Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întoarcerea Scufiţei roşii


Anda Cadariu

26.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-un oraş mic ce se întindea pe cîteva coline însorite, trăia o fetiţă în vîrstă de cinci ani şi ceva. Numele ei era Maria şi îi plăcea nespus de mult să meargă la teatrul de păpuşi. Părinţii ei, Lidia şi Alexandru, o duceau adesea să vadă spectacole pentru copii. Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Frumoasa din pădurea adormită, Albă-ca-zăpada, toate aceste poveşti prindeau viaţă sub ochii uimiţi ai Mariei, care ar fi vrut să vadă spectacolele la fiecare reprezentaţie.

Întîmplarea face că Alexandru, tatăl iubitor al Mariei, lucra tocmai la teatrul de păpuşi din acel oraş frumos ca un tortuleţ cu turnuleţe, o mică Pragă transilvăneană cu clădiri în stil baroc şi Secession. Alexandru era maşinist la teatrul de păpuşi, adică ajuta la montarea decorului, stătea în spate şi le mai sufla actorilor textul, îşi dădea silinţa ca toate lucrurile să meargă bine pentru ca micii spectatori să se bucure de priveliştea pe care le-o oferea scena.

Cînd Lidia îi spunea Mariei că "mergem la tati", era de la sine înţeles că urmează şi o mult-aşteptată reprezentaţie pentru copii.

În stagiunea aceea, teatrul de păpuşi unde lucra Alexandru a avut mai multe premiere. Printre ele se număra spectacolul care avea să devină preferatul Mariei: Scufiţa roşie. Alexandru şi Dudu, cei doi maşinişti, lucrau din greu împreună cu Silviu, regizorul tehnic al teatrului, şi, pe măsură ce repetiţiile avansau şi data premierei se apropia, se simţeau din ce în ce mai fericiţi şi mai împliniţi. Era vorba, la urma urmei, de un spectacol extrem de frumos, care ilustra clasica poveste culeasă din folclor cu lumină şi culoare, dîndu-i viaţă pentru bucuria celor mici.

În dimineaţa premierei, o zi de sîmbătă, Maria s-a îmbrăcat cu rochiţa ei preferată, de culoare roz, şi-a tras în picioare pantofii primiţi de la tuşa din Italia şi s-a pieptănat singură în faţa oglinzii din hol. Lidia o urmărea peste ramele metalice ale ochelarilor. "Tati" plecase deja să pregătească scena pentru premieră. Maria şi cu mama ei au pornit-o teleap-teleap spre clădirea albă a teatrului de păpuşi, îmbrăcate în hainele lor cele mai frumoase.

Odată ajunse acolo, s-au aşezat în primul rînd. Maria se fîţîia pe scaun şi întreba din cinci în cinci minute: "Maaaami, cînd începe? Maaaami, mai este mult?" Sala era plină de rîsetele şi ţipetele copiilor care erau la fel de nerăbdători ca şi Maria să o vadă pe Scufiţă. În sfîrşit, spectacolul începu şi Maria amuţi, o vreme, pe scaunul din dreapta mamei sale. Strigă, apoi, împreună cu ceilalţi: "Nu te duce, nu te duce, ăla e lupul, nu e bunica! O să te mănînce! Nuuuu!". Se emoţionă cînd apăru vînătorul şi aplaudă frenetic la finalul spectacolului, împreună cu ceilalţi copii.

Cel mai mult şi mai mult, dintre toate păpuşile, Mariei îi plăcuse de Scufiţa roşie. Păpuşa era, într-adevăr, fermecătoare, cu ochii mari vopsiţi în albastru, fixaţi pe un cap de lemn lăcuit, cu un coşuleţ atîrnat de mîna stîngă şi cu o rochiţă roşie ce îmbrăca braţul actorului care o mînuia.

După spectacol, Maria şi mama ei au intrat în culise, să-l viziteze pe Alexandru. "Tati" era într-o dispoziţie de zile mari. S-au întîlnit acolo şi cu Silviu şi cu Dudu, care au întrebat-o pe fetiţă dacă i-a plăcut spectacolul şi, din vorbă în vorbă, au ajuns să discute despre păpuşa ei preferată. Pînă la urmă, Silviu, care era şeful tehnic al lui Alexandru şi al lui Dudu, i-a spus Mariei: "Poţi să iei Scufiţa în vizită la tine acasă. Noi nu mai jucăm spectacolul decît peste o lună, că vin sărbătorile şi toată lumea pleacă în vacanţă. O să mi-o aducă tati înapoi peste cîteva săptămîni."

Bucuria Mariei era de nedescris. Luă păpuşa, o strînse la piept şi nu-i mai dădu drumul pînă acasă. Acolo o duse în camera ei şi îi făcu cunoştinţă cu Lilly, poneiul roz şi cu Gherda, o Barbie insipidă pe care o primise de la bunici.

Veni noaptea şi Maria dormi cu Scufiţa roşie. Duminică îi arătă toată casa şi-i spuse mamei că luni ar vrea s-o ducă la grădiniţă. Dar părinţii nu-i dădură voie. Şi aşa erau uşor speriaţi de responsabilitatea pe care o implică preluarea unei păpuşi dintr-un spectacol şi găzduirea ei împreună cu un copil.

Timpul trecu şi Maria se împrieteni cu Scufiţa. Dar, ca orice prietenie dintre un om şi o păpuşă, şi aceasta fu temporară: apărură în viaţa Mariei Tammy, ursuleţul panda şi Didiţi, o păpuşă mică din cauciuc chinezesc. Astfel ajunse Scufiţa roşie în dulapul de depozitare al familiei.

Trecu o săptămînă, trecură două şi nimeni nu mai vorbi despre Scufiţa roşie. Păpuşa stătea ascunsă în dulap tot astfel cum personajul pe care îl reprezenta stătuse ghemuit în burta lupului.

Alexandru plecă de la teatrul de păpuşi, ca să lucreze la un teatru pentru oameni mari. Mai vorbea cu Dudu şi cu Silviu, dar nu atît de des ca în trecut.

Scufiţa căzuse pradă uitării.
 

*

 
Sînt prietenă bună cu Lidia şi cu Alexandru. Aseară am fost pe la ei, i-am dus Mariei o pungă cu nougat franţuzesc şi am băut cu părinţii ei un pahar de vin. Alexandru începu să-mi spună:
"Sîmbăta asta, la unşpe fără un sfert dimineaţa, eram în cartierul Unirii, cu un prieten, la o cafea. Şi-mi sună telefonul. Era Silviu. Unde eşti? - zice el. În Unirii - zic eu. Măi, zice el, atîta m-am tot gîndit şi întrebat unde-i Scufiţa roşie. Cui am dat-o? Mi-am amintit că i-am dat-o Mariei. De la unşpe avem spectacol şi nu găseam păpuşa. Adu-o, te rog, înapoi.

Am plătit rapid cafeaua şi m-am urcat în maşină. Noroc că nu venisem pe jos. Am ajuns acasă. Maria se uita la Minimax, Lidia citea. M-am năpustit spre dulap şi am luat păpuşa. Avea o privire tristă. Mai erau cinci minute pînă să înceapă spectacolul, zeci de copii aşteptau în sală şi păpuşa era în braţele mele, strivită de lunga aşteptare în singurătate. Silviu îmi spusese la telefon că au găsit o altă păpuşă şi i-au pus un batic roşu, în caz că Scufiţa nu ajunge la timp, dar asta nu mă consola prea tare.

Lidia a înţeles imediat despre ce-i vorba, a scuturat puţin păpuşa de praf şi mi-a dat-o înapoi.

Şi iată-mă din nou în maşină. Făcînd slalom spre teatrul de păpuşi. Scufiţa stătea în dreapta mea, pe scaun. Privea oraşul: clădiri, oameni, maşini, copaci, poliţie. Poliţie! O, nu. M-a oprit poliţia - amendă pentru viteză. Spectacolul a început fără noi. Şi în locul Scufiţei, a jucat păpuşa cu baticul roşu.

Am ajuns, cu o oră întîrziere. Scufiţa parcă zîmbea. Silviu a luat-o din braţele mele fără un cuvînt. Nu era supărat pe mine, era supărat pe Scufiţă. A început s-o certe: De ce-ai lipsit atîta timp şi ce-ai făcut?

I-am zis, în glumă, că poate că asta e soarta oricărui artist - să stea ascuns o vreme, pînă vede lumina scenei din nou."
 
Şi iat-o, într-adevăr, din nou pe scenă. Nici un copil care-o aplaudă pe Scufiţa roşie nu ştie că a stat patru săptămîni în dulapul familiei prietenilor mei, uitată de lume.

Maria a crescut: astăzi e ziua ei. Împlineşte şase ani. Nimeni nu i-a cumpărat nici o păpuşă, toţi i-am luat rechizite pentru şcoală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer