În loc de editorial
"Cine-ochiul: nu jurnalele de ştiri ale Pathé sau Gaumont (articole de ziar), nici măcar cele ale "Kinopravda" (jurnale politice), ci un veritabil jurnal "kinok" - o sondare impetuoasă a evenimentelor vizuale imortalizate de cameră, părţi de energie reală (opuse teatrului) alăturate prin intermediul intervalului într-un întreg tectonic cu ajutorul artei montajului." (Dziga Vertov)
"Sunt fascinată de ceea ce este frumos, puternic, sănătos, viu. Caut armonia. (...) Încerc în filmele mele să găsesc un fir, o temă, un stil, din domeniul legendei. Ceva care să-mi permită să dau frâu liber romantismului meu juvenil şi imaginilor frumoase." (Leni Riefenstahl)
"Nimic în filmele mele nu e "înscenat". În timpul turnării, care durează de obicei între patru şi douăsprezece săptămâni, dorinţa mea e să acumulez material care mă interesează pe moment. Nu am nicio idee în această fază ce secvenţe, cadre şi tranziţii vor ajunge în filmul final sau care vor fi temele sau punctele de vedere. În general utilizez cam trei la sută din materialul turnat. Munca mea de editor, precum cea a scenaristului de film ficţional, constă în a încerca să încerc să-mi dau seama ce se întâmplă în secvenţa pe care o vizionez la masa de montaj. Care este semnificaţia cuvintelor folosite de oamenii dinaintea mea, relevanţa tonului sau a schimbărilor de ton, pauzelor, întreruperilor, asocierilor verbale, mişcării ochilor, a mâinilor şi a picioarelor? În timp ce scenaristul îşi imaginează o poveste, monteurul unui film documentar, prin contrast, trebuie să înţeleagă şi să evalueze secvenţe existente deja; procesele lor imaginative sunt total diferite. Oamenii al căror comportament monteurul îl analizează există independent de imaginaţia acestuia. Secvenţele unui documentar nu sunt "înscenate", ci "găsite" în timpul procesului turnării. Importanţa lor în economia filmului e determinată de monteur, care iniţial le evaluează, iar ulterior le editează în forma în care vor apărea în film." (Frederick Wiseman)
"Prezint cu multă dragoste oamenii pe care aleg să îi filmez; trebuie să fii foarte răbdător cu oamenii atunci când îi filmezi, deoarece personajele de documentar sunt persoane în primul rând, iar tu îi văduveşti de intimitate. Vreau să îi flatez, să îi arăt într-o lumină bună şi, de asemenea, prefer să includ în filmele mele oameni care sunt iubiţi şi sunt frumoşi. Nu neg că pornesc cu prejudecăţi în aceste privinţe. (...) Sunt intermediarul dintre realitate şi spectator; mă impun materialului cu care am de-a face (puteţi să consideraţi asta o eroare), dar cred că e spre cinstea mea că nu îmi plac subiectele "groaznice". Prefer să nu filmez războiul, spre exemplu. Realizatorul de documentare trebuie uneori să fie angajat, să ia partea cuiva în aceste chestiuni dificile; de aceea, acest tip de subiecte sunt prezente în filmele mele, dar nu predomină. Îmi place să prezint lucruri frumoase în filmele mele, lucruri pe care le iubesc. Îmi place să arăt "partea plină a paharului", după cum scria cineva la un moment dat într-un ziar. Astfel, filmele mele se află într-o relaţie de armonie cu viaţa şi cu personalitatea mea, care prin natura ei e optimistă şi iubeşte lucrurile frumoase." (David Perlov)
Mai sus, am oferit cuvântul unor cineaşti despre care nu se vorbeşte aproape niciodată în România, din simplul motiv că au realizat documentare. Sunt obscuri, fiind nedreptăţiţi de un sistem de distribuţie deficitar şi de o aparentă lipsă a interesului vizavi de acest gen cinematografic. Vom organiza în curând proiecţii cu filmele lor deoarece îi considerăm mult prea importanţi în procesul formării cinefile. Până atunci, vi-i prezentăm în dosarul acestui număr, care le este dedicat.
Descarcă numărul 6 din Revista Film Menu, iunie 2010 aici..