simultan. caut borcanul pierdut. în care să pun la păstrat următoarele cadre random:
un costum şi o ţigară sprijinite de copacul din faţa unui bloc corbusierian, manevrate de o piele forţată de venele încălzite de menta din Mojito.
o floare de cală dintr-un buchet secţionat ieşind din toracele unei cămăşi cu nasturi de bal demascat.
o pereche de ciorapi tăiaţi în formă de buline inflamate care să se potrivească la fix cu sandalele de zonă crepusculară.
un tango improvizat pentru coroana omului-tamburină din Scena Balconului.
un concept maximal pentru o lume minimal.
un alpinist pierdut printre fotografii expuse hologramic.
două pete maronii peste irişii algo-bacterieni.
sopranele din Mac fulgerând coloana vertebrală a Finitului.
aş vrea să le găsesc doar atunci când am nevoie de ele. sau, mai frumos, atunci când în mine se creează în mine spaţiul pentru existenţa lor. altfel.... ele... eu
aş vrea să le pun sub capac. să le dau drumul doar atunci când cuvântul va deveni linie şi linia sunet. pentru ca! spaţiul deja modelat pentru incubarea trăirilor atomice era pregătit pentru decolare. liniile explodau întru implozie.
nu existăm.
noi nu. ele da! pentru că arta surorilor cere certitudini atemporale. noi ne-am prea luat în serios rolul de fraţi responsabili. în consecinţă, pierdem carduri, ne vătămăm corporal, greşim sistematic, vorbim necontrolat.
stau întinsă pe spate, undeva. caut în mine. straturi superficiale. multe silabe lipite unele de altele agăţate de mine. nu scap. cuprindere stingere împingere curgere.
până la plata facturilor îmi plăcea să nu răspund la ciocăniturile din poartă. statul cu spatele la soare îmi aducea pe retină texturi noi, vibraţii colorate, trăiri îmbălsămate. deveneam scurgerea, opera, clapa, eşarfa cu lumini, mirosul de bucătărie orientală, desenul din farfuria francofonă, eclipsa din mintea îmbufnată.
prestez
o stare de tranziţie haotică
o stare de hipnoză analitică
înspre
deasupra unui curcubeu de vapori
acestea nu sunt cuvinte
păi?!
dacă nu cad timp înspre mine dinainte de naştere
iar ne-a pălit misticismul transoceanic
nu voi exista niciodată
şi noi vom cădea pradă
sau voi fi simplă literatură
de ce nu? untură de litere.
la fel precum un bărbat, aplecat peste fereastra bucătăriei mele, îmbătat de propria sensibilitate şi de vagi amintiri pastelate, mirosea o femeie proaspăt îmbăiată, acolo unde eu ştiam că pulverizasem doar otravă împotriva furnicilor.
la fel cum vântul schimbării asimovice răscolea amintirile din viitor, în faţa pupilelor dilatate de la atâtea terapii aromate, tot aşa se legăna clipa peste cele două minţi intrate pe sfert, una în cutia celeilalte. Otrava fusese pulverizată.