Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

42. (continuare) Sabotajul suprem


Cornel Mihai Ungureanu

21.06.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
10 februarie 2001
Fetiţa din filmul Madeline semăna cu Maruşka. M-am gîndit la cehi. Nadia chiar a umblat pe străzile din Praga (aşa cum şi în Paris a fost sau în Bruxelles). Eu abia ies din Craiova.

Dar pot să mi-i închipui pe Maxim Gorki şi Nina Berberova intrînd la un film ("Cele două orfeline") în Marieubad într-o zi de iarnă din 1923-1924. Sau pe Berberova la Praga, în noiembrie. "Acela care a ales să rămînă la marginea societăţii nu trebuie în acelaşi timp s-o facă responsabilă de izolarea sa", ne învaţă bătrîna doamnă, şi trebuie să recunosc, Cristina, nu vreau să trăiesc la marginea societăţii. E firesc ca Nadia să vrea să mergem la munte. N-am nici un dubiu că dacă aş avea bani ne-am distra de minune. E regretabil că nu am.

Noapte. 2.10 arată ceasul meu. O seară stranie. Am chemat salvarea şi Corina s-a ales cu o injecţie cu calciu şi cu încă una cu calmante.

Fericit. Cu Nadia. Mulţumit de mine, deşi nu mai scriu. O să mă întorc eu şi la scris. Cu aplomb. Drum nocturn spre casa ei. Dacă nu voi avea bani, fericirea asta nu va avea o confirmare. Mi se pare atît de ciudat! Relaţia noastră acum e stranie. Oficial nu avem o relaţie. Sîntem independenţi şi liberi precum păsările. Eu mă simt bine. Înainte eram, fără să-mi dau seama, dependent. Acum îmi place de mine. E important.

Trăiesc într-o lume nouă, o lume atît de nouă ca aceea a lui Marquez în care multe lucruri nu aveau încă nume şi trebuia pentru a le deosebi, să le arăţi cu degetul. Dacă mă gîndesc la cartea asta nu pot să nu-mi vină în minte bărbaţii aceia care tot repetau că pentru o noapte de dragoste cu o femeie atît de tulburătoare, merita să-ţi dai viaţa. Dar, în realitate, nici unul dintre ei nu făcuse nici cel mai mic efort pentru a o obţine. Într-un fel mă simt aşa. Cred că pentru o femeie pe care o doreşti trebuie să faci mult.

Şi încă un gînd din cartea lui Marquez, gînd cu care îţi doresc noapte bună: "Din partea mea, m-aş mulţumi să fiu sigur că şi tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă".

12-13 februarie
Noapte. 3.33. Dorm ai mei. Noaptea trecută – la urgenţă, medic de familie, din nou la urgenţă, iar acasă, iar salvarea. Corina a ajuns într-un punct de epuizare.

Acum eu insomniac gîndind la cît de meschin trebuie să-ţi fi părut cînd demolam imaginea Nadiei. Îmi dădeam seama, în clipele acelea, dar continuam s-o fac, scormoneam prin mîl – şi nu era al ei cît era şi al meu.

Îmi doresc o zi mai bună: Corina să fie mai bine, iar eu să fac rost măcar de o mică sumă de bani. Şi să rezolv cît mai multe din lista asta nesfîrşită.

18 februarie
Am văzut şi eu monede vechi, tot într-un fel de vis. Eram la Cozia, ajunsesem acolo din gară de la Călimăneşti mergînd pe malul Oltului. Monedele erau dacice, iar noi am pornit mai departe, spre Lotru şi tot pe jos, pe malul apei şi prin tunele, noi fiind Nadia şi cu mine, în ziua de Valentine.

Eu nu am vise care să revină. Corina visează deseori apă. E un pic mai bine, de două zile s-a mutat la Laur. După ce am fost la un cardiolog care a mai liniştit-o.

Bunica şi mama nu îţi povestesc din trecut? Mama nu mi-a spus prea multe. Ba chiar puţin. Tanti Dida îmi povesteşte mult, cu plăcere evidentă.

19 februarie
Surpriza nu trebuie aşteptată; misterele sînt, chiar lîngă noi, dar cred că aş călători toată viaţa dacă aş putea. Îmi doresc să văd totul, nu doar pe un ecran de televizor. Vreau să văd chiar şi New York-ul şi să nu fie film.

De "sabotajul suprem" al subconştientului m-am temut şi eu, în cîteva rînduri, în situaţii de criză. Adela mă întreba astăzi dacă îmi e frică şi de ce anume. I-am zis că nu îmi e, în clipa aceea, frică şi că nimic nu mă îngrijorează, că nu mă gîndesc la aşa ceva. Probabil, îi spuneam, în faţa unor ameninţări concrete, mi-ar fi frică. Există mult rău în lume, nu-l poţi evita întotdeauna.

Sînt fericit. E greu să scriu despre asta? Nu e greu, dar nu e linişte în jurul meu. Pentru că nu l-am lăsat să se lupte cu Uischi, Claxon – motanul meu alb-portocaliu m-a muşcat acum de mîna cu care îţi scriu. Am să-ţi trimit o poză cu cei doi luptători, din vremurile în care nu dezgropaseră securea războiului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer