Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Freud - o viaţă pentru timpul nostru


Peter Gay, traducere de Florin Vlădoi

07.11.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Gay
Freud - o viaţă pentru timpul nostru
Editura Trei, 2012

Traducere de Florin Vlădoi


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Capitolul cinci. Politica psihanalitică
Jung - prinţul moştenitor

La începutul lunii aprilie a anului 1906 - Freud urma să împlinească cincizeci de ani în luna următoare - Carl G. Jung i-a trimis lui Freud o copie a volumului colectiv Studii asupra diagnosticelor prin asociaţiile verbale, lucrare pe care o coordonase şi care includea un important articol al său. Începuse să se bucure de reputaţie ca psihiatru clinician şi experimental. Născut în 1875 în satul elveţian Kesswil, situat pe malul lacului Constanţa, ca fiu al unui pastor, el s-a mutat odată cu părinţii lui dintr-o parohie rurală într-alta. Deşi după ce a împlinit patru ani a ajuns să trăiască lângă Basel, nu a fost expus influenţei complete a vieţii urbane până nu a intrat la gimnaziu, la oraş, la vârsta de unsprezece ani. Încă din copilăria lui timpurie, Jung a fost chinuit de vise deconcertante, iar multe decenii mai târziu, când şi-a scris subiectivul şi fragmentatul autoportret Amintiri, vise, reflecţii îşi amintea despre acestea ca despre nişte evenimente de importanţă unică pentru viaţa lui. În acea autobiografie, ca şi în interviurile pe care le accepta cu atâta bucurie, Jung a stăruit cu plăcere asupra vieţii lui lăuntrice, atât de bogată şi plină de vise.
 
Caracterul lăuntric i-a fost modelat de contrastul dintre părinţii lui şi de instabilitatea dispoziţională a mamei sale. Şi-a hrănit în continuare viaţa imaginativă cu lecturi extrem de nesistematice şi asidue. Nici mediul în care a trăit - cei mai mulţi bărbaţi din familia lui erau pastori - nu i-a servit la contrabalansarea tendinţei către meditaţie şi interiorizare. A crescut cu convingerea, destul de îndreptăţită, că, într-un fel, era diferit de băieţii care creşteau în jurul lui. În acelaşi timp însă, avea prieteni şi îi plăcea să le joace feste. Şi mai devreme, şi mai târziu, Jung a lăsat o impresie foarte contradictorie celor care l-au cunoscut; era sociabil, dar dificil, amuzant uneori şi taciturn alteori, aparent încrezător în sine şi totuşi vulnerabil la critică. Mai târziu, ca faimos şi foarte căutat psihiatru şi oracol al jurnaliştilor, va părea sigur pe sine, chiar împăcat cu sine. Dar au existat ani, chiar şi după ce a devenit o figură proeminentă pe plan internaţional, în care a fost copleşit de crize religioase chinuitoare. Oricare ar fi fost conflictele lui intime, încă din tinereţe Jung a iradiat un sentiment de putere, datorită constituţiei lui masive, robuste, datorită feţei lui cu pronunţate trăsături teutonice şi datorită elocvenţei lui torenţiale. Ernest Jones, care l-a întâlnit pentru prima dată în 1907, îl vedea ca pe o "personalitate plină de vervă", înzestrată cu "un creier extrem de activ şi rapid".
 
"Avea un temperament puternic, chiar despotic", revărsând "vitalitate şi umor" - în mod sigur, "o persoană foarte atractivă." Acesta era omul pe care Freud l-a desemnat ca prinţ al coroanei sale. Spre deosebire de restul familiei sale, Jung şi-a dorit să fie medic, începându-şi pregătirea medicală la Universitatea din Basel, în 1895. Totuşi, în ciuda educaţiei lui ştiinţifice, preocuparea pentru ocultism şi fascinaţia pe care i-o provocau religiile ezoterice, pentru a nu mai aminti de bogata lui imaginaţie, s-au menţinut de-a lungul anilor. La sfârşitul anului 1900 s-a alăturat sanatoriului Burghölzli, care servea drept clinică psihiatrică pentru Universitatea din Zürich. Sub directoratul inspirat al lui Eugen Bleuler, Burghölzli îşi croia drumul spre zonele de frontieră ale cercetării bolilor nervoase. Medici din multe ţări veneau aici pentru a se informa, iar medicii din componenţa personalului sanatoriului călătoreau în străinătate; la sfârşitul anului 1902, aproape la fel ca Freud cu două decenii mai devreme, a petrecut un semestru în acel irezistibil magnet al tinerilor psihiatri, Salpêtrière, unde l-a audiat pe Pierre Janet conferenţiind despre teoria psihopatologiei. În spatele lui Jung se afla evazivul, întru câtva enigmaticul său şef, Eugen Bleuler, o figură dominantă printre psihiatrii timpului său. Bleuler, născut la un an după Freud, studiase cu Charcot la Paris şi apoi se întorsese în Elveţia. Ca psihiatru în personalul mai multor spitale de boli mentale, el a dobândit o experienţă clinică impresionantă. Dar a fost mai mult decât un clinician; cercetător atent şi plin de imaginaţie, şi-a utilizat munca cu bolnavii mental în scopuri ştiinţifice. În 1898 a fost numit succesor al lui Auguste Forel în postul de director la Burghölzli, transformând această instituţie deja reputată într-un centru de cercetare a bolilor nervoase renumit în întreaga lume. Urmându-l pe Charcot, s-a numărat printre pionierii ordonării mult prea impreciselor diagnostice ale suferinţelor psihice şi, la fel ca Charcot, s-a dovedit un botezător cu multă influenţă. Unele dintre cuvintele pe care le-a inventat, în special schizofrenie, ambivalenţă şi autism, au intrat pentru totdeauna în vocabularul psihiatric.
 
În ciuda reputaţiei internaţionale a spitalului Burghölzli, Jung îşi amintea primii lui ani acolo ca pe o perioadă de rutină banală şi lipsită de strălucire, un veritabil asalt împotriva gândirii originale şi a excentricităţii creative. Totuşi, acest loc i-a netezit drumul către psihanaliză. Forel era deja familiarizat cu lucra­rea pe care Breuer şi Freud o dedicaseră isteriei; acum, la scurt timp după venirea lui Jung, Bleuler i-a cerut lui Jung să facă o expunere a Interpretării viselor pentru personalul spitalului. Cartea şi-a pus amprenta asupra lui Jung, care curând a încorporat în propriile lui cercetări idei din cartea despre vise a lui Freud, din articolele anterioare despre isterie şi, după 1905, din anamneza Dorei. Întotdeauna un om cu opinii ferme, s-a numit pe sine însuşi partizanul convins al lui Freud, apărând cu energie inovaţiile psihanalitice la congresele medicale şi în articolele sale. Interesul pentru teoriile lui Freud s-a amplificat după ce le-a aplicat cu succes în tratarea schizofreniei (sau a dementiei praecox, cum mai era încă numită aceasta), psihoza în care s-a specializat şi prin care şi-a câştigat reputaţia. În vara anului 1906, în prefaţa mult lăudatei lui lucrări Despre psihologia Dementiei praecox, lăuda "concepţiile geniale" ale lui Freud, care "nu a ajuns încă la recunoaşterea şi admiraţia pe care le merită". Jung se confesa că, de la început, "mi-am ridicat, desigur, toate acele obiecţii care au fost aduse împotriva lui Freud în literatura de specialitate". Dar, continua el, a ajuns la concluzia că singura cale legitimă de a-l respinge pe Freud era aceea de a repeta munca lui. Nereuşind acest lucru, nimeni "nu are voie să-l judece pe Freud, altfel acţionează ca bărbaţii faimoşi ai ştiinţei care refuzau cu dispreţ să privească prin telescopul lui Galilei". Totuşi, insistând public asupra independenţei lui intelectuale, Jung se întreba dacă teoria psihanalitică era realmente atât de eficientă pe cât susţinea Freud. Nici nu era dispus să atribuie traumei sexuale infantile "o semnificaţie exclusivă, aşa cum se pare că face Freud". Era o reţinere de rău augur, care va marca prietenia Freud-Jung de la început până la sfârşit.
 
Totuşi, în 1906, Jung încă susţinea că "toate acestea sunt chestiuni secundare"; ele "dispar complet faţă de principiile psihologice a căror descoperire este meritul cel mai mare al lui Freud". În text, îl cita pe Freud în repetate rânduri şi cu evidentă apreciere. Dar Jung nu se mulţumea pur şi simplu să polemizeze în favoarea ideilor lui Freud; a efectuat, de asemenea, o muncă experimentală inovatoare, care a sprijinit concluziile lui Freud. Astfel, în 1906, într-un remar­cabil articol despre asociaţiile verbale, oferea ample dovezi experimentale în sprijinul teoriei freudiene a asocierii libere. Ernest Jones considera acest articol "crucial" şi reprezentând "poate, contribuţia lui cea mai originală în ştiinţă."
 
Freud s-a arătat recunoscător pentru atenţiile lui Jung şi, în felul lui, a fost dezarmant de sincer. Mulţumindu-i pentru trimiterea Studiilor asupra diag­nosticelor prin asocierile verbale, recunoştea că, natural, articolul lui Jung i-a plăcut cel mai mult. De altfel, Jung insista cu eleganţă că el, "inspirându-se din experienţă", nu a făcut decât să demonstreze că Freud "a relatat doar adevărul despre regiunile până acum neexplorate ale disciplinei noastre". Perspectiva ameţitoare a dobândirii unui propagandist respectabil peste graniţă, care avea acces la pacienţii interesanţi şi la medicii interesaţi ai unui faimos spital de boli mentale, îi părea lui Freud aproape dincolo de aşteptările raţionale. Dar înlătura cu şiretenie orice suspiciune că s-ar aştepta la o supunere oarbă: "Contez plin de încredere pe faptul că vei fi capabil să-mi confirmi ideile şi, de asemenea, că mă voi vedea cu bucurie în situaţia de a fi corectat".
 
La sfârşitul anului 1906, Freud a răsplătit amabilitatea lui Jung printr-un exemplar al recent publicatei lui colecţii despre teoria nevrozelor. În scrisoarea de mulţumire, Jung sublinia poziţia lui Freud de campion şi misionar. Relata cu entuziasm, deşi prematur, că dacă la început Bleuler rezistase cu vigoare la ideile lui Freud, acesta era acum "complet convertit." În replica sa, Freud transforma cu curtoazie aceste veşti bune într-un triumf personal al lui Jung: "Mi-a făcut mare plăcere scrisoarea ta şi ştirea că l-ai convertit pe Bleuler". Când venea vorba de complimentarea corespondenţilor săi, Freud putea rivaliza uneori cu cei mai afabili curtenitori. Dar nu o făcea degeaba; în aceeaşi scrisoare nu ezita să se distribuie pe sine în rolul unui fondator care îmbătrâneşte şi care este gata să înmâneze torţa unor mâini mai tinere. Vorbind despre stridentul Profesor Aschaffenburg şi despre atacurile lui nedomolite la adresa psihanalizei, descria dezbaterea psihanalizei de către pediatri ca pe lupta dintre două lumi; care dintre acestea era în declin şi care pe punctul de a obţine victoria va deveni clar în curând. Chiar dacă nu-i va fi dat să trăiască pentru a vedea acest triumf, "sper că discipolii mei vor fi acolo şi mai sper că toţi cei care vor reuşi să-şi depăşească rezistenţele interne de dragul adevărului se vor număra cu bucurie printre discipolii mei şi vor eradica resturile indeciziei din gândirea lor". Prietenia dintre Freud şi Jung era lansată sub auspicii bune. Odată lansată, prietenia lor a înflorit cu putere. În scrisori politicoase, cei doi discutau locul sexualităţii în geneza nevrozelor. Schimbau extrase, cărţi şi viniete ale unor cazuri care îi intrigaseră în mod special. Jung era respectuos, dar niciodată linguşitor. Spera să nu-l prezinte într-o lumină falsă pe Freud; atribuia unele dintre îndoielile cu privire la psihanaliză propriei lui lipse de experienţă, subiectivismului şi lipsei contactului personal cu Freud; justifica tonul prudent pe care îl adopta atunci când îl apăra pe Freud în public prin apel la arta diplomaţiei. Trimitea veşti pe care ştia că Freud le va aprecia: "Concepţiile tale progresează rapid în Elveţia" sau: "Personal, sunt un entuziast adept al terapiei tale". Freud accepta atenţiile lui Jung cu expansivitate paternă; "Găsesc extrem de agreabil faptul că promiţi să mă crezi în mod provizoriu acolo unde experienţa nu-ţi permite încă să te decizi", dar, grăbindu-se să-şi reducă pretenţiile faţă de Jung, adăuga "bineînţeles, numai până când experienţa nu te va face să te răzgândeşti." Freud se înfăţişa pe sine ca fiind mai flexibil decât credea lumea că ar fi şi era mulţumit că Jung observase această trăsătură: "Trebuie, cum bine ştii, să mă ocup de toţi demonii care pot fi dezlănţuiţi împotriva unui «inovator»; unul dintre aceştia, şi nu tocmai blând, este nevoia de a părea în ochii propriilor suporteri un incorigibil arogant, veşnic nemulţumit şi sigur de sine - ceea ce, de fapt, nu sunt." Cu o agreabilă manifestare de modestie, conchidea: "Am fost convins mereu de propria mea failibilitate". Solicita părerea lui Jung despre un pacient care manifesta simptomele unei boli care ar fi putut fi dementia praecox. Lăuda lucrarea lui Jung, condimentându-şi entuziasmul cu critici subtil plasate, neuitând niciodată Cauza: "Renunţă la impresia greşită că lucrarea ta despre dementia praecox nu mi-ar fi plăcut foarte mult. Chiar faptul că am făcut critici ar trebui să-ţi dovedească acest lucru. Pentru că dacă nu ar fi fost aşa, ar fi trebuit să adun suficientă diplomaţie pentru a ţi-o ascunde. Ar fi fost, de altfel, neînţelept să te jignesc pe tine, cel mai puternic ajutor care mi s-a alăturat până acum." În cazul unei persoane ca Jung, trebuie să fi simţit Freud, o anumită doză de sinceritate critică era o formă mai abilă de flatare decât aplauzele necontenite. Freud îl plăcea sincer pe Jung, nutrea speranţe mari în legătură cu el şi avea nevoie să idealizeze pe cineva aşa cum îl idealizase pe Fliess. Fără îndoială, Jung a fost util. Dar, în ciuda criticilor dure pe care le va lansa în curând, Freud nu l-a exploatat doar ca pe o faţadă nonevreiască respectabilă în spatele căreia psihanaliştii evrei îşi puteau îndeplini munca revoluţionară. Jung a fost fiul favorit al lui Freud. În nenumărate rânduri, în scrisorile pentru intimii lui evrei, îl lăuda pe Jung pentru că efectua o muncă "splendidă, magnifică" de editare, teoretizare sau înfrângere a inamicilor psihanalizei. "Nu fi gelos", îl îndemna Freud pe Ferenczi în decembrie 1910, "şi include-l pe Jung în calculele tale. Sunt mai convins decât niciodată că el este omul viitorului." Jung era garanţia faptului că psihanaliza va supravieţui după ce întemeietorul ei va părăsi scena şi Freud îl iubea pentru acest lucru. Mai mult încă, nu exista niciun fel de prefăcătorie sau mister în intenţiile lui Freud. În vara anului 1908, anunţându-l pe Jung că plănuia să-l viziteze, Freud îi spunea că aştepta cu nerăbdare o discuţie complet profesională şi îşi dezvăluia "intenţia egoistă pe care, natural, o mărturisesc franc"; era aceea de a-l instaura pe Jung în calitate de "psihanalist" care va continua şi va completa "munca mea". Dar asta nu era, în niciun caz, totul. "În plus, sunt şi foarte legat de tine" - habe ich Sie ja auch lieb. Dar, adăuga el, "am învăţat să stăpânesc acest element." Profitul pe care Freud se aştepta să-l obţină de la Jung era destul de personal, pentru că Freud se identifica pe sine cu creaţia lui, psihanaliza. Dar acoperindu-l pe Jung cu epitete flatante şi favori­zându-l în mod vădit faţă de adepţii lui vienezi, Freud se gândea mai mult la prosperitatea mişcării lui decât la vreun îngust beneficiu particular. Ca o "perso­nalitate puternică şi independentă, ca un teuton" - Germane - Jung părea cel mai bine înzestrat, după cum i-a spus Freud deschis, pentru a capta interesul plin de simpatie al lumii exterioare în favoarea marii lor întreprinderi. Jung nu era vienez, nu era bătrân şi, mai presus de toate, nu era evreu, trei calităţi nega­tive pe care Freud le găsea irezistibile.
 
În ceea ce-l priveşte, Jung se încălzea la aprobarea radioasă a lui Freud. "Îţi mulţumesc din inimă pentru dovada de încredere", îi scria el în februarie 1908, după ce Freud i se adresase pentru prima dată cu apelativul de "Drag prieten". Acest "nemeritat cadou al prieteniei tale reprezintă un punct important în viaţa mea, pe care nu-l pot celebra prin cuvinte ţipătoare". Freud îl menţionase pe Fliess în scrisoarea lui, iar Jung, şcolit în vânătoarea psihanalitică de indicii, nu putea lăsa acest nume să treacă fără o tăgăduire clară; se simţea îmboldit să-i ceară lui Freud "să mă laşi să mă bucur de prietenia ta nu ca de aceea dintre egali, ci ca de aceea dintre tată şi fiu. O asemenea distanţă mi se pare corectă şi firească." A fi numit moştenitor al magnificei moşteniri a lui Freud şi a fi ales de către fondatorul însuşi i se părea lui Jung a fi chemarea lui către măreţie.
 
Ambii, terapeuţi ocupaţi, nedispuşi să-şi piardă timpul destinat presantelor lor datorii, Jung şi Freud nu s-au întâlnit până la începutul lunii martie 1907, la aproape un an după ce începuseră să corespondeze. Jung i-a adus cu sine pe Berggasse nr. 19 pe soţia sa Emma şi pe tânărul lui coleg, Ludwig Binswanger. Vizita la Viena a reprezentat o sumă impresionantă de discuţii profesionale, punctate de întâlniri ale Societăţii Psihologice de Miercuri şi de mesele familiei. Martin Freud, care a fost prezent împreună cu ceilalţi copii, îşi amintea că Jung era plin de sine şi de anamnezele lui, plin până aproape de punctul de a exploda. "Nu a făcut niciodată nici cea mai mică încercare de a face conversaţie politicoasă cu mama noastră sau cu noi, urmându-şi neabătut dezbaterile întrerupte de chemarea la masă. În acele ocazii, Jung susţinea întreaga discuţie, tata nefăcând altceva decât să-l asculte." Jung îşi reamintea că discuţiile dintre el şi Freud au fost mai echilibrate, deşi interminabile. Au vorbit, îşi amintea el, timp de treisprezece ore aproape fără întrerupere. Membrilor familiei Freud li s-a părut că Jung avea o vitalitate explozivă şi, după cum scria Martin Freud, "o prezenţă impunătoare". Era foarte înalt şi lat în umeri, având mai degrabă ţinuta unui soldat decât pe aceea a unui om de ştiinţă şi medic. Capul lui era pur teutonic, cu o bărbie puternică, cu o mustaţă mică, cu ochii albaştri şi cu părul subţire tuns foarte scurt." Dădea impresia că are o părere foarte bună despre sine. Deşi această primă vizită a elveţianului trebuie să fi fost obositoare, ea a avut şi părţile ei relaxante. Binswanger nu a uitat niciodată conversaţia cordială şi grijulie a gazdelor lui şi "atmosfera lipsită de constrângeri, prietenoasă" care a marcat vizita încă de la început. Având pe atunci douăzeci şi şase de ani, Binswanger era copleşit de veneraţie în faţa "măreţiei şi demnităţii" lui Freud, fără a fi însă nici înfricoşat, nici intimidat. "Dezgustul faţă de orice formalitate sau etichetă, farmecul personal, simplitatea, deschiderea neforţată, bunătatea şi, nu în ultimul rând, umorul" gazdei lui alungau orice nelinişte. Pe îndelete, cei trei bărbaţi şi-au interpretat reciproc visele, împărţind plimbările şi mesele. "Stolul de copii mergea singur la masă, deşi şi acolo domnea o atmosferă lipsită de constrângeri." Freud declara că a fost mulţumit de vizitatorii lui; Jung s-a declarat copleşit. Şederea la Viena, i-a scris lui Freud curând după ce s-a întors la Zürich, a fost un "eveniment în sensul deplin al cuvântului" şi mi-a făcut o "impresie foarte puternică"; rezistenţa lui faţă de "concepţia lărgită a sexualităţii" pe care o susţinea Freud s-a spulberat. Freud, în schimb, a repetat şi în scrisorile ulterioare ceea ce îi spusese lui Jung la Viena: "Persoana ta mă face să fiu în­crezător în viitor". El însuşi, ştia acum, "era la fel de dispensabil ca oricine altcineva", dar, adăuga, "sunt sigur că nu vei părăsi munca la nevoie." Era Freud chiar atât de sigur? Printre visele lui Jung se număra şi unul pe care Freud l-a interpretat ca semnificând dorinţa lui Jung de a-l detrona. Nici Freud, nici Jung nu au găsit de cuviinţă să considere acest vis un semn de rău augur. Modelul prieteniei lor, legată cu repeziciune, părea cioplit în piatră. Schimbau diverse expuneri de cazuri ca pe tot atâtea semne de respect, explorau căi de extindere a ideilor psihanalitice la studiul psihozelor şi al culturii şi ridiculizau banalităţile imbecile - epitetul îi aparţine lui Jung - ale psihiatrilor academici care refuzau să vadă adevărul din învăţăturile lui Freud. Deşi a strâns rapid experienţă clinică şi expuneri polemice, Jung a rămas ani de zile pe post de învăţăcel. "Este drăguţ", îi scria Freud în aprilie 1907, "că îmi pui atâtea întrebări, chiar dacă ştii că nu pot răspunde decât la puţine dintre ele." Freud nu era singurul linguşitor din acest dialog epistolar. Jung îi spunea lui Freud că se înfrupta din bogăţiile aşternute de Freud în faţa sa şi că "trăiesc din firimiturile care cad de la masa bogatului". Freud protesta faţă de aceste opulente metafore, preferând să pună accentul pe valoarea pe care Jung o avea pentru el. În iulie 1907, aflându-se pe punctul de a pleca în vacanţă, îi spunea aceasta este vizita în care Jung pretinde că i s-a spus despre existenţa unei legături amoroase între Freud şi cumnata acestuia, Minna Bernays.
 
lui Jung că veştile de la el "au devenit deja o necesitate". În luna următoare găsea ocazia de a-l linişti pe Jung, care se plângea de defectele propriului său caracter. "Ceea ce numeşti isterie în comportarea ta, nevoia de a-i influenţa pe oameni şi de a-i impresiona, este exact ceea ce îţi permite să fii profesor şi ghid."
 
În ciuda acestor schimburi amabile între conducător şi prinţul coroanei, disputa potenţial divizatoare asupra sexualităţii nu s-a stins niciodată pe de-a întregul. Jung şovăia atunci când Abraham, care îşi petrecea ultima lui lună la Burghölzli, se arăta mai receptiv la teoria freudiană a libido-ului. Acest rival din propria lui curte a stârnit gelozia lui Jung. Freud nu-i ascundea lui Jung faptul că întreţinea legătura cu Abraham pentru că acesta "atacă direct problema sexualităţii." Dar gelozia şi invidia erau sentimente atât de vizibile la Jung, încât acesta nu se deranja să le deghizeze, nicicum să le refuleze. La începutul anului 1909 îl informa dezarmant pe Ferenczi că, din cauză că Freud preţuise foarte mult un articol al lui Ferenczi - un lucru pe care Freud nu-l făcea întotdeauna în cazul lui Jung - el, Jung, trebuia să se descarce prin această scrisoare de un "ignobil sentiment de invidie". Totuşi, Jung continua să-şi susţină cu putere "devotamentul necondiţionat" pentru teoriile lui Freud şi nu mai puţin "necondiţionata veneraţie" pentru persoana lui Freud. Recunoştea că această "veneraţie" avea o dimensiune "«religios»-entuziastă", dimensiune pe care o găsea, "datorită nuanţei ei erotice imposibil de negat", simultan "repulsivă şi ridicolă". Odată intrat pe calea confesiunilor, Jung nu s-a oprit la jumătate: atribuia puternicul dezgust pentru această pasiune cvasireligioasă unui incident din copilăria sa, când, "ca băiat, am cedat unui atac homosexual înfăptuit de un om pe care mai înainte îl venerasem". Freud, care pe atunci medita la propriile lui sentimente homoerotice pentru Fliess, a acceptat cu uşurinţă revelaţia lui Jung. Un transfer religios, comenta el mai înţelept decât şi-ar fi putut da seama, nu se poate sfârşi decât în apostazie. Dar îşi dădea toată silinţa pentru a-l contracara; încerca să-l convingă pe Jung că "nu sunt potrivit pentru a fi un obiect de cult". Va veni vremea în care Jung va fi de acord cu Freud în ceea ce priveşte această chestiune.
 
În scrisorile către Abraham, care furnizează un comentariu sobru pentru cele pe care i le-a scris lui Jung, Freud enumera fără rezerve calităţile omului de legătură din Zürich. În timpul celor trei ani petrecuţi la Burghölzli, Abraham s-a înţeles cu Jung, care era la fel de atractiv pe cât era de brutal, dar a nutrit distincte presimţiri negative în legătură cu el. Odată emancipat şi practicând la Berlin, a găsit ocazii pentru a-şi irita bătrânul superior, mai ales când se întâl­neau la congresele psihanalitice. Freud, recomandând răbdare şi cooperare, interpreta cu blândeţe atitudinea mai degrabă rece a lui Abraham faţă de Jung ca pe o nevătămătoare şi aproape inevitabilă formă de rivalitate frăţească. "Fii tolerant", îl sfătuia pe Abraham în mai 1908, "şi nu uita că este realmente mai uşor pentru tine", ca evreu, să accepţi psihanaliza, decât este pentru Jung, care, "în calitate de creştin şi fiu de pastor", îşi poate găsi calea către mine doar învin­gând puternice rezistenţe lăuntrice". De aceea, "adeziunea lui este cu atât mai valoroasă. Aproape că pot spune că numai apariţia lui a salvat psihanaliza de pericolul de a deveni o preocupare naţională evreiască". Freud era convins de faptul că, atâta timp cât lumea va percepe psihanaliza ca pe o "ştiinţă evreiască", poverile pe care ideile ei subversive vor trebui să le poarte nu vor face altceva decât să se înmulţească. "Suntem şi rămânem evrei", îi scria unei corespon­dente evreice mai târziu; "ceilalţi doar ne vor exploata şi nu ne vor înţelege sau aprecia niciodată". Într-o faimoasă şi amară izbucnire către Abraham, alegând cele mai sonore nume austriece şi nonevreieşti la care se putea gândi, Freud rezuma toate suferinţele nefericirii de a fi evreu: "Fii sigur, dacă numele meu ar fi fost Oberhuber, inovaţiile mele ar fi întâlnit, în ciuda tuturor, mult mai puţină rezistenţă". În acest spirit autoprotector, Freud îl avertiza pe Abraham împotriva "predi­lecţiilor rasiale". Exact datorită faptului că ei doi, ca şi Ferenczi la Budapesta, se înţelegeau atât de perfect, asemenea consideraţii trebuiau lăsate deoparte. Chiar intimitatea lor trebuia să servească drept avertisment pentru "a nu-i neglija pe creştini, care îmi sunt fundamental străini." Nu avea nicio îndoială: "Tovarăşii noştri creştini ne sunt, la drept vorbind, indispensabili; altminteri, psihanaliza ar cădea victimă antisemitismului." Merită să repetăm că, în ciuda acestei nevoi de suporteri creştini, Freud nu îl manipula pur şi simplu pe Jung atunci când îl încuraja; avea o părere mult mai bună despre Jung decât a avut vreodată Abraham. În acelaşi timp, Freud nu nesocotea valoarea, atât profe­sională, cât şi rasială, a ceea ce el numea, în jargonul acelor zile, "înrudire rasială" - Rassenverwandtschaft - care îl lega de Abraham. "Pot spune că trăsăturile evreieşti asemănătoare sunt acelea care mă atrag la tine?" Scriind în familie, ca de la evreu la evreu, se îngrijora faţă de Abraham în legătură cu "antisemitismul ascuns al elveţienilor" şi recomanda o anumită resemnare ca unică politică eficientă: "Ca evrei, dacă dorim să ne integrăm, trebuie să dezvoltăm un pic de masochism" şi chiar să fim pregătiţi pentru a suporta o anumită doză de injustiţie. Şi îi amintea lui Abraham, manifestându-şi accidental completa ignoranţă în legătură cu lunga tradiţie a misticismului evreiesc: "În general, este mai uşor pentru noi, evreii, de vreme ce ne lipseşte elementul mistic". Pentru Freud, fericita împrejurare de a fi lipsit de elementul mistic echivala cu deschiderea către ştiinţă, cu faptul de a dispune de unica atitudine potrivită pentru înţelegerea ideilor lui. Jung, fiul unui pastor, nutrea simpatii periculoase pentru misticii estici şi vestici, aşa cum mulţi creştini păreau a o face. Era mult mai bine pentru un psihanalist să fie ateu - precum Freud - indiferent dacă era evreu sau nu. Ceea ce conta era recunoaşterea faptului că psihanaliza este o ştiinţă, pentru ale cărei descoperiri sunt total irelevante originile religioase ale practicanţilor ei. "Nu ar trebui să existe ştiinţe diferite pentru creştini şi pentru evrei", îi declara odată Freud lui Ferenczi. Dar realităţile politicii psihanalitice, credea Freud, îi impuneau să ţină cont de diferenţele de religie dintre adepţii lui. De aceea, şi-a dat toată silinţa pentru a-şi cultiva atât discipolii evrei, cât şi pe cei creştini. L-a legat pe Jung de el printr-o afecţiune paternă, iar pe Abraham prin afinităţi "rasiale", nepierzând niciodată din vedere Cauza. În 1908 coresponda cu Abraham şi cu Jung în termeni aproape identici; strategia lui părea să funcţioneze bine.
 
Cu siguranţă, în aceşti ani Freud nu s-a îndoit nicio clipă că Jung era ferm în credinţa lui. Jung o spusese destul de des. "Poţi să fii sigur", îi scria el lui Freud în 1907, "că nu voi abandona niciodată vreun element al teoriei tale care este esenţială pentru mine - sunt mult prea angajat faţă de aceasta". Doi ani mai târziu îl liniştea pe Freud încă o dată: "Nu doar pentru acum, ci pentru întreg viitorul, nu se va întâmpla nimic asemănător celor întâmplate în relaţia ta cu Fliess". Era o promisiune benevolă foarte apăsată, pe care Freud, dacă şi-ar fi permis sieşi să-şi aplice propria tehnică detectivă, ar fi putut să o considere drept o aluzie prevestind venirea unor lucruri asemănătoare celor întâmplate în relaţia cu Fliess.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer