Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXI)


Dan Recheşan

23.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon o cunoaşte pe Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. Ianis Saramandru, un vînător de zestre, atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei, se logodeşte cu Adnana, Filimon îşi jură sieşi să îl omoare pe Ianis dacă i-o ia pe Adnana, dar nu strecoară otravă într-o pomadă pregătită pentru Ianis. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei. O panglică din rochia acesteia de nuntă e luată de vînt şi ajunge la Filimon, care se hotărăşte să încerce să distileze mireasma Adnanei, dar nu reuşeşte. Izbucneşte ciuma şi tatăl Adnanei moare, Adnana e bolnavă, iar Ianis fuge speriat de boală, Filimon o veghează pe Adnana pînă ce aceasta moare şi o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămân ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Stă singur, în pustietate, timp de mai bine de un an, reamintindu-şi mirosuri felurite din trecutul său.

21.

Trăia în vremea aceea un soi de oameni rătăcitori, care nu-şi putea găsi rădăcinile în niciun pămînt. Îşi cîştigau traiul cîntînd şi dănţuind, înveselindu-şi semenii cu muzica lor şi aproape că nu era petrecere, zaiafet, ospăţ boieresc ori nuntă fără lăutari. Strămoşii lor veniseră în urmă cu o mie de ani şi mai bine din India, la cererea şahului Bahram Gur. Se zice că acest rege vestit al perşilor, cercetînd starea lucrurilor din întinsa lui împărăţie, tare s-a întristat căci nu numai necazurile, foamea, bolile şi deznădejdea au potopit omul, ci şi tristeţea - căci perşii din acea vreme mîncau şi beau ca vitele fără să cunoască bucuria muzicii care să le desfete auzul. Aşadar a trimis o solie regelui din Hind cerîndu-i să-i trimită deîndată douăsprezece mii de gusani (cîntăreţi) iscusiţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă. Mare a fost bucuria şahului Bahram cînd gusanii au ajuns la curtea sa, căci din acel moment petrecerile au avut alt gust şi altă înfăţişare cînd celor aburiţi de cupele cu vin vechi băute la ospăţ cîntecele acestor menestreli le-au mîngîiat auzul. Nopţile au fost mai scurte iar tristeţea pentru întotdeauna risipită. Şahul i-a găzduit pe pămînturile sale şi le-a dat veşminte scumpe, bani şi vite pentru îndestulare ca să le răsplătească iscusinţa. Le-ar fi dat şi pămînturi în întinsul împărăţiei sale dar nu erau ei acel soi de oameni pe care să-i legi de moşie. Cîntau şi-nveseleau lumea, apoi plecau mai departe colindînd cetate după cetate pînă în colţurile cele mai îndepărtate ale împărăţiei. Banii cîştigaţi îi risipeau pe cai, pe podoabe şi pe băutură fără să pună un sfanţ deoparte şi fără să se gîndească la ceea ce le aducea ziua de mîine. Îi asculta norodul dar şi mai-marii lumii căci melodiile lor înaripau veacurile, aşa cum spune cronicarul Grigorie din Nareg, bun cunoscător al muzicii orientale: "Aflat la mare năpastă, regele Arşak ceru să vină în temniţă unde stătea înlănţuit, o ceată de gusani iscusiţi, căci nimic nu încurajează, alină durerile şi mîngîie sufletul omenesc decît muzica acestor muzicanţi."

Cînd împărăţia persană a fost spulberată de hoardele mongole, gusanii au luat calea pribegiei, trecînd din Iran în Armenia şi de acolo în Europa. Pe oriunde treceau aceşti menestreli nomazi, din Anatolia pînă-n Flandra purtînd cu ei cîntecele învăţate pe meleagurile străbătute, vinul curgea, tristeţea era risipită, iar veselia se-nscăuna. Preoţii bombăneau zicînd că ei practică o artă păgînă născocită de urmaşii lui Cain, aşadar mare păcat este să risipeşti bani plătind pe gusani în dauna celor care cîntau cîntece evlavioase. Se dădea chiar un canon aspru în spovedanie celor care au primit în casa lor şi au hrănit pe gusani.

Cu toate acestea nomazii lăutarii îşi vedeau de cîntecele lor veselind atît pe bogaţi cît şi pe cei sărmani, căci oricît de obidit era un pămîntean, un codru de pîine şi un pahar de vin tot găsea să-i dea celui care-i alina jalea.

În primăvara anului 1816, o astfel de ceată de menestreli ambulanţi venind din Rîmnic spre Tîrgu Jiu unde erau aşteptaţi la o petrecere de pomină, fu prinsă de viscol neaşteptat sub Parîng. Ca să nu moară de frig, lăutarii îşi ridicară corturile şi făcură repede focul. Se oploşiră cum putură, cu mic cu mare, la adăpost şi se puseră pe aşteptat, pînă s-o muia vremea cîinoasă ca să-şi poată continua călătoria. Şi-aşa cum spune zicala din bătrîni: "De eşti vesel cîntă, de eşti mîhnit cîntă mai cu foc" ca să-şi uite de foame şi frig luară cobzele, scripcile şi ţambalul şi începură să cînte cu atîta patimă de credeai că se aflau la vreo nuntă de poveste.

Sunetele purtate de vîntoasă urcară spre piscul Mohorei ajungînd şi-n gura grotei unde dormita Filimon. Le auzi ca prin vis şi simţi pîntecele de piatră mişcîndu-se din străfunduri.

Catastrofa care se produse nu era nici cutremur, nici incendiu şi nici potop de ape. În grotă se strecurară de unde, de niciunde, dîre lungi, ca nişte fîşii zdrenţuite de aer uscat. Năpădiră tot adăpostul şi i se strecurară în nări. Se îndesiră ca norii şi emanau o dogoare fierbinte care-i ardea gîtlejul sufocîndu-l. Se trezi inspirînd lung aerul fără miros şi, pentru prima oară de cînd se născuse, nasul său miraculos nu izbutea să definească ceea ce adulmeca. Dădu la o parte pătura lipsită de orice odoare şi-şi mirosi îndelung pielea, colţişor cu colţişor, de la subsuori pînă la tălpi. Nu simţea nimic, nici măcar umbra vreunui firicel de duhoare stătută în trupul său uscat sau strecurată prin pereţii de piatră. Îşi făcu palmele pîlnie în dreptul nasului şi inspiră adînc dar nici măcar slaba mireasmă de rocă umedă nu-i atinse nările. Părea că un vînt fierbinte şi hain îi spulberase toate miresmele şi cele reale şi cele din sertarele memoriei. Îngrozit de faptul că-şi pierduse cel mai preţios simţ, fără de care viaţa sa n-avea un rost, se tîrî pe brînci afară din peşteră. Înaintă dincolo de zidurile de piatră proteguitoare pînă îl lovi suflul viscolului în obraz şi-şi ţipă deznădejdea, iar ţipătul său pluti pînă jos în vale. Îi răspunse un ecou slab şi fără nădejde. Simţea că se îneacă de spaimă bîjbîind ca orb cu braţele întinse neştiind încotro s-o apuce. Se năpusti prin negură căutînd un reper, un miros familiar de care să se prindă dar în zadar. Împrejurul său, în toată pustietatea îngheţată nu se simţea niciun miros. Fugi ca un bezmetic prin nea, căzu, dar se ridică şi o luă din nou la vale. Alergă aşa o oră-două pînă cînd puterile îl părăsiră şi se prăbuşi sub o coastă lutoasă, în zloată. Se părea că sfîrşitul îi era aproape, un sfîrşit mizerabil pentru unu ca el, căci moartea nu avea miros bine definit.

Se trezi într-un loc uscat, întins pe o pătură care duhnea tare a sudoare de cal. În jurul său plutea mirosul acru al şatrelor şi se simţea pălălaia unui foc pe care bolborosea o fiertură de ierburi. Se ridică în capul oaselor şi dădu cu privirea de o femeie tînără şi oacheşă cu o salbă de argint la grumaz şi cu părul negru împletit în cozi de care atîrnau panglici şi mărgele.
- Ptiu, să nu te deochi, că făcuşi ochi, candriule! zîmbi balaoacheşa.

Filimon îşi pipăi obrazul asudat şi năpădit de barbă şi bîigui ceva nedesluşit.
- Nu mă mai cunoşti, nu-i aşa? Nici eu nu te-am cunoscut cu ditamai bărboiul şi părul pînă la şale de-am crezut că eşti o sălbăticiune, o corcitură de om cu lup sau cu urs... de-abia cînd ţi-am scos zdrenţele şi ţi-am văzut semnul ca un trifoi de pe spinare mi-am adus aminte de tine!

Era Florica, fata de ţigan care-l însoţise în vremea cînd căuta magica tulpină de ţintaură.
- Ce mi-ai dat să beau? întrebă el cu nările astupate dar cu ochii îndreptaţi pre ceaunul care bolborosea pe vatră.
- Fiertură de rachiu cu ierburi: coada-şoricelului, nalbă şi pelin!

La uşa cortului se îmbulzeau cîţiva puradei oacheşi şi zgomotoşi care-l priveau curioşi. Ea îi alungă şi îi aduse un lighean cu apă caldă, săpun, un foarfece şi un brici. Odată cu jegul şi părul slinos pe care-l îndepărta, încet-încet, nasul său începu să prindă mirosurile aspre care-l înconjurau: aburul fumului din vatră, aroma plantelor care fierbeau în ceaun, damful de ţoale umede, izul de nutreţ pe care-l rumegau caii. După ce se primeni şi îmbrăcă nişte veşminte curate, ea zîmbi şi bătu din palme:
- Aşa, teteo, acuma arăţi şi matale a om!

A doua zi viscolul se opri şi şatra de lăutari porni la drum. Fără prea multe lămuriri, starostele lor, Petrică Ochilabi îl îmbie să li se alăture, barem că el nu ştia să cînte la niciun instrument. Pentru cîteva clipe se simţi ispitit să rămînă în pustietate şi îşi ridică privirea spre piscul golaş învăluit în neguri dar misterul grotei se risipise. Revenea în lumea năucitoare, haotică şi îmbîcsită de miresme.

Bărbaţii înhămară caii, urcară muierile şi puradeii cu tot calabalîcul în două căruţe cu coviltir şi porniră degrabă căci drumurile dincolo de Olt, pînă la Dunăre nu erau tocmai lesnicioase şi adesea primejdioase. Noroc cu cetele de panduri conduse de căpeteniile lor care ţineau piept ceambururilor turceşti pornite după pradă. Nu de mult aceşti aprigi oşteni de sub munte împrăştiaseră o orda de osmanlîi condusă de Bechir aga, nepotul temutului Regep-paşa, cel pe care şi ruşii se fereau să-l înfrunte.

Se grăbeau lăutarii, căci pînă-n Bîrzei, dincolo de Olteţ aveau cale lungă de bătut. Armaşului Şerban Magheru îi născuse cucoana un fecior şi avea nerăbdare mare să-l boteze.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer