Film Menu - Nr. 3, decembrie 2009

Pentru generaţia mea, cărţile de cinema reprezintă un lux. Editurile româneşti au lansat în ultimii ani extrem de puţine astfel de titluri şi, chiar atunci când au făcut-o, s-au limitat, aproape întotdeauna, la traduceri ale unor memorii sau interviuri ale cineaştilor. Datorită internetului, iubitorii de cinema din România pot să achiziţioneze (la preţuri destul de piperate însă) practic orice carte (specializată sau nu) îşi doresc. Cu toate acestea, normal ar fi să aibă de ales chiar de pe rafturile librăriilor dintre zeci de titluri, cu propuneri variate, de la biografii la cărţi de teorie, de la manuale tehnice la autobiografii ş.a.m.d. Doar astfel cinematograful va ajunge în sfârşit, cu un decalaj de câţiva zeci de ani buni, să fie considerat şi la noi egalul celorlalte arte (literatura, pictura, muzica etc.), cărora editurile le alocă nu doar colecţii întregi, ci şi ediţii de lux, iar ziarele de mare tiraj le asigură o distribuţie în masă. Când şi dacă editurile vor găsi o modalitate de a coordona colecţii de cinema în adevăratul sens al cuvântului, nemaipornind de la prejudecata că doar memoriile şi interviurile au şanse de a-şi recupera investiţia, cărţile şi albumele de cinema îşi vor câştiga în sfârşit dreptul de a avea rafturi speciale în librăriile româneşti, astăzi împărţite frăţeşte cu cărţile de bucate sau de grădinărit, toate reunite şi integrate sub o aceeaşi titulatură de "hobby-uri".

Dacă cinemaul, precum literatura de altfel, reprezintă într-adevăr o modalitate de petrecere a timpului liber, atunci când potenţialul îi este intuit de oameni cu o viziune, iar nu de simpli executanţi de comenzi, el expune în acelaşi timp probleme reale despre lumea în care trăim, despre oameni, despre Dumnezeu sau despre orice alt tip de entitate superioară, despre viaţă sau despre moarte. De multe ori e incomodant pentru cei a căror aşteptare de la experienţa cinematografică echivalează cu o ieşire în oraş cu prietenii, cu câteva săruturi furate în întunericul sălii sau cu mestecarea pe nerăsuflate a unei pungi mari de popcorn. Publicul nu este format însă doar din astfel de spectatori, existând suficient de mulţi oameni interesaţi de un alt tip de experienţă sau de catharsis. Precum celelalte arte, cinematograful funcţionează în nenumărate moduri, în funcţie de receptor, diversitate care ar trebui să fie reflectată şi în propunerile editurilor. Nu faptul că acestea traduc memorii şi interviuri (şi acelea în număr mic) este problema, ci că nu propun şi altfel de cărţi specializate în cinema, pentru a satisface gusturi şi aşteptări variate.

Dosarul nostru propune câteva cărţi sau autori de cinema netraduşi în limba română sau doar parţial traduşi în urmă cu 30, 40 de ani. Selecţia e departe de a fi exhaustivă, bazându-se în primul rând pe gusturile personale ale fiecărui redactor în parte. Titlurilor şi autorilor aleşi li s-ar putea adăuga la fel de bine sute şi sute de alte cărţi de cinema neaccesibile publicului român. Considerăm că, aşa cum distribuitorii de cinema din ţara noastră sau organizatorii de festivaluri încearcă să ofere publicului o gamă cât mai variată de filme din producţia mondială anuală, este de datoria editurilor de a forma şi susţine gusturile publicului cinefil. Doar astfel vom reuşi, noi, cinefilii, să nu ne mai simţim excluşi din aşa-zisa elită culturală a acestei ţări şi vom putea discuta cu ceilalţi, fără teama de a fi consideraţi "speciali" sau "excentrici", despre Dreyer sau Lubitsch cu o aceeaşi familiaritate cu care rostim nume precum Joyce, Gide sau Fitzgerald. Până la urmă, a cunoaşte Ordet al lui Dreyer reprezintă un act de cultură echivalent cu a cunoaşte Les nourritures terrestres al lui Gide, a cunoaşte Trouble in Paradise al lui Lubitsch echivalează cu a cunoaşte The Great Gatsby al lui Fitzgerald ş.a.m.d. Într-o epocă în care artele relaţionează la un nivel fără precedent în istorie, atitudinea discriminatorie a editurilor româneşti vizavi de cinema nu le face prea mare cinste acestora. (Andrei Rus)