Pâine şi circ

Spectacolul planetar oferit de Cupa Mondială de fotbal este comparabil cu o anumită epocă a Imperiului Roman când mulţimea nu cerea altceva de la împăraţi decât să-i dea pâine şi circ. Iar împăraţii cumpărau într-adevăr pacea socială oferind pâine şi nesfârşite lupte de gladiatori... Astăzi am putea spune că mulţimea nici nu mai cere pâine, ci numai circ. Competiţiile sportive internaţionale se derulează una după alta. Şi imediat ce se sfârşeşte una, încep fazele eliminatoare pentru următoarea. Dintre toate sporturile, însă, fotbalul este cel care a devenit drogul cel mai puternic, sursă primitivă de emoţie şi de defulare, delir individual şi colectiv, paleativ al vidului existenţial.

Fenomenul, sau mai bine spus pasiunea planetară pentru fotbal, a luat forme atât de monstruoase, atât de nefireşti, atât de surprinzătoare, încât a devenit subiect de studiu pentru sociologi, filozofi, psihologi şi eseişti.

Unul dintre ei, francezul Paul Yonnet, autorul unei cărţi intitulată O mână în plus, îşi pune câteva întrebări extrem de interesante. Este fotbalul un mijloc prin care poate fi stimulată prietenia şi înţelegerea dintre popoare? se întreabă el. Ei bine, răspunsul nu poate fi greu de ghicit. Nu, fotbalul nu contribuie nici la apropierea dintre oameni, nici la o mai bună cunoaştere a celuilalt, nici la surmontarea prejudecăţilor culturale, nici la promovarea unui spirit de toleranţă... Încă de când au fost inventate Jocurile Olimpice, adică din antichitate, competiţiile internaţionale sunt destinate să pună în valoare identităţile, sunt o confruntare între identităţi, mai spune Paul Yonnet.

Concurentul numărul unu se umflă în pene până la delir şi îşi ascute toate armele agresivităţii pentru a-l învinge pe concurentul numărul doi care şi el se crede cel mai bun. Victoria înseamnă transformarea jucătorilor în eroi naţionali, înfrângerea devine tragedie naţională.

Toate frustrările istorice şi coloniale, toate umilinţele sociale, ba chiar şi ideologiile, sunt astăzi proiectate în competiţiile sportive internaţionale ca şi cum ele ar fi ocazia unei revanşe existenţiale...

Paul Yonnet constată însă, cu tristeţe ce-i drept, că aceste înfruntări sunt necesare. Pentru că altfel cum ar putea ieşi la iveală o anumită parte invizibilă din noi? Când spectatorii urlă, plâng, se emoţionează, se înflăcărează, îşi sfâşie hainele de pe ei, se îmbrăţişează în culmea fericirii unii cu alţii, dansează pe străzi o noapte întreagă după victorie sau se duc să se îmbete şi să plângă după înfrângere, când amatorii de fotbal deci fac toate aceste lucruri plus altele greu de descris, ei bine, aceste comportamente sunt revelatoare pentru complexitatea fiinţei umane.

Specialiştii spun că fotbalul este practicat în lume de două sute cincizeci de milioane de oameni. Şi nu sunt cuprinşi în această cifră milioanele de copii şi adolescenţi africani sau sud-americani care joacă fotbal zi de zi, cu îndârjire şi disperare, aşteptând şansa, întâlnirea cu vreun căutător de talente, pentru a fi exportaţi apoi în Europa sau captaţi de marile cluburi.

Cine se mai gândeşte, în aceste condiţii, că pentru fiecare jucător african care reuşeşte să fie cooptat într-o echipă europeană alte zeci de mii de candidaţi nefericiţi rămân să înghită praful în ţara lor, visând însă în continuare la fotbal, pentru că fotbalul este unica lor şansă, pentru că fotbalul este singura posibilitate de evadare, singura fereastră spre altceva, sinonim, deci, cu viaţa.

Cum este posibil ca fotbalul să devină, pentru tot mai mulţi oameni pe această planetă, o chestiune de viaţă şi de moarte? Iată o întrebare care ar trebui să ne îngrijoreze. Cum este posibil ca fotbalul să devină o formă de orgasm colectiv? Iată o altă întrebare tulburătoare pe care şi-o pun unii sociologi. Cum este posibil să credem în fotbal ca într-o religie, deşi ştim că ea se hrăneşte cu bani mulţi şi cu manipulări mediatice grosolane? Mister. Frisonul pe care îl dă acest sport când devine competiţie între naţiuni nu se compară de fapt cu nimic...

S-ar părea că scriitoarea Marguerite Duras l-ar fi întrebat într-o bună zi pe fotbalistul Michel Platini: "care este secretul acestui joc, este el demoniac sau divin?" Iar Platini, idolul a milioane de suporteri, ar fi dat acest răspuns obscur: "fotbalul este pur şi simplu un joc care este iubit, iar motivul pentru care lumea îl iubeşte atât de mult este că fotbalul nu conţine nici un adevăr".

Iată, poate, cea mai interesanta definiţie a fotbalului. Îl iubim pentru că nu are legătură nici cu realitatea şi nici cu adevărul. El are legătură doar cu cele mai obscure lucruri care se ascund în noi.