Bischofshohen, 20 martie 2010
Ieri seară jucam Risc. Ştii? Cică un joc de strategie. La gura sobei, tu şi armatele tale trebuie să cuceriţi teritorii pe bază de noroc la zaruri şi de strategie militară. Zîmbesc şi eu, scriind despre aceste lucruri. Eu şi strategia militară. Mai rar. Totuşi, am cîştigat şi jocul de ieri. Şi asta nu pentru că aveam eu o tactică specială, ci pentru că mi-am urmărit clar misiunea secretă. Ha? Ce misiune? Ce secret? Ei bine, zicala cu al treilea cîştigă nu e niciodată prea departe de adevăr. Oricare ar fi acela. În consecinţă, a nu-ţi cunoaşte adevăratul inamic, înseamnă extincţie. Ce îmi amintesc este prima oară cînd am jucat Risc, pe franceză. Spre surprinderea mea şi a celorlalţi franco-romîni, cîştigasem. La final, Jerome vine şi mă întreabă: Manu, dit moi... Tu as rien compris, n'est pas? Şi acum, ca şi atunci, cînd cu atît mai puţin înţelesesem regulile jocului, nu m-am bazat numai pe tactică. Pentru că nu aveam. Logica, ei bine, ea, logica deghizată în intuiţie... şi strategie.
Strategie, tocmai acum că picasem în capcana zilelor care se scurg cu viteza luminii de primăvară. Acum, cînd mă trezesc sub undele soarelui şi deschid zdravăn ochii. E dumincă iar? Iar duminică, iar... Şi nu pot să înţeleg unde a trecut săptămîna asta cu tot cu ziua noastră de schi pe zăpadă proaspătă, cu întîlniri bizare printr-o Vienă însorită, cu muzee şi apfelstrudel, cu frustrări organice şi preconcepţii malefice.
Insert Viena-flashback (fără prea multă lipeală):
Leopold Museum - arta pînă la 28 de ani. Te întrebi cum ar fi ca toţi oamenii să-şi desăvîrşească existenţa pînă la 28 de ani. Atunci aş mai avea jumătate de an.
Rectum Bar - sculptură în formă de intestin gros care pe timpul verii poate fi utilizat ca mini bar în Museums Quartier. Bonus: un bust plasticat de femeie în costum de baie, fără picioare, fără mîini,cu extremităţile imitînd o sîngerare de plastic.
Un concert cu instrumentul în formă de mini navă spaţială, hang drum şi un moment de sensibilitate şi empatie cu cei care încă mai cred că fericirea fiecărui individ poate genera o lume armonică. May all beings be happy... şi un Happy Buddha de jad, bonus la cîntare.
Concert aniversar Mahler, Simfonia a 9-a, la grandioasa Filarmonică din Viena, sub bagheta magica a lui de Billy, cu momente de pianissimo sensibilissimo şi un sforăit de panică din partea unei octogenare copleşite de armonie.
Legat de plimbatul ăsta frenetic... Azi dau de soare, chiar în spatele cabanei schiorilor. Dau de trambulina olimpică, trec printr-o pădure renăscută, mă scurg pe lîngă o cascadă reînviată, mă plimb printre ruine magice, mă las ademenită de căldura timidă de primăvară în Alpii atît de inerţi la vibraţiile mele, îmi las ochii să se înmoaie în viziunea munţilor sacri, suflu baloane de săpun, clac cărări interzise. Descopăr un întreg univers în spatele casei în care stau de aproape două luni. După tura cea lungă şi lată prin Europa, descopăr un mic paradis la doi paşi. Îmi reamintesc de adevărata misiune, îmi aduc aminte de adevăratele motoare care mă regenerează. Remarc rolul de pasaj al oraşelor... pasaj către linişte, cu plutiri de catifea, cu zămbete de copii şi alunecat prin tuneluri cu apă. Asta pînă la Esoteric Agenda. Căci, să nu uităm. Ne Riscăm. Know your enemy...
Rapid, am traversat autostrăzi curate, ordonat semnalizate, paralizant de exacte.
Au urmat momentele de drum tot curate, tot semnalizate, tot drepte la linii, dar cu un aer de uşoară nepăsare.
Făceam deja o echipă - noi şi drumul. Din când în când sorbeam câte o gură de natură, ca să nu uităm niciodată de unde venim şi cine suntem. Schimbam sunetul înconjurător, leneveam în câte vreo limbă străină. Viteza depăşea ambiţiile kaiserilor trecuţi şi zâmbitori din tablouri.
La muzee fusese prea scumpă intrarea; am preferat să cumpărăm măsline scumpe, chiftele de năut şi sake japonez găsit cu greu lângă sala de concerte. Fusesem în Viena.
Se întâmplaseră lucruri ciudate acolo.
Cu harta în mâini pierdusem de 3 ori drumul principal.
La concert fusese excelent. Flex-ul de pe malul Dunării înghiţise fum şi rock şi experiment din partea mascatului Les Claypool. Cinste fraţilor care se ocupă de căutări repetate.
Pe stradă un om ne-a barat drumul şi ne-a vorbit în engleză, ne-a întrebat dacă văzusem poliţia, dar nu ne-a spus din ce motiv, ne-a întrebat de unde venim şi ce căutăm pe-acolo, iar noi am răspuns senini că suntem din România şi căutăm un magazin de pescuit. Omul cu aparat dentar şi privire de războinic dement, a repetat după noi ceea ce tocmai auzise "veniţi din România? Aţi făcut atâta drum ca să găsiţi un magazin de pescuit?" s-a-ntors pe călcâie şi a dispărut după primul colţ. În urmă am rămas noi, nedumeriţi.
Ulterior, priviri ne înconjurau îndelung. Am renunţat la eşarfe şi energia s-a rarefiat în jur.
În Prater nu erau decât aceiaşi monştri letali, beţivi răspunzători de propria cădere, turişti necruţători cu soarta oraşelor prin care trec. Am făcut autostopul şi a oprit o domnişoară care conducea o tavă plină cu ciocolată cu bere. Am gustat şi noi şi punkerii de lângă noi. Restul e tăcere pentru că nu e permis să spui mai multe despre proporţia de cacao din reţetă.
Şi mergeam în continuare. La un moment dat, viteza a scăzut drastic. Urmăream un drum şerpuitor de ţară străină. Camioanele se opreau din ce în ce mai des. Şi noi după ele.
Am trecut graniţa.
La prima cotitură de drum, am găsit România la ea acasă. Şi, când respiram din nou gropi şi lipsă de ordine, mă gândeam că poate aşa îi stă bine unei lumi, să fie altfel rânduită decât celelalte, numai hoţii să stea departe.
Cum stătea scris în stencil-urile de pe zidurile Vienei: Statul este singura organizaţie criminală.
