Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţă la Freud - o viaţă pentru timpul nostru


Peter Gay, traducere de Florin Vlădoi

07.11.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Gay
Freud - o viaţă pentru timpul nostru
Editura Trei, 2012

Traducere de Florin Vlădoi


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

În aprilie 1885, într-o scrisoare, frecvent citată, către logodnica sa, Freud o anunţa că "aproape încheiase o treabă, în urma căreia nişte oameni nenăscuţi încă, dar sortiţi eşecului se vor simţi lamentabil". Se referea la biografii săi. "Mi-am distrus toate notele ultimilor paisprezece ani, scrisorile, extrasele ştiinţifice şi manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori, numai cele de familie au fost cruţate." Cu tot materialul pe care îl grifonase dezvăluindu-se pe sine, el se simţea ca un sfinx scufundându-se în nisipuri mişcătoare până când numai nasul îi mai rămăsese deasupra munţilor de hârtie. Lui Freud nu-i părea rău de cei ce urmau să scrie despre viaţa sa: "O să-i las pe biografi să-şi bată capul cu asta - de ce le-aş uşura munca?". El parcă prevedea deja cât de mult vor greşi în legătură cu viaţa sa. Cercetând şi scriind această carte, mi-am imaginat adesea următoarea scenă: Freud Sfinxul, eliberându-se de munţii de hârtie care i-ar fi ajutat nemăsurat pe biografi. În ultimii săi ani, Freud şi-a repetat gestul distructiv de mai multe ori şi, în primăvara lui 1938, pregătindu-se să părăsească Austria pentru a se refugia în Anglia, el a aruncat materiale pe care, alertată de Anna Freud, prinţesa Marie Bonaparte le-a salvat din coşul de gunoi.
 
De asemenea, Freud a găsit şi alte căi prin care să-şi descurajeze viitorii biografi. Desigur, unele dintre comentariile făcute de Freud în legătură cu scrierea biografiilor trebuia să "oprească pe oricine ar fi scris despre viaţa lui". "Biografii", nota el în 1910, în lucrarea sa despre Leonardo da Vinci, "sunt atraşi de eroul lor într-o manieră foarte particulară." Ei aleg acel erou în primul rând pentru că simt o puternică afecţiune pentru el, gândea Freud; în consecinţă, munca lor este aproape sortită să fie un exerciţiu de idealizare. Un sfert de secol mai târziu, sub influenţa vârstei înaintate, a bolii şi a ameninţării naziste, Freud a fost încă şi mai caustic: "Oricine se transformă în biograf", îi scria el lui Arnold Zweig, care propusese să redacteze viaţa lui Freud, "se angajează pe calea minciunii, compromisului, ipocriziei, înfrumuseţărilor şi chiar disimulării propriei lipse de înţelegere pentru adevărul biografic, înţelegere care nu poate fi dobândită şi, chiar dacă cineva ar face-o, nu ar putea s-o folosească." Pe scurt, Freud avea puţină încredere în demersul biografic.
 
Explorând regiuni ascunse ale minţii, Freud era gata totuşi să se folosească pe sine drept cobai. Ne-o spune metafora sa cu Sfinxul. În mod obişnuit însă, el se vedea mai degrabă în rolul învingătorului Sfinxului, adică al lui Oedip, singurul erou care a înfrânt misterioasa creatură ucigaşă, răspunzându-i la întrebări. Aşa cum Freud observa adesea cu tristeţe, puţini indivizi şi-au mărturisit sentimentele, ambiţiile şi gândurile răutăcioase cu atâta sublimă nepăsare pentru reputaţia lor. El şi-a dezvăluit şi analizat în detaliu unele din visele sale cele mai revelatorii, şi-a înregistrat amintiri jenante ale primilor săi ani de viaţă. Pe de altă parte, şi-a condamnat impulsul de autodezvăluire din moment ce s-a simţit ameninţat astfel încât şi-a ascuns secretele intime: "Cine se grăbeşte să-mi condamne reticenţa", scria Freud, destul de rezonabil, după încheierea abruptă a interpretării visului despre injecţia făcută Irmei, în plină revelaţie, "ar putea să încerce să fie mai corect ca mine". Ca un cercetător curajos, el şi-a expus judecăţii publice cele mai intime stări; ca un bun burghez, el şi-a apărat cu tărie intimitatea.
 
Freud a lăsat în urma chinuitoare aluzii autobiografice asupra cărora elevii săi au pus stăpânire cu un entuziasm necritic uşor de înţeles. Scriindu-i prietenului sau Wilhelm Fliess, în 1910, el spunea despre sine: "Nu sunt deloc un om de ştiinţă, nici un observator, nici un experimentator, nici un gânditor. Nu sunt decât un cuceritor prin temperament, un aventurier, dacă doreşti să traduc cumva acest termen, cu toată incisivitatea, îndrăzneală şi tenacitatea unui astfel de om". Dar această formulare, ca şi altele de acelaşi gen, nu face decât să-i înşele pe cei care doresc să-l înţeleagă. Nu există mod mai bun de a-i denatura spiritul decât a da crezare scrisorilor sale. Există un singur lucru de făcut în această situaţie: a trata autoevaluările lui Freud cu respect; un biograf responsabil nu poate face altfel. Este cu totul altceva a-i lua cuvintele drept literă de evanghelie. Aşa cum se va vedea adesea în paginile de faţă, Freud n-a fost cel mai bun judecător al său.
 
Toată pasiunea care a marcat ideile lui şi, parţial, manieră adesea extrem de subiectivă de autodezvăluire şi autoestimare au făcut, natural, ca fiecare dimensiune a vieţii sale să incite la interpretări contradictorii.
 
În ciuda anilor de cercetări şi numărului de studii, Freud rămâne enigmatic şi foarte controversat. El a fost considerat geniu, întemeietor, maestru, un gigant între creatorii gândirii moderne şi, în acelaşi timp, autocrat, plagiator, mincinos, cel mai versat dintre şarlatani. Fiecare adorator care l-a ridicat la rang de sfânt precum un Columb a fost dublat de un detractor care l-a dezavuat ca pe un aventurier de teapa lui Caligostro. Viaţa lui s-a dovedit a fi hrană pentru insinuări, speculaţii, mitologizări: un pastor american fundamentalist l-a denunţat într-o venală fiţuică anticatolică: "un evreu convertit la romano-catolicism" şi ca pe "cel mai cunoscut prim-pervers din lume". Psihanaliştii, pe de altă parte, deşi ar râde de o asemenea prostie, l-au tratat pe Freud adesea ca şi cum ar fi fost pontiful credinţei lor, iar cuvintele lui, ca pe nişte inatacabile edicte papale. Nicio conciliere nu pare posibilă între asemenea extreme. Nici n-ar fi de dorit; adevărul despre Freud nu stă într-o cale de mijloc. Aceste furtuni legate de Freud n-ar trebui să surprindă pe nimeni. În definitiv, asta a fost soarta lui, mai ales dacă simţea mai degrabă o satisfacţie răutăcioasă în a "tulbura somnul lumii". Sarcina fundamentală a psihanalizei, îi scria el odată romancierului Stefan Zweig, era să "lupte cu demonul" - demonul iraţionalităţii - într-o "manieră sobră". Dar, adaugă el, această rigurozitate, care reduce demonul la "un obiect comprehensibil al ştiinţei", nu face decât ca ideile despre natura naturii umane să pară, în cel mai înalt grad, nepermise şi inacceptabile. Nu este de mirare atunci că cea mai mare parte a omenirii se apară de mesajul lui Freud prin iritate acuze. Este un loc comun faptul că, astăzi, toţi vorbim în limbajul lui Freud indiferent dacă îl recunoaştem sau nu. Ne referim ocazional la refulare şi proiecţie, nevroza şi ambivalenţa, rivalitate fraternă. Un istoric numeşte timpul nostru o vârstă a narcisismului şi oricine declară că înţelege ce anume vrea el să spună. Dar asemenea aprobări verbale facile au fost adesea mai dăunătoare decât respingerea vehementă. Ele reprezintă o încercare, mai mult sau mai puţin conştientă, de a despuia gândirea lui Freud de realismul sau pertinent. Freud a spus nu o dată că se poate descurca cu inamicii săi; prietenii erau cei care îl îngrijorau.
 
Disputele înfierbântate asupra caracterului lui Freud s-au dovedit, mai mult decât oricare altele, chiar mai virulente decât cele asupra teoriei. Freud însuşi a contribuit la crearea acestei atmosfere lansând aforisme memorabile, dar eronate, şi lăsând în urma aprecieri imprecise asupra propriei munci. Această situaţie este paradoxală: creaţia lui Freud, psihanaliza, este, înainte de orice, tributară celei mai intense cercetări. Ea se prezintă ca adversară a compromisului, ipocriziei, evazivităţii politicoase a societăţii burgheze. Într-adevăr, Freud se mândrea considerabil cu statutul de distrugător de iluzii, slujitor credincios al veracităţii ştiinţifice. "Adevărul", îi scria el lui Sándor Ferenczi în 1910, "este pentru mine scopul absolut al ştiinţei." Două decenii mai târziu, el afirmă din nou, de astă dată lui Albert Einstein, că "nu mai consider de mult faptul că întotdeauna spun adevărul pe cât îmi stă în putere ca pe unul din meritele mele; el a devenit meseria mea".
 
Ştim multe despre Freud. El a purtat o vastă corespondenţă, iar majoritatea ei am citit-o; atât sub aspectul ei formal, cât şi al celui intim, ea dezvăluie multe din adevărurile importante despre Freud. El a produs un număr impresionant de lucrări, multe dintre ele mascat autobiografice. Scrisorile şi textele publicate conţin pasaje care sunt demne să apară în toate biografiile lui Freud - inclusiv în cea de faţă: am încercat să fiu mai degrabă precis, decât fermecător. Chiar şi aşa, având în vedere cât de atent a fost analizat şi cât de multe repere semnificative a lăsat în urmă, zone considerabile din viaţă să rămân încă oarbe şi necesită o explorare viitoare. Tatăl lui Freud a fost căsătorit de două ori sau de trei? A avut Freud o legătură amoroasă cu Minna Bernays, cumnata sa, sau este vorba de pură fantezie a unui contemporan ostil ori a unui ingenios detectiv-biograf? De ce s-a gândit Freud că este recomandabil să o psihanalizeze pe fiica sa, Anna, din moment ce în toate lucrările sale despre tehnică interzice cu severitate ca analistul să fie apropiat de analizându-l său? A plagiat oare Freud şi ulterior şi-a scuzat împrumuturile ilicite pledând pentru o memorie slabă sau aceste acuzaţii sunt simple neînţelegeri ale procedurii sale sau, poate, calomnii maliţioase la adresa unui cercetător conştiincios? A fost Freud dependent de cocaină şi a produs teoriile psihanalitice sub influenţa acesteia sau a fost vorba doar de un consum moderat de cocaină şi, în definitiv, inofensiv?
 
Mai sunt încă multe întrebări de pus. A fost Freud omul de ştiinţă pozitivist care se declară sau, mai degrabă, a fost aservit în primul rând speculaţiilor nebuloase ale romanticilor sau misticismului iudaic? A fost oare atât de izolat în establishment-ul medical al timpului său precum îi plăcea lui să se plângă? A fost frecvent declarată detestare a Vienei doar o poză, de fapt cea mai vieneză trăsătură a sa, sau un dezgust autentic? Este adevărat că promovarea sa academică a fost încetinită deoarece era evreu sau este doar o legendă întreţinută de acel gen de hipersensibili colecţionari de nedreptăţi care pretind că descoperă antisemitism peste tot? A fost abandonul aşa-numitei teorii a nevrozei, teorie din 1897 bazată pe fenomenul seducţiei, o ipostază a remarcabilului său curaj ştiinţific, un act de pietate filială sau o retragere laşă a unei generalizări care îl făcea nepopular printre colegii săi? Cât de departe au mers ceea ce el numea sentimentele sale "homosexuale" pentru prietenul intim al anilor 1890, Wilhelm Fliess? A fost Freud autonumita căpetenie a unui restrâns şi supus clan de discipoli, un Ludovic al XIV-lea al psihologiei, ce proclama La psychanalyse c\'est moi, sau un genial, deşi adesea sever, ghid al colegilor şi urmaşilor săi? A fost atât de vanitos încât să se fotografieze într-un portret de grup stând pe o cutie pentru a nu fi eclipsat de bărbaţii mai înalţi sau este şi aceasta, probabil, fantasma unui biograf în căutare de date care să-l discrediteze pe Freud?
 
Asemenea controverse biografice, fascinante în sine, au mai mult decât o valoare biografică. Ele conduc la principala întrebare pe care o ridică munca lui Freud: psihanaliza este o ştiinţă, o artă sau o impostură? Această interogaţie se naşte pentru că, spre deosebire de alte figuri mari ale culturii vestice, Freud pare a fi marcat de obligaţia de a fi perfect. Nimeni dintre cei care sunt la curent cu patologia lui Luther sau a lui Ghandi, Newton sau Darwin, Beethoven sau Schumann, Keats sau Kafka nu ar îndrăzni să sugereze că nevrozele acestora le-au afectat creaţiile sau le-au compromis statura. Într-un contrast violent, erorile lui Freud, reale sau imaginare, au fost considerate ca o evidenţă concluzivă pentru falimentul creaţiei sale. A devenit o tactică obişnuită a lupta cu psihanaliza prin intermediul luptei cu fondatorul ei, ca şi cum ponegrirea caracterului acestuia ar trebui să ducă şi la ruinarea muncii sale. Este neîndoielnic că o disciplină atât de marcată de autobiografie, cum este psihologia abisală a lui Freud, atât de subiectivă prin materialele sale, va conţine amprente ale psihicului fondatorului ei. În mod sigur însă validitatea enunţurilor psihanalitice nu depinde de ce anume descoperim despre părintele ei. Ne putem imagina cu uşurinţă un Freud, gentleman perfect, promovând o psihologie fundamental eronată sau un Freud, plin de defecte, chiar vicii, ca pe cel mai semnificativ psiholog din istorie.
 
Se înţelege, nu există niciun motiv pentru care Freud să fie imun judecăţii psihanalitice, pentru care scrierile şi amintirile sale, indiferent dacă deformate sau nu, să nu fie făcute să producă informaţie biografică. Pare just, în definitiv, căci Freud ţintea către o psihologie generală care ar fi explicat nu numai o mână de contemporani nevrotici, ci oamenii de peste tot, inclusiv pe sine. Desigur, Freud însuşi a indicat calea. "Faptul că un anumit amănunt al vieţii infantile şi nu altul a reuşit să se sustragă uitării generalizate a copilăriei nu poate fi indiferent sau lipsit de semnificaţie", nota el în articolul său despre Goethe. Conduita adultului invită, nu mai puţin, la acest gen de atenţie profundă. "Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit", scria Freud într-un pasaj celebru, "se poate convinge că muritorii nu pot ascunde niciun un secret. Cel ale cărui buze tac vorbeşte cu vârfurile degetelor; trădarea izbucneşte prin toţi porii." Freud oferă această reflecţie în istoria cazului "Dora", dar şi-o aplică şi sieşi la fel de mult ca şi analizaţilor săi. În cursul unei lungi şi neegalate cariere de arheolog al sufletului, Freud dezvoltă un corp de teorii, investigaţii empirice şi tehnici terapeutice care, în mâinile unui biograf scrupulos, poate dezvălui dorinţele, anxietăţile şi conflictele, un remarcabil repertoriu de motive rămase inconştiente, ce sprijină conturarea vieţii sale. Astfel, nu am ezitat să-i utilizez descoperirile şi, pe cât posibil, metodele pentru a explora istoria propriei lui vieţi. Însă nu le-am permis să-mi monopolizeze atenţia. Ca istoric, l-am plasat pe Freud, şi munca sa, în interiorul diferitelor lor medii: profesiunea psihiatrică, pe care a subminat-o şi revoluţionat-o, cultura austriacă, în care a fost obligat să trăiască în calitate de evreu necredincios şi medic neconvenţional, societatea europeană, care a adus în timpul vieţii sale înfricoşătoarele traume ale războiului şi ale dictaturii totalitare, şi cultura vestică luată ca întreg, o cultură al cărei sens în sine Freud l-a transformat pentru totdeauna.
 
Am scris această carte nu pentru a flata şi nici pentru a denunţa, ci pentru a înţelege. Prin textul în sine nu polemizez cu nimeni: am luat poziţie faţă de
 
punctele discutabile, care continuă să-i despartă pe comentatorii lui Freud şi ai psihanalizei, dar nu am schiţat calea care m-a adus la aceste concluzii. Pentru cititorii interesaţi de controversele care fac din viaţa lui Freud un subiect fascinant, am adăugat un eseu bibliografic argumentativ şi cuprinzător. Citindu-l, cei curioşi vor afla motivele poziţiei mele, dar vor găsi şi prezentări ale celor din tabăra opusă.
 
Unul dintre interpreţii cu care nu sunt de acord este Freud însuşi. El poate fi corect literalmente, dar este în esenţă eronat atunci când îşi descrie viaţa "liniştită în exterior şi lipsită de conţinut", "disponibilă să ofere puţine date". Vă asigur, viaţa lui Freud arată numai superficial asemenea celei a altor medici ai secolului al XIX-lea, cu educaţie înaltă, inteligenţi şi activi: s-a născut, a studiat, a călătorit, şi-a practicat meseria, a citit, a publicat, s-a certat, a îmbătrânit, a murit. Dar drama sa interioară captivează îndeajuns pentru a cere biografilor săi o atenţie specială. În faimoasa sa scrisoare către prietenul său Fliess, pe care am citat-o, Freud se numea pe sine "un cuceritor". Această carte este povestea cuceririlor sale. Se va vedea că cea mai dramatică dintre acestea este, deşi incompletă, cea a lui însuşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer