Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

ieşirea din iubire în n paşi


Ana Damian

28.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
trebuie să uit, să îmi fac ieşirea în nu ştiu câţi paşi, trebuie să văd câţi paşi, în câţi paşi se iese dintr-o iubire? 4-5? nu fac mai mult de atât, chiar şi virtual sunt obositori.

ar trebui să pot spune că am fost fericită aşa cum nu am mai fost de mult şi că probabil atât am avut voie să fiu, nici măcar o lună, în doze mici, după 15 ani aş fi putut să fac ceva grav, să mă înec cu fericirea şi să mor. nu ar fi fost o oarecare ironie a sorţii? măcar aia aş fi putut să o înţeleg, m-am înecat cu prea multă fericire înghiţită deodată şi am murit. plafff!

mai întîi principiile. ha!

să rupi orice legătură, asta e un prim pas, să nu existe niciun obiect care să îţi amintească pentru că dacă nu sunt obstacole în cale devine mai puţin probabil să îţi aminteşti accidental.

apoi să strângi tot ceea ce simţi într-o singură grămadă, ca nişte vreascuri de foc, fiecare gând, fiecare dor care ar putea să apară seara sau dimineaţa sau atunci când inevitabil vei vedea oameni care se iubesc pe stradă, dorinţa devenită durere, energia care era până de curând doar locul de plecare al fericirii, tot tot se strânge într-o singură grămadă, ca un foc de tabără, în mijlocul sufletului, acolo unde e mai mult pârjol şi apoi se aşteaptă până ia foc şi când va începe să ardă atunci e clar că tot ce ar urma să mai gândeşti sau simţi va fi atras automat în foc, va arde mocnit, uneori cu mult fum pentru că multe dintre vreascuri sunt vii, verzi, dor încă, dor de dor dar şi de arderea cărora le dai înainte de a fi murit.

arderea poate dura destul de mult dar e un pas peste care nu se poate trece, este interzis să rămână ceva nears pentru că în locul acela nu mai trebuie să fie nici rămăşiţe nici căldură.

odată stins, dispărut, focul care a ars totul va lăsa în urma lui un gol.

golul acesta este extrem de important, cu cât va fi mai întins, cu cât focul va fi fost ars majoritatea celor întâmplate în iubire cu atât peste el se va putea instaura mai repede regretul, unul singur, nu regrete mici de fiecare dată când o amintire sau un cuvânt sau o stare ar fi apărut din fundurile memoriei sau ale percepţiei ci unul singur, dominator, atotstăpânitor, ca o furtună care să mătura golul şi să îl schimbe cu puterea lui de a domina şi de a îngenunchea.

apoi dacă furtuna va trece, pentru că este o regulă că furtunile, oricât de puternice, trec, nu pot ţine la infinit, când furtuna a trecut în locul ei rămâne un loc fragil dar nou ca un început de lume, care va învăţa din nou să păşească, mai întâi cu frică dar în general va face imediat primii paşi odată furtuna trecută.

este regulă generală, nu se ştie cum dar revenirea este la fel de normală ca şi durerea sau tristeţea.

rămâne ceva în urma unei iubiri de acest fel?

rămâne o fotografie şi nimic mai mult, o simplă fotografie, poate fi pusă într-un album, poate fi privită din când în când cu o nostalgie din care să nu se înţeleagă mare lucru.


mă apuc să strâng toate gândurile şi imaginile, toate lucrurile care s-au întâmplat, într-o singură grămadă, totul aruncat acolo fără să îmi pese de ordine sau de durerea pe care o va provoca aruncarea lor, trebuie strânse toate, focul trebuie să înceapă aproape imediat, la început totul este atât de viu şi verde că se va stinge de nenumărate ori.

îţi va veni să tot iei din foc câte o amintire de care ţi se pare că nu poţi despărţi sau pe care nu crezi că o poţi lăsa să ardă, să dispară pentru totdeauna, ţi se părea că însuşi sufletul tău sau inima ta sau uneori mintea ta vor fi cuprinse de foc şi vor arde dacă nu o vei salva dar regula este să nu încerci să salvezi nimic, din contră să începi să arunci ce este mai dureros, să laşi lucrurile care îţi imaginezi că te vor sfâşia până la sânge să plece, primele să fie cuprinse de foc, să ardă. după cum ştii deja durerea va fi de două ori mai mare, te va durea amintirea din iubire şi te va durea arderea dar cu cât vor pleca amintirile esenţiale mai repede cu cât vor rămâne la sfârşit lucrurile mai mici, uneori comice, de exemplu defectele lui care te amuzau, cu atât va fi mai rapidă şi definitivă arderea iar golul rămas va fi mai plin de aşteptare.

da, nu e chiar un gol, nu e vid e doar un gol de iubire şi mereu un astfel de gol are nişte aburi care ies din focul ce a trecut, ceva cenuşă poate dar care are calitatea de a schimba sensul. din suferinţă se va transforma în aşteptare.


acum însă iau o dragoste făcută pe neaşteptate, o dorinţă fără margini care a înecat orice altfel de sentiment şi care s-a transformat în iubire fizică, e cea mai frumoasă amintire, e prima pe care o arunc, este atât de vie încât doare, e atât de greu să o arunc dar am speranţa că dacă voi începe cu ea restul vor veni de la sine, toată iubirea de pe net, fiecare cuvânt scris care, poate pentru unii, nu are valoarea unui gest dar care a trecut prin sufletul meu la fel de real ca orice fapt. nu ştiu dacă le voi putea arunca toate deodată pentru că au fost câteva luni de bucurie în care mi-am permis să fiu fericită până la uitare de mine şi de viaţa din jur. am să şterg toate mesajele. absolut toate şi odată mesajele şterse ele vor completa grămada instantaneu, simpla lor ştergere va fi de ajuns pentru că în real am şters de fapt tot ce mi-a dat sentimentul de pe net care a rămas doar în cuvinte agăţat şi doar de acolo mai poate să apară, iar atunci când cuvintele vor arde, după un simplu delete, nu va mai fi nimic. vor dispărea, nici măcar nu vor durea aşa cum dor acum lucrurile din real, florile roşii sau cele galbene, o seară în care am mâncat şi apoi ne-am plimbat, o după masă în care doar ne-am sărutat şi strâns în braţe, noroc că nu am prea multe de aruncat, toate adunate poate vor face cât o grămadă care abia va lua foc dar uneori când sunt puţine ard greu şi lung. de fapt nicicum nu e bine, niciodată nu e bine când se termină o iubire, chiar dacă e o iubire scurtă şi intensă ca a noastră sau una lungă care s-a disipat în timp până la anihilare dar nu complet.

dar iubirile scurte sunt greu de ars pentru că mereu atunci când o iubire nu e complet consumată ai impresia că ar fi putut să mai urmeze ceva şi pe lângă toate e regretul că nu ştii cât ar fi mai putut dura, cât s-ar mai fi putut întinde în sentimente şi stări şi priviri şi iubire fizică şi sărutări sau atât de multe alte lucruri din care sunt făcute iubirile şi care uneori nici nu pot fi numite sau imaginate ci doar atunci când sunt trăite le înţelegi.

nu am multe amintiri, poate odată când mi-a spus că va fi ancora mea sau când îmi spunea că mă adora lipit de sticlă, râsul lui fără nicio grijă, chiar de copil, iubirea din ochii lui când ne uităm unul la celălalt, toate în foc, o amintire peste cealaltă şi simt cum trebuie să dau foc dar mai amân o clipă pentru că mi se pare că poate clipa care va veni va aduce ceva ca o alinare, speri până când focul cuprinde totul că poate ceva ar putea fi salvat, să rămâi cu ceva fără să înţelegi de fapt că exact asta nu e voie să se întâmple, nu e voie să ţii nimic pentru că dacă arderea nu e completă nici vindecarea nu va fi, trebuie tot aruncat în acelaşi foc şi să nu încerci să opreşti flăcările pentru că a opri flăcările ar putea declanşa un foc mai periculos în alte părţi, un foc în care nu ar arde amintirile ci chiar bucăţi din sufletul tău. acesta este pericolul de fapt, să nu arunci ceea ce mai este de folos şi focul să cuprindă părţi din fiinţa ta, părţi esenţiale ale unui om care este om şi nu pasăre phoenix. sufletele arse nu se mai refac. de aceea trebuie să fii foarte atent atunci când începe focul să fie suficiente vreascuri de ars, pun toate amintirile, nu îmi mai folosesc la nimic, nu îmi aduc decât durere, ce rost ar avea să le mai păstrez, aruncă-le fără frică, sigur că doare dar doare acum, doare în foc şi pe urmă nu va mai exista nici măcar amintirea arderii, arderea nu lasă urme de acest fel. trebuie să fii curajos, să poţi pune acolo tot ceea ce ai crezut că este iubire, iluziile, pentru că o iubire care se termină trebuie să adăpostească atâtea iluzii, cel mai uşor sunt de pus, până la urmă, amintirile neplăcute, uneori sunt ultimele amintiri dar nu trebuie să faci greşeala să începi cu ele pentru că dacă arunci mai întâi tot ce e neplăcut ai putea avea surpriza să te trezeşti cu toate amintirile plăcute care împreună pot forma o iubire perfectă, e o cursă de care trebuie să te fereşti.

mai întâi cele mai fericite, mereu cele mai fericite, cele care te fac să suferi cel mai uşor, cele care dor până la capătul sufletului, da, iubirea pe care am făcut-o pe neaşteptate, din senin, şi care a venit ca o mică adiere pe mare ca apoi să devină o dezlănţuire cu valuri şi ape şi spune şi vânt. o iubire pe o jumătate de pat pentru că nu a mai fost timp atât de tare ne-am dorit, o iubire care se cerea făcută imediat ca o poruncă mai presus de absolut orice am fi crezut sau decis înainte de a ajunge acolo.

asta va pleca prima, fără nicio discuţie, pentru că în lunga mea singurătate asta mi-a lipsit, totul mi-a lipsit de fapt, fiecare mângâiere, fiecare privire care era doar pentru mine şi ce poate fi mai greu decât să le laşi să plece pentru totdeauna. pe foc, fără să mă uit înapoi sau înainte fără să privesc în inima mea care ar vrea poate să mai îşi amintească. nu trebuie să rămână nicio amintire, nu trebuie să mai poţi forma vreo amintire pentru fiecare amintire mică doare la fel de tare ca şi toate la un loc. asta este misterul. şi de aceea dacă le aduni şi le dai foc odată nu va durea mai tare din contră adunându-le la un loc vei avea doar o durere şi cine poate oare să judece durerile şi tristeţile să le compare, nimeni.

aş vrea să nu sufăr să pot spune chestia aia pe care mă sfătuieşte toată lumea să o spun, că a fost frumos o lună şi apoi gata, dar atunci când eşti în mijlocul acelei luni cum poţi să gândeşti aşa, din afară e simplu dar când eşti în mijloc nu se poate chiar aşa, pentru că niciodată nu ţi-e de ajuns, fericirea, nu e de ajuns, în rarele ocazii în care poţi să o găseşti şi să fii conştient că ai găsit-o este îngrozitor de greu de renunţat la ea. e mai puţin greu să fii constant nefericit decât să fii la un moment dat fericit şi apoi să trebuiască să renunţi.

nu mi se va mai întâmpla de fapt niciodată acest lucru pentru că nu am să mai dau ocazia să mai apară cineva în viaţa mea. este ultima dată.

ar fi trebuit să iau demult hotărârea asta dar nu ştiu de ce nu am făcut-o, am fost îmbătată de mirajul că ar mai putea să apară cineva. şi în cazul meu a apărut... pentru o lună.

nici măcar un an ca în cântecul acela, ci o lună, nimic mai mult.

am să îmi revin cu toate metodele pe care acum le ştiu, nici o metodă uitată sau ignorată, de-a valma toate pentru că doar aşa poţi să găseşti una care să chiar meargă, aleasă la întâmplare din cele câteva care există. de fapt nu există reţeta, nu există nicio metodă să revii ca mai înainte de fapt este o porcărie pentru de fiecare dată eşti tot mai trist şi mai preocupat şi mai îndepărtat şi de fiecare dată îţi propui să fie ultima dată şi de fiecare dată o iei de la capăt.

nu ştiu cât va dura să trec mai departe, habar nu am. dar e atât de greu acum cât încă am amintiri.

am putut să ne desprindem de prezent şi să trăim într-un soi de timp al nostru în care am fost fericiţi aşa cum de puţine ori în viaţa poţi fi fericit, da, cred că asta am reuşit, să vedem sfârşitul relaţiei noastre ca pe ceva firesc care trebuie integrat care să potenţeze relaţia şi nu să o strice. aşa spus este foarte frumos dar am senzaţia că asta s-a întâmplat de fapt. şi aş vrea să nu am dreptate de fapt, aş vrea să rămân cu el, să nu mai plec, pentru că mi se pare că am găsit, în sfârşit, după atâtea căutări locul meu. şi este cu el, în el, lângă el. în toate modurile posibile, mă uit şi nu este doar iubire, uneori iubirea asta nici nu o simt ca pe energia care sunt obişnuită să fie ci o simt ca armonie, nu e dorinţă sau pasiune ci echilibru. asta cred că am găsit cu el, echilibrul care de atâtea ori mi-a lipsit. şi nu am nevoie de cuvinte nici de idei ca să îl exprim. am nevoie doar de el ca să îl simt. prezenţa lui este cea care îmi dă starea aceasta, nu mereu, atunci când şi el se poate desprinde şi poate să fie pur între noi, neviciat de realitatea care uneori poate fi deosebit de perturbatoare. când suntem amândoi unul cu celălalt şi numai noi doi atunci parcă universul se pune într-o altă ordine din care doi noi facem parte esenţial dar şi natural.

şi cred că dincolo de iubire ce o simt sau de actul de a face iubire acesta este de fapt lucrul cel mai important, noi doi însemnăm ceva împreună, suntem o hieroglifă care doar împreună are o semnificaţie. dar se pare că asta nu înseamnă mare lucru decât pentru mine.

asta este ceea ce simt dar nu ştiu dacă aceste lucruri pe care le simt acum vor dura, sunt foarte mirată de schimbarea care a avut loc în mine, sunt calmă, mult mai calmă şi nu îmi lipseşte nimic în afară de el. tot ce vreau acum este să îmi petrec cât mai mult timp, să ascult toate cuvintele lui, şi culmea nimic nu mă plictiseşte, niciun subiect oricât de îndepărtat de mine, dar în acelaşi timp starea de fericire nu ţine pentru că mereu îmi aduc aminte că de fapt nu este un plan de viaţă ci unul de vacanţă şi oricât de greu să înţeleg raţiunea acestei întâmplări ea aşa se va desfăşura, sfârşitul e deja scris ca şi la toate celelalte relaţii ale vieţii mele, în câte moduri a fost scris sfârşitul, am crezut că s-a terminat acel model din viaţa mea dar e iată prezent şi orice aş face nu scap de el. poate pentru că eu mă duc spre bărbaţii care îmi plac mie şi care, de fapt, mă plac doar după ce îi părăsesc sau mă părăsesc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer