Film Menu - Nr. 4, februarie 2010

Într-una din rarele noastre întâlniri de redacţie, după dezbateri lungi şi aprinse despre condiţia bobului de piper sau a rotocoalelor de fum de ţigară, am ajuns la subiectul alegerii temei dosarului Film Menu pentru următoarele numere. Hotărând să dedicăm un număr cărţilor de cinema, demers considerat de noi a fi nu tocmai accesibil tuturor sau de interes general, ne-am decis ca ediţia imediat următoare a revistei să conţină un dosar cât mai prietenos cinefilului mediu. Deocamdată, după cum se poate subînţelege din afirmaţia precedentă, ne aflăm într-o fază clasică, într-un decalaj de aproape cinci decenii faţă de prestigioasa "Cahiers du cinéma", spre exemplu, modernă prin excelenţă, al cărei conţinut şi abordare, în linii mari, au devenit în timp extrem de specializate sau ermetice sau pur şi simplu pretenţioase. Aşadar, din teama de a nu cădea într-un tip de dialectică redacţională inaccesibilă cititorilor, am stabilit ca numărul al patrulea al Film Menu, adică cel de faţă, să pună în discuţie "actoria de cinema"; o temă foarte vastă şi generală, care, pe lângă faptul că pe mine, în calitate de coordonator, m-a speriat iniţial, deoarece nu întrevedeam o anumită pistă pe care ar putea-o urma articolele conţinute în dosar, ar fi putut foarte uşor cădea în zona tabloidă a portretizării anumitor staruri de cinema.

Din fericire, în ciuda faptului că iniţial doar colegul Emi Vasiliu părea împotriva trendului portretizării, propunând să dezbată în articolul lui o metodă celebră de actorie (Meisner), sfârşind însă prin a scrie doar tangenţial despre ea, s-a dovedit că fiecare redactor Film Menu fuge de abordările facile, la prima mână. Astfel, până şi singura persoană (Roxana Coţovanu) care se anunţa a dori neapărat să vorbească despre un actor iubit (Vincent Gallo), fără a-l încadra într-un context mai amplu, a conceput în final o mostră excelentă de literatură epistolară, nicidecum un sforăitor text laudativ despre una dintre legendele cinemaului independent american contemporan. Celelalte articole ale dosarului abordează teme diferite, Andra Petrescu analizând tendinţa realizatorilor moderni de a apela la neprofesionişti pentru a conferi personajelor credibilitate, Gabriela Filippi alunecând puţin în timp până în fascinanta eră Warhol a anilor '60 - '70, decisivă pentru instaurarea unui nou tip de "star-system" opus mainstreamului hollywoodian, iar Irina Trocan, deloc intimidată de statutul de meseriaş, şi nu de autor, al regizorului american Sidney Lumet, aducând un omagiu inteligenţei acestuia, demonstrată în colaborarea cu actorii filmelor sale.

Neparticipând cu un articol în dosarul acestui număr, mi-a fost mult mai uşor să trag anumite concluzii în legătură cu tendinţa criticilor de cinema ai generaţiei mele. Intoxicaţi în copilărie şi în adolescenţă de filme americane, unele de duzină, altele capodopere, noi, cei născuţi în vecinătatea temporală a Revoluţiei din '89, întoarcem spatele îndoctrinării hollywoodiene la care am fost supuşi în mod constant în anii formării noastre umane. Nu cred că dăm dovadă de o lipsă de consideraţie pentru operele de artă (ce-i drept, puţine, dar existente totuşi) apărute răzleţ în peisajul celei mai puternice industrii cinematografice şi ideologice a lumii. La urma urmelor, cinematograful american se află în raza intereselor noastre, o simplă răsfoire a revistei confirmând acest fapt. Ceea ce transmitem noi, mai degrabă, este că cinematograful mondial şi actoria de film nu presupun urmărirea unui singur aspect (vădit comercial, de promovare a produsului numit "film" prin intermediul altuia, numit "vedetă de film") şi al unui singur punct de pe Glob (Hollywood), ci merită o privire mai cuprinzătoare, de perspectivă. Actorii nu sunt simple păpuşi sau monede de marketing menite a răspunde întrebărilor jurnaliştilor doar în perioada de promovare a unui film în care au jucat, ci sunt capabili să-şi exprime în scris, într-un stil care uneori i-ar putea face să se ruşineze pe anumiţi cronicari, opiniile despre diferite aspecte ale meseriei lor. Film Menu celebrează, o dată în plus, diversitatea cinemaului contemporan şi pe cea a demersului critic aplicat acestuia. Sperăm ca lectura numărului pe care îl aveţi înainte să vă provoace o plăcere pe măsura celei resimţite de noi în momentul scrierii lui. (Andrei Rus)