Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pisicile lui Balzac (I)


Dan Recheşan

13.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În martie 1819, după ce îşi luă bacalaureatul în drept, Honoré închirie cu şaizeci de franci pe an o mansardă de pe rue Lesdeguieres nr. 9 şi se mută de acasă. De la înălţimea magherniţei sale sumar mobilate, un pat scund şi îngust, o mescioară înaltă, două scaune desperecheate, un lavabou din bronz aurit cu motive baroce înfăţişînd nereide şi tritoni înlănţuiţi, admira oraşul lăţit la picioarele sale. Nu exclama precum Lucien de Rubembré "într-o zi vei fi al meu", se mulţumea să-şi plimbe privirile peste olanele roşii, cafenii şi verzi-gri ca ardezia, scotocind cu ochi curioşi ferestrele camerelor de închiriat, în care cîte-o midinetă îşi spăla subsuorile, ori vreo cochetă decrepită îşi aranja buclele. Se plimba doar seara, în amurg, cînd lua aer hoinărind prin foburgul Saint-Antoine sau printre lespezile funerare, încărcate de o melancolie aspră, din Père-Lachaise. Evita marile bulevarde unde se fîţîiau femeiuşti înţepate, învăluite în valuri de parfumuri costisitoare, purtînd toalete luxoase, însoţite de cîte un dandy înmănuşat şi pomădat pînă la urechi. Apariţiile acestea îl intimidau pentru că, biet provincial de-abia scăpat de rigorile cazone ale colegiului Vendome, nu dispunea de o garderobă elegantă, în pas cu moda.

Ziua, în schimb, profita de faptul că Biblioteca Arsenalului se învecina cu strada pe care locuia şi citea mult. Ce altceva să facă? Familia îi acordase doi ani şi suma de o mie cinci sute de franci ca să-şi confirme vocaţia umanistă. Citea de-a valma, mai ales filosofie, un amalgam straniu în care se amestecau Aristotel, Bayle, Diogene, sfîntul Bernard, Saint-Hilaire dar şi Rabelais, Cuvier şi filosofi indieni. Dacă la Tours şi Vendome îi studiase pe Descartes, Spinoza, Leibnitz, acum era în căutarea unei metafizici personale, buchisindu-l cu sîrg pe Malebranche, cu a sa De la recherche de la vérité o cărţoaie groasă şi destul de greu de digerat.

Doamna Balzac, "madame la Mère", cum îi spuneau copiii săi, care se mutase într-o casă închiriată din Marais se destăinuia vecinelor ei burgheze: "Nu ştiu cum se va descurca fiu-miu în viaţă, dar la douăzeci de ani nu inspiră încredere, eu nu i-aş da în grijă nici măcar o pisică". Surorile lui o contraziceau, "Honoré este un tînăr dotat şi fermecător, va face sigur carieră!" şi povesteau, la rîndul lor, prietenelor că fratele lor s-a stabilit în Paris şi era pe cale să devină un scriitor de succes, aidoma oamenilor simpli care povestesc despre fiicele lor rătăcite pe cărările dezmăţului: "ma petite va très bien, elle est établi cocotte"

Într-o seară de mai, în timp ce admira în cadrul pîlpîitor al unei lucarne profilul unei fete roşcovane care-şi usca părul, lîngă intrarea mansardei se auzi un mieunat slab ca plînsul unui sugar înfometat. Deschise uşa şi găsi un pisoi hoinar, famelic, cu blana în nuanţa ţiglelor de ardezie decolorate de soare. Îl adoptă imediat şi îl boteză Monsieur Sterne. Îl hrănea cu pîine uscată înmuiată în lapte, fiindcă, pretindea el, banii de-abia îi ajungeau pentru spălatul cămăşilor şi cumpărarea delicioaselor "rillettes" din carne de gîscă îndopată, preparate ca acasă-n Touraine. După ce bietul animal se mai întremă, se distra aruncîndu-i ghemotoace de hîrtie pe care acesta le rostogolea cu lăbuţele în toată încăperea.

Termină, cu chiu cu vai, drama Cromwell, o pastişă greoaie după Corneille, Racine şi Vergilius şi o trimise, la insistenţele familiei, unui expert, monsieur Andrieux, profesor de literatură la Şcoala Politehnică. Acesta o citi conştiincios şi-i înapoie manuscrisul cu menţiunea "autorul ar trebui să se ocupe de orice cu excepţia literaturii!"

Honoré ridică din umeri "pur şi simplu tragediile nu sunt de resortul meu!" şi se apucă de un roman epistolar Sténie ou les erreurs philosophiques. Îl abandonă plictisit după ce scrise optzeci şi una de pagini şi, la îndemnul surorii şi confidentei sale, Laura, intră într-o gaşcă de tineri literaţi, obişnuiţi ai teatrelor şi ai saloanelor demimondene. Trupa era condusă de Le Poitevin, fiul unui actor ratat şi de către Étienne Arago, fratele celebrului astronom. Celor doi le plăcu figura sa ciufulită, ochii negri scînteind de elan, volubilitatea plină de idei şi îi oferiră un loc în atelierul lor de fabricat romane, unde deveni repede unul dintre proletari. Într-adevăr, şmecherii le scoteau ca pe bandă rulantă, după reţete bine stabilite: juma de livră din Ann Radcliffe, cîteva drame de Paul de Kock, o uncie-două din Maturin sau Monk Lewis presărate deasupra şi-apoi totul, învelit conştiincios în umbra lui Byron, era prezentat pe tarabă. Marfa se vindea bine, o cohortă de librari-editori se preumblau între Palais-Royal şi foburg Saint-Germain în căutare de autori la modă, iar publicul larg era ahtiat să citească imitaţiile acelea romaneşti.

Monsieur Sterne se rotunji, pierzîndu-şi aerul de pisică vagaboandă şi începu să fie tot mai interesat de foile manuscriselor pe care le frunzărea cu lăbuţele şi le răspîndea prin toată încăperea, dar stăpînul său, dezgustat de mercenariatul ignobil al foiletoniştilor, "duzina de mici cretini" cum le spunea Le Poitevin, visa să se stabilească în Touraine, să scrie romane angelice şi să se căsătorească cu o văduvă înstărită. Reuşi să termine în şase săptămîni un roman L'heritiere de Birague pe care-l semnă Lord Rhoone, împreună cu Le Poitevin şi o pastişă în genul lui Walter Scott, împănată cu personaje rabelaisiene dar amintind şi de pana sprinţară a lui Beaumarchais Jean-Louis >ou la fille trouvé, plătite cu suma de o mie două sute de franci. Succesul îl făcu să declare surorilor sale: "E umilitor să public asemenea gunoaie, dar pot acum să spun familiei: îmi cîştig existenţa!"

De altfel, ar fi făcut orice ca să scape de ameninţarea perpetuă care-i adumbrea viitorul, fiindcă bunul doctor Nacquart, un prieten al familiei se trudea să îi găsească un loc de practicant într-un birou notarial.

Totuşi, în 1821, consiliul de familie hotărî că aventura pariziană durase suficient şi era momentul să se întoarcă în sînul clanului. În mod neaşteptat, tînărul foiletonist nu se opuse. Îşi împachetă manuscrisele laolaltă cu cămăşile murdare, plăti băcanului ultima factură, îl lăsă pe monsieur Sterne în grija portăresei şi se înapoie acasă.

Schiţă un Traité sur l'imortalitté de l'âmé şi începu să facă o curte asiduă, unei vecine din Villeparisis, unde familia cumpărase o locuinţă burgheză confortabilă, Laura de Berny, căreia îi scria lungi epistole în stilul tînărului Werther: "Gîndiţi-vă doamnă, că departe de dumneavoastră există o fiinţă a cărui suflet, datorită unui admirabil privilegiu străbate distanţele, urmează prin aer un drum ideal şi aleargă beat de fericire să vă stea în preajmă fără încetare, căruia îi face plăcere să asiste la viaţa dumneavoastră, la sentimentele dumneavoastră, care ba vă compătimeşte, ba vă doreşte cu aceea căldură a sentimentelor şi aceea prospeţime a dragostei pe care n-o cunoaşte decît tinereţea".[1]

Noua sa Eloiză, era mai tînără cu doar un an-doi decît madame la Mère. Silită să vieţuiască lîngă un soţ bolnăvicios, mult mai vîrstnic decît ea, îşi păstra însă, în pofida vîrstei, talia zveltă şi prospeţimea tenului. Madame de Berny îi dărui o pisică numită Zara, albă, placidă şi răsfăţată ca o demimondenă, Biblia ei, primită ca dar de botez de la Marie Antoinette şi o sticluţă cu esenţă din flori de portocal. Aerul matern cu care-l cocoloşea, retragerile pudice, oftaturile amare, pe scurt toate cochetăriile de fată bătrînă (deşi era deja bunică) îl agasau. Voia amor carnal, nu o amiciţie searbădă ori o iubire platonică. În cele din urmă, într-o seară, după ce el o ameninţă cu sinuciderea dacă nu-i cedează, ea capitulă pe o bancă în parcul care adumbrea vilişoara. Îşi dărui odată cu dragostea castă şi devotamentul neştirbit pînă la moarte. Honoré însă, îşi dorea mult mai mult.

Vara lui 1822 şi-o petrecu la Bayeux, la sora sa, Laure Surville, măritată cu un inginer de drumuri şi poduri, într-o vilă normandă, cam părăginită dar plasată în apropierea portului, într-un cadru pitoresc. Huzuri o vreme, răsfăţat ca un prunc de către cei doi, îngurgitînd calupuri mari de brînzeturi fermentate şi biscuiţi crocanţi stropiţi cu unt topit, ţinîndu-se de farse şi jocuri copilăreşti, petrecîndu-şi după-amiezile în lungi plimbări pe chei şi în penumbra vechilor clădiri gotice sau făcînd curte lăptăresei. Schiţă acolo planul unui nou roman, Le Vicaire des Ardennes. Sau o fi fost vorba de Wann-Chlore? Oricum, se întoarse din vacanţă întovărăşit de o normandă năzuroasă, de culoarea cafelei cu lapte, Cloé, pe numele-i de alint. Zara o primi cu indiferenţă pe provincială, dar seara, cînd vru să se încolăcească pe canapea la picioarele lui Honoré, găsi locul ocupat şi-şi scoase ghearele înfruntînd-o pe noua venită.

Animat de planuri naive şi ameţit de tumultul parizian, se lansă într-o afacere dubioasă, punîndu-şi la bătaie toate economiile, ba chiar mai împrumută de la cunoscuţi şase mii de franci, pentru tipărirea prin dagherotipie a operelor lui Molière şi La Fontaine, dar nu se alese decît cu datorii. În primăvara lui 1825, după ce renunţă să facă pe negrul, părăsind definitiv gaşca foiletoniştilor începu să frecventeze saloanele, iar o prietenă din pension a Laurei Surville îl introduse în cel al ducesei d'Abrantés, văduva mareşalului Junot, unul dintre participanţii la epopeea napoleoniană. La patruzeci şi unu de ani, pe care pretindea cu cochetărie că de abia-i împlinise, era încă o apariţie ispititoare, cu ochii scînteind de veselie, tenul catifelat, buzele seducător conturate şi părul întunecat ca al unei creole. După Restauraţie, trebuise să îşi vîndă bijuteriile, mobilele scumpe, vinurile spaniole din pivniţă şi se instalase modest, într-un mic pavilion, lîngă Versailles. Plănuia, pentru a-şi rotunji veniturile, să-şi scrie memoriile, iar Balzac se oferi să o ajute. El nu îi făcu, la început, o impresie prea bună ducesei. "Un tînăr prost îmbrăcat, cu cravata neglijent înnodată, tenul gălbui, părul ciufulit, ochi negri, scormonitori şi o mutră de ţăran sau de paracliser sărac." scrise ea în jurnal.

Honoré fu, însă, vizibil impresionat. "Îţi dai seama, femeia asta l-a cunoscut pe Napoleon pe cînd era tînăr, a asistat la cele mai importante evenimente ale vieţii sale, apoi a fost martoră la înălţarea lui pe cînd umbra-i cuceritoare acoperea lumea şi-n final la dramatica prăbuşire!"

Îşi înteţi vizitele pe rue de Montreuil, o vizita la cele mai nepotrivite ore, plictisind-o cu ardoarea unui adolescent îndrăgostit. Ea îi respingea avansurile rîzînd: "Nu sunt o sclavă a dragostei, domnule, prefer prieteniile trainice care rezistă tentaţiilor carnale peste ani!"

Încîntătoare minciună pentru o femeie celebră pentru aventurile ei, căreia îi trecuseră prin pat atît tinerii ofiţeri ai lui Bonaparte, cît şi prinţul Borghese sau cancelarul Meternich. El o amuza totuşi, mai ales cînd i-l prezentă pe Murat, un cotoi negru, cu favoriţi stufoşi şi mustăţi trufaşe de cavalerist, plin de cicatricile dobîndite în duelurile cu rivalii pe acoperişuri.

În august, dacă e să dăm crezare scrisorilor, au devenit amanţi: "Îţi iert îngerul meu iubit, toate bombănelile din scrisorile tale şi sper că în curînd mă va vrăji acea privire dragă, ba chiar acel chip celest. Nu voi sosi din Turenne înainte de 4 octombrie, cînd îmi voi lua zborul spre Laurecon a mea, Laurecon adorata, pe care o iubesc nespus şi care-mi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi drăgălaşă ardoare".[2]

Era o cucerire care ar măguli vanitatea oricărui tînăr bărbat. Să te culci cu nimeni alta decît cu ducesa d'Abrantés şi, pe deasupra, să o tutuieşti, frumoasă cucerire pentru un condeier, o victorie ce-i deschidea drum spre regatul femeilor frumoase la patruzeci de ani. Aceasta nu îl împiedică să se pună temeinic pe treabă. Întreprinse o călătorie în Bretagne, unde se documentă temeinic, iar după o trudă asiduă de şase săptămîni repurtă un succes adevărat şi pe rafturile librăriilor. Gata cu lord Rhoone, Victor Morillon şi alte pseudonime caraghioase. Les Chouans, fu primul roman care se vîndu sub semnătura Honoré Balzac.

În vara lui 1829 termină Physiologie du Mariage şi se stabili într-un apartament confortabil din apropierea foburgului Saint Germain, pe rue Cassini. Un salon decorat cu fotolii empire, o pendulă cu soclul din marmură de carrara, canapele cu perne din brocart, litografii de epocă şi un birou tapetat cu percal bleu, mătăsos şi un secretaire din mahon la care scria.

Succesul îl întîmpina cu surîsul febril al unei dame la treizeci de ani. Femeile erau seduse de surprinzătoarea capacitate a acestui straniu celibatar de a le înţelege. Căsniciile din interes, chinurile mariajelor eşuate, dreptul la liber amor, tot amalgamul de patimi era catalogat, descris şi expus cu detaşarea unui chirurg. Honoré, mica deşcă a foiletoniştilor, asimilase rodnic doctrina lui Saint-Hilaire şi îşi îmbogăţise personajele cu toate confesiunile prietenelor care-l înconjurau, cu toată fauna umană a Restauraţiei pe care, martor discret dar atent, o urmărea cu un ochi de artist şi de amant. Doamnele marilor saloane, dar şi burghezele îşi smulgeau din mîini această carte care expunea cu neruşinare tot ceea ce gîndeau ele în adîncul fiinţei lor, dar nu îndrăzneau să mărturisească nici măcar confesorului. Ca un cotoi gras şi răsfăţat al unui episcop tourennez el le-asculta secretele, picotind aparent placid în vreun boudoir à la mode, în timp ce mintea-i înregistra cu febrilitate toate amănuntele picante sau dezolante ce le auzea. Unele amice, cum ar fi Zulma Caraud îi reproşa tonul prea îndrăzneţ al Fiziologiei: "V-am citit cartea şi trebuie să mărturisesc că sunt indignată. Nu vă acuz, dragă prietene, de vulgaritate, departe de mine gîndul de a vă reproşa aşa ceva, dar unele lucruri ar fi bine să rămînă tainice. Gîndurile şi simţămintele unei femei, meandrele pe care le parcurge existenţa ei nu sunt întotdeauna de înfăţişat în public. O femeie, domnule, nu îşi vinde inima, o dăruieşte. Sunt convinsă că micile dumitale indiscreţii nu se vor transforma pentru mine într-o mare decepţie."

Balzac îi răspunse cu aerul unui detaşat vizionar: "Senzaţia de repulsie, doamnă, pe care aţi încercat-o la citirea primelor pagini ale cărţii pe care v-am adus-o vă onorează prea mult şi e prea delicată pentru ca cineva, fie chiar şi autorul, să se simtă ofensat. Ea dovedeşte că nu aparţineţi unei lumi prefăcute şi perfide, că nu cunoaşteţi o societate care întinează totul. Este, poate, spre norocul autorului că n-aţi rezistat acestei prime senzaţii pe care o resimte o făptură nevinovată la aflarea veştii unei crime, la zugrăvirea unei nefericiri, la citirea lui Juvenal, Rabelais, Perse sau Boileau, întrucît sunt convins că mai tîrziu v-aţi fi împăcat cu el, citind cîteva lecţii aspre, cîteva pledoarii viguroase în favoarea virtuţii şi a femeii, dar cum aş putea eu, modest observator al realităţii, să vă reproşez o repulsie care vă onorează?"[3]

Sărmana madame de Berny, surghiunită în provincie, continuă să-i trimită epistole doldora de o nostalgie patetică şi un romantism contaminat de numeroase scrupule bigote: "O, tu, tu, cerescul meu iubit! Să rămîn în extaz, pierdută printre amintirile mele, e tot ce pot face. Să-ţi mărturisesc cît sunt de fericită? Ar trebui să te cunoşti şi asta e cu neputinţă, e cu neputinţă mai ales că ştii ce însemni pentru mine... O, ce aş mai putea face? Aş fi dorit, legănîndu-mă într-un vis nebunesc să fiu iubită asemenea iubirii purtate cerului... chiar de mi-ar fi fost îndeplinită această dorinţă, tot aş socoti că n-am obţinut nimic comparînd acelor beneficii cu ceea ce îţi datoresc ţie. Unde să-mi găsesc puterea, voinţa de a răsplăti atîta dragoste? Singură, te aştept în fiecare seară. Pe tine adoratul inimii mele, în speranţa că mă voi putea dărui din nou Ţie, care eşti mîntuirea, cinstea, dragostea mea!"[4]

El îi răspunse, ştiind că aflase de aventura cu cealaltă Laură, tolănit pe canapeluţa ducesei d'Abrantés, la picioarele căreia Murat sfîşia cu ghearele un pantofior de interior căptuşit cu blană de jder: "Cum poţi să-mi ceri scumpă Laura să o rup dintr-o dată? Cum să-i rămîn îndatorat cuiva care pare să-mi ofere totul? Cine să mă înţeleagă mai bine decît tine, draga mea prietenă?"

Adaugă un rînd în care îi povestea că Zara era suferindă, contactase o maladie la modă, care făcea furori printre cochetele epocii, nemiloasa colită "renală" şi picură doi-trei stropi de apă sărată lîngă semnătură. Adevărul era că mica ducesă îl exploata cu un machiavelism încîntător şi neruşinat, fiindcă el îi rescria, între două studii despre moravurile epocii, memoriile.

(va urma)


[1] Balzac, Correspondance, vol. I (de fapt, doar ciornele, pe care le păstra conştiincios, fiindcă originalele au fost arse după moartea doamnei de Berny)
[2] Ibidem
[3] Ibidem, vol. II
[4] Ibidem
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer