Eram în pînza aerului, deasupra unui oraş cu multe frontale aprinse întru vegherea clipei. Pluteam deasupra amintirilor şi în loc de teama de a pierde legătura cu esenţialul, mă îmbătam cu trecerea timpului de vată.
Nu mai ştiam cum e să ai locul tău de adăpostit trăiri intense, nu mai ştiam cum e să ai locul tău, sentimentul apartenenţei se dizolva ca o vitamină efervescentă într-un pahar fără furtună.
Pentru că trăiam timpuri de neînţeles în condiţii normale, mă adaptam la un timp comun, în care minutele se scurgeau fără un sens anume, în căutarea poveştilor. Şi pentru că jungla se transforma în stepă şi stepa în lavă vulcanică, mintea începea să facă asociaţii bizare, ca şi cum nimic şi nimeni nu se putea baza pe un Univers în expansiune.
În afara coordonatelor sale, lumea părea mică şi de neînţeles la o privire microscopică. Ridicam gînduri ca pe haltere, zîmbeam fără ironie, mestecam fără zgomot, mă ridicam cuminte la semnal, mă aplecam în faţa logicii cînd deodată povestitorii au început să-şi deschidă tolba cu întîmplări nemaiauzite şi nemaiîntîlnite.
Timpii sacadaţi deveneau legato-uri, noaptea sclipea cu raze de lună, soarele vindeca răni infectate, vîntul desfunda nări astupate şi urechi înfundate, pămîntul adăpostea răcoarea revelaţiilor geometrice, in timp ce ţesătorii îşi croiau drum către cel mai mare covor verde al lumii.
Deodată începeam să inspir nuanţe şi culori veninoase, parfumuri înşelătoare de clătite cu dolce de leche, arome acide de substanţe psihedelice. Istoria lăsa în urmă oameni ca noi. Captam momente înghiţite în nonsensul timpului.
Camera le ţinea minte. Memoria mă lăsa şi toate începeau să se scurgă înspre locul de unde veniseră. Direcţia era una şi abaterile costau scump. Priviri întoarse admirativ, gesturi ritualice şi nesfîrşita poveste despre magia istoriilor şi semnificaţia mistică a timpului pierdut.
Locul timpului se pierdea în ceaţă peste oraş ascuns şi ştiam că mi-s departe de casă. Cum mai îi pe la noi?
