Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (VIII)


Dan Recheşan

23.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
12.

Vînturi reci şi întunecate suflau dinspre Pont lovindu-se de cele calde şi-albastre, cu arome de rozmarin şi narazm înflorit care suflau dinspre miazăzi, iar soarele palid părea că răzbeşte cu greu, ca o faclă pe cale să se stingă, prin norii de ţînţari care roiau peste luncile lăţite pînă dincolo de albia bătrînului fluviu. De cum trecuseră Dunărea, Celebi şi servul său umblau printr-o cîmpie întinsă, presărată cu iarbă înaltă şi fragedă, care se unduia în zare ca o mare verde şi foşnitoare. Arar, în drumul lor, întîlneau turme de oi conduse de păstori cu chipuri aspre şi grai bolovănos, apoi valurile ierbii se închideau ca apa în urma paşilor, iar călătorii îşi urmau calea. Nicio aşezare, nicio umbră de adăpost sau de hogeac fumegînd, doar pusta nemărginită, arzătoare ziua, rece sub stelele încremenite, noaptea.

După o zi întreagă de umblat prin pustii, Călătorul hotărî loc de popas şi sloboziră dobitoacele de povară la păscut. Cămila lui, care purta de obicei doi clopoţei de argint la grumaz începu să ragă speriată şi săriră îndată să vadă dacă nu cumva vreo fiară de pradă îi aţinea calea. Nu găsiră nicio primejdie şi se aşezară lîngă foc, să-şi mănînce cina, cînd vîntul se învîrteji şi stinse pălălaia. Evliya se ridică şi vru să o înteţească dar rămase încremenit, cu gătejele şi amnarul în mînă. Dinspre miazănoapte se ridică o negură uriaşă, atît de mare că ştergea pînzele înserării, iar în mijlocul ei se zăreau prova şi catargele unei corăbii. Yehuda se întinse înspăimîntat în ţărînă boscorodind descîntece, doar de el ştiute, împotriva vrăjitoriilor, dar Celebi rămase în picioare, măsurînd din ochi arătarea care se apropia. Nu părea vrajă sau vedenie a minţii sale obosite, pe întinderea verde a cîmpiei plutea ca pe ocean o corabie cuprinzătoare, cam de cinci mii de măji, cu bombresul ascuţit şi catarge înalte împungînd norii. Trecu atît de aproape de locul lor de popas încît putu să desluşească la lumina lunii, prova din lemn tare de caoba şi tek, chila straşnic tocmită şi coastele întărite care adăposteau gurile de foc. Fără doar şi poate era un galion spaniol, dintre cele scufundate în largul coastelor britane cu mai bine de un veac în urmă şi îşi croia drum fără împotrivire, ca pe apă. Cu toate astea, ţepenie de om nu se vedea la bord. "Pe barba profetului, murmură el, ce caută oare o corabie atît de mare pe-acilea, atît de departe de căile pe apă?!" Nava-nălucă se îndepărtă încet, scîrţîind din încheieturi, cu felinarele aprinse şi velele fluturînd în gol, iar din castelul pupei se auziră acordurile lăutei lui Yusuf Mashduri răsunînd limpede, fără greş, în liniştea nopţii.

Cînd muzica aceea se stinse, Celebi se întoarse spre Yehuda care se ridicase, înspăimîntat încă, din ţărînă şi-i porunci să aprindă focul. La lumina flăcărilor cercetară amîndoi împrejurimile dar nu găsiră nici urmă a trecerii vreunei corăbii. Nu se culcară, rămaseră treji lîngă foc, sorbind pe-ndelete din fiertura aceea neagră şi-amară din boabe prăjite, adusă din Abisinia, numită kavké. La ivirea zorilor încălecară şi o luară tot spre miazănoapte, înainte. Yehuda, oleacă mai vesel ca de obicei după întîmplarea de azi-noapte, îşi întrebă stăpînul dacă n-ar fi prilej să-şi uşureze drumul urcîndu-se pe o galeră ori barem pe un caic ca să ajungă mai repede la ţintă dar acesta îi făcu semn să tacă. Din iarba înaltă se auzea un zumzet ca de albină, apoi zgomotul se-năspri şi crescu, iar asupra lor se pogorî un roi des de gîngănii atît de multe că se întunecă şi lumina soarelui. Era musca golumbacă, un soi de tăun care sugea sîngele vitelor, pînă cînd acestea, înnebunite de înţepături o luau la goană picînd în rîpe sau înecîndu-se în mlaştini, sleite de puteri. Deîndată dădură ghes dobitoacelor, Celebi, cămilei sale, iar servul asinului său trăpaş şi slobozind hăţurile porniră la galop dar roiul îi urma ca o armată şi nu părea chip să scape de acea năpastă ivită de niciunde. "Pe-Allah, îşi spuse Evliya, acesta să fie oare sfîrşitul călătoriilor mele?" Pronia, însă, vroi ca drumul lor să nu se sfîrşească şi-n cale să le iasă trîmbe înalte de fum. Acesta era felul în care băştinaşii înfruntau temuta gînganie şi, astfel îşi găsiră ei, scăparea. Trecură de şirele de paie şi iarbă uscată care ardeau şi intrară într-o aşezare mărişoară, cu case din lemn lipite cu lut. Pe uliţă întîlniră cîţiva copii şi femei bătrîne care se ascunseră îndată, înspăimîntate, la vederea lor. Celebi descălecă şi, ştiind cîteva vorbe din graiul unguresc, le dădu bineţe şi le ceru apă de băut. După ce-şi potoliră setea lor şi a dobitoacelor, băgară de seamă că una din potcoavele cămilei se rupsese şi întrebară dacă-n acel loc nu se afla vreun potcovar.

MIKLOS KOVACS FÖLDNÉKULI (CEL FĂRĂ ŢARĂ)

Cei care l-au întîlnit ar fi zis că e un haidamac ca atîţia alţii, bun doar să ciocănească fierul sau să îndrepte cuţitele de plug îndoite, însă păţaniile prin care trecuse în viaţă îl făcuseră mai înţelept decît oricare ins din breasla lui. Nici bine nu se ridică flăcău şi intră ucenic la un potcovar, că marea trebuinţă de bărbaţi pentru războiul împotriva necredincioşilor îl aduse în armia lui Ioan Zapolya. Deşi era zdravăn şi bine clădit, potrivit pentru îndeletnicirea armelor nu se-arăta, dar era, în schimb, iscusit la făurirea lor, iar armaşul regal îi dădu mult de lucru. Făurind toată ziulica lăncii, vîrfuri de săgeţi şi paveze, Miklos vorbea fierului încins şi acesta îi răspundea pe limba sa, luînd forma pe care vroia el să i-o dea. După năpasta de la Mohács, cînd toată oastea ungurească îşi găsi odihna, răpusă-n ţărînă, ajunse rob la turci. Aga de spahii care prinsese îl schimbă pe două iepe gestante cu un mîrzac din hoardele Bugeacului, iar acesta, fiindcă i se păruse că mănîncă şi bea prea mult, îl vînduse mai departe şi astfel ajunse Miklos covaciul rob în cetatea Făgăraşului. Aici iscusinţa sa fuse băgată în seamă, dar de atîta ciocănit şi stat în dreptul forjei, vederea-i slăbise. Ochiul drept îi rămase ca tăciunele, celălalt se făcu cenuşiu ca oţelul şi de fiecare dată cînd te privea un ochi îi lăcrima, iar celălalt îi rîdea. Pîrcălabul cetăţii se mirase de acest beteşug, iar Miklos ciocănind de zor o bardă mare de spart platoşele îl lămurise: "Cu un ochi rîd de bucurie că pot făuri arme de soi, dar cu celălalt plîng mamele celor care vor fi răpuşi de ele!" Se vorbea că ştia taina ierbii-fiarelor şi putea să descuie orice lacăt, dar din robie fusese slobozit în urma unei prinsori. Stăpînul său i-ar fi făgăduit libertatea dacă s-ar fi arătat vrednic să născocească un mijloc de caznă nemaiîntîlnit. Covaciul ceruse să i se aducă douăsprezece măji de fier curat şi se apucase fără zăbavă de treabă. Din forjă şi baros ieşiră obezi şi foi îndoite de-oţel şi, după ce toate fură călite şi prinse în nituri, văzură toţi că durase cu meşteşug o arătare de om, sau mai degrabă de femeie, dar goală pe dinăuntru. Îi lămuri fierarul că-n ea se închidea în chingi trupul celui căznit, iar pe dinafară se puneau cărbuni încinşi, pînă cînd văpaia năprasnică-i pîrjolea trupul. O botezară "fecioara de fier" şi mulţi prinşi şi vrăjmaşi îşi dădură duhul în chinuri în strînsoarea ei, iar Miklos fuse slobozit şi se întoarse în locul său de baştină. Prea multă vreme nu se bucură el de libertate fiindcă armiile padişahului se năpustiră a doua oară peste Dunăre. Printre alţi robi, îşi arătă iarăşi iscusinţa şi un topci-başa îl puse să dreagă balimezele şi tunurile cele mari, de o sută de ocale. La asediul Égerului, văzînd că ghiulele cele mai straşnice loveau palanca fără să o năruie, prinse a cîrcoti zicînd că acele izbituri numai ce gîdilă zidurile ungureşti fără să facă nicio vătămare oştenilor de pe creneluri şi că mai bine ar trage în unguri cu perne umplute cu pene de gîscă. Kara Mustafa-paşa trecînd pe-acolo şi auzindu-l, tare se supără şi-l puse să-şi arate meşteşugul, căci altfel sub tăişul iataganului îi va sta grumazul. De voie de nevoie, Miklos făuri o ghiulea nemaivăzută, mare cît una de zece măji, dar n-o făcu din tuci ori din fier, ci din lut ars în foc, iar înăuntrul ei puse alte ghiulele mai mici, scoabe de fier şi bucăţi de pucioasă. Această "cloşcă cu pui de foc" lovea zidurile şi se spărgea slobozind asupra apărătorilor o ploaie de flăcări şi şrapnele ucigătoare, încît, deîndată, se văzu folosul ei în asediu. Şi iarăşi rîse covaciul cu un ochi, bucuros că scăpase de moarte, iar cu celălalt plînse soarta neamului său. Norocul ungurilor fu că veni iarna şi armia împărătească rămase fără hrană, iar Egerul scăpă din strînsoare. Cînd ordiile se traseră îndărăt, spre casă, Miklos scăpă de robie, frîngînd într-o noapte lanţul care-l ţinea încătuşat, mai lesnea decît ar rupe un ţînc o joardă dintr-un alun. Cînd fu întrebat de ce nu încercase să scape mai devreme, spuse: "Cu soarta nu te poţi pune... aşa mi-a fost scris, să fac ce-n cartea vieţii, cu slove de lacrimi, sudoare şi sînge, mi-e hărăzit!" Nu ştia carte, dar mintea sa născocea lucruri pe care alţii, învăţaţi cu buchiile în amănunt nici nu le-ar fi gîndit vreodată. Altfel, era un om inimos şi bun la suflet, deşi se zicea despre el că n-are ţară, fiindcă în tinereţe, mai cu voie, mai fără voie, umblase mult şi se afla cu tălpile cînd în glia lui, cînd pe meleagurile străine.

YEHUDA BEN DAUD

De îndată ce am ajuns în acest cătun sărac şi pierdut în pustie, am căutat degrabă un potcovar, fiindcă, altfel dobitocul pe care-l călărea stăpînul meu n-ar fi putut să umble nici măcar o jumătate de postaţă. L-am găsit într-un şopron plin de funingine, unde-şi făcea, pare-se, meseria. Era o namilă de om, cu înfăţişare de arap, cu pumnii cît barosul pe care-l mînuia, buzat, pocit şi neguros de mai mare spaima. Cînd l-am întrebat dacă poate făuri o potcoavă, el a ridicat din umeri:"Pot făuri, nouă, cît ai clipi, boierule, dar n-am dram de fier în dugheana mea!" Atunci, effendy Celebi şi-a scos hangerul de la brîu, o armă minunată din oţel preţios, damaschin şi i l-a înmînat. Potcovarul l-a cîntărit în palmă, apoi l-a aruncat în forjă, iar cînd s-a încins bine a prins să-l ciocănească cu spor. Adevăr vă zic vouă că n-am văzut niciodată atîta iscusinţă, fiindcă nici n-am apucat să număr pe deşte pînă la zece, că de sub barosul său ieşi o potcoavă nou-nouţă şi lucitoare. Stăpînul meu îi dădu doi guruşi de argint, dar arapul nu voi să primească plata zicînd să ţinem banii pentru sufletul morţilor noştri, în locurile acestea sălbatice fiind datina, ca la vechii elini, să pui două monede pe ochii răposatului, plată pentru luntraşul care trece sufletul peste Styx. Am vrut să glumesc şi l-am întrebat dacă poate drege orice fel de unealtă sau de lucru care se află pe lumea asta, iar el a clătinat din cap: "Nu, boierul, mintea omului n-o pot drege... dacă aş putea mi-aş pune singur capul pe nicovală şi mi-aş netezi cu barosul creţurile frunţii şi mintea viscolită de ani!"

Văzînd vatra forjei cu cărbunii încinşi l-am întrebat dacă ne lasă să frigem niscai hartane. Pe drum, printre mirişti prinsesem un iepure şi-acum aveam prilejul să ne înfruptăm din el, dar haidamacul de potcovar s-a împotrivit: "Eu nu mănînc urecheat fricos, fiindcă mi-ar slăbi inima şi braţul, ba chiar numai cînd văd carnea lui spurcată mi se face greaţă!" Stăpînul meu a zîmbit auzind acestea şi l-a iscodit: "Dar cu ce te hrăneşti, meştere, de ai atîta putere şi iscusinţă în braţe?" El ne-a arătat un cocoş cu penele ca tăciunii cocoţat pe grinda şopronului: "Vedeţi pintenatul cela? În fiecare seară îi tai beregata şi-i sorb sîngele, iar dimineaţa capul cocoşului e la locul lui, nesmintit, şi-mi cîntă deşteptarea!" Un băietan care sta pe lîngă foale a început a chicoti, iar cînd l-am privit mai cu luare aminte am văzut că nu-i băiat, ci o fată cu ochii codaţi, îmbujorată şi mînjită cu funingine, cu sînişorii împungînd şorţul de piele. Se pare că era mare lipsă de bărbaţi prin acele locuri dacă pînă şi fierarii luau fete-n ucenicie... sau poate mi s-a năzărit de nesomn, cocoşul cel negru era doar o cioară, iar ajutorul potcovarului un băietan căruia nu-i dăduseră încă tuleiele şi m-am grăbit să ies de acolo.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer