Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Anul gândirii magice


Joan Didion, traducere de Virginia Costeschi

13.09.2017
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Joan Didion
Anul gândirii magice
Editura Pandora M, 2017

Traducere din limba engleză de Virginia Costeschi


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Joan Didion este autoarea a cinci romane şi a patru cărţi de nonficţiune, printre care South and West şi Blue Nights. Volumul ce reuneşte toate operele sale de nonficţiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman's Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuieşte în prezent în New York.

Anul gândirii magice, o carte vindecătoare despre fragilitatea vieţii şi puterea de a merge mai departe, scrisă de autoarea-cult a Americii.
Carte câştigătoare a prestigiosului National Book Award pentru Nonficţiune în 2005
Finalistă la National Book Circle Critics Award şi Pulitzer pentru Autobiografii
Adaptată pentru teatru pe Brodway de actriţa Vanessa Redgrave.

Joan Didion descrie cu precizie medicală anul de după moartea soţului ei, în care învaţă cum să trăiască din nou de una singură, într-o echilibristică emoţionantă printre amintiri şi ceea ce trezesc ele. Şi îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-şi vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viaţă şi moarte.
Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea şi suferinţa, demonii cei mai cumpliţi de după pierderea persoanei iubite.

"Viaţa aşa cum o ştiai se poate sfârşi într-o clipă. Un infarct şi toată structura unei vieţi în doi se năruie. Dar nu numai viaţa în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile şi pentru cei care îi supravieţuiesc." (Joan Didion)

"Cartea lui Joan Didion vorbeşte despre detaşare şi eliberare; de asemenea, este un omagiu adus unui mariaj extraordinar." (The New Yorker)

"Anul gândirii magice este o operă de o surprinzătoare claritate şi onestitate." (The Washington Post Book World)

"În acelaşi timp personală şi universală, cartea lui Joan Didion oferă cititorului un punct de pornire relevant de la care să înceapă călătoria prin ţinutul sălbatic al durerii." (Chicago Sun-Times)

"Frustă şi tulburătoare." (San Francisco Chronicle)

"O autoexaminare precisă şi totodată o sfâşietoare scrisoare de dragoste, tulburătoare prin candoarea sa. Didion pune în lumină legătura dintre soţ şi soţie." (The Boston Globe)

Fragment

Această carte este pentru John şi Quintana
 
1.
 
Viaţa se schimbă cu repeziciune.
Viaţa se schimbă într-o clipă.
Te aşezi la masă şi viaţa, aşa cum o cunoşteai, se sfârşeşte.
Problema autocompătimirii
.

Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am scris după ce s-a întâmplat. Data fişierului Microsoft Word ("Note despre schimbare.doc") este "20 mai 2004, 11:11 P.M.", dar probabil că am deschis fişierul şi din reflex am apăsat "salvează" când l-am închis.
N-am modificat nimic în document în luna mai. N-am schimbat nimic în fişierul acela de când am scris cuvintele, în ianuarie 2004, la o zi, două sau trei după întâmplare.
Multă vreme n-am mai scris nimic altceva.
Viaţa se schimbă într-o clipă.
Clipa obişnuită
.

La un moment dat, preocupată să-mi amintesc ce a părut cel mai şocant în ceea ce s-a întâmplat, m-am gândit să adaug cuvintele acestea, "clipa obişnuită". Mi-am dat seama imediat că nu e nevoie să adaug cuvântul "obişnuită", pentru că n-am cum să-l uit: cuvântul nu mi-a mai ieşit niciodată din minte. Ba tocmai natura obişnuită a tot ceea ce a precedat evenimentul a fost ceea ce m-a împiedicat să cred cu adevărat că s-a întâmplat, să-l asimilez, să-l accept, să trec peste el. Acum îmi dau seama că nu era nimic neobişnuit: confruntaţi cu o nenorocire neaşteptată, ne concentrăm pe cât de comune au fost împrejurările în care s-a produs dezastrul, cerul albastru senin din care s-a prăbuşit avionul, treburile de rutină încheiate cu o maşină în flăcări, leagănul în care copiii se jucau ca de obicei când un şarpe cu clopoţei a atacat din senin. "Se îndrepta spre casă de la muncă - fericit, împlinit, sănătos - şi apoi s-a dus", citez mărturia unei asistente de psihiatrie al cărei soţ a murit într-un accident pe autostradă. În 1966 s-a întâmplat să intervievez mai mulţi oameni care erau în Honolulu în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941; fără excepţie, şi-au început relatarea despre Pearl Harbor spunându-mi că era "o duminică dimineaţa obişnuită". "Era o zi oarecare de septembrie, însorită", încă mai spun oamenii când sunt rugaţi să descrie dimineaţa în care zborurile American Airlines 11 şi United Airlines 175 au intrat în turnurile newyorkeze World Trade Center. Chiar şi raportul Comisiei 11 septembrie începe cu observaţia meteo evident premonitorie şi totuşi insignifiantă: "Ziua de marţi, 11 septembrie 2001, a început cu o temperatură medie şi cerul aproape lipsit de nori în estul Statelor Unite."

"Şi apoi - s-a dus." În floarea vieţii suntem aproape de moarte, spun episcopalienii la mormânt. Mai târziu mi-am dat seama că am repetat detaliile a ceea ce s-a întâmplat oricui venea acasă în acele prime săptămâni, tuturor prietenilor şi rudelor care mi-au adus de mâncare, au preparat băuturi şi au pus masa în sufragerie pentru câte persoane erau prin preajmă la prânz sau la cină, tuturor celor care au strâns masa, au pus la frigider resturile şi au pornit maşina de spălat vase şi care ne (nu puteam să mă gândesc la îmi) umpleau casa altfel goală, chiar şi după ce eu am intrat în dormitor (al nostru, cel în care mai zăcea pe canapea un halat ponosit mărimea XL, cumpărat în anii '70 de la magazinul Richard Carroll din Beverly Hills) şi am închis uşa. Din primele zile şi săptămâni îmi amintesc cel mai clar acele momente în care eram doborâtă de epuizare. Nu-mi aduc aminte să fi spus cuiva detaliile, dar trebuie s-o fi făcut, pentru că toţi păreau să le ştie. La un moment dat m-am gândit la posibilitatea ca ei să fi aflat unii de la alţii amănuntele poveştii, dar imediat am respins ideea: povestea pe care o ştiau era prea detaliată ca să fi fost spusă de la unul la altul. Venise de la mine.

Un alt motiv care îmi confirmă că povestea venea de la mine este acela că nicio versiune pe care am auzit-o nu includea detalii cărora nu le puteam face deocamdată faţă, de exemplu sângele de pe podeaua din living, care a rămas acolo până a venit José a doua zi dimineaţă şi l-a spălat.

José. Era ca un membru al familiei. Ar fi trebuit să plece cu avionul spre Las Vegas pe 31 decembrie seara, dar n-a mai plecat. José plângea în dimineaţa în care a curăţat sângele. Când i-am spus prima dată ce s-a întâmplat, nu a înţeles. În mod evident, nu eram naratorul ideal al acestei poveşti, versiunea mea avea ceva stângaci şi eliptic, tonul meu nu reuşea cumva să sublinieze evenimentul (am întâmpinat acelaşi eşec când a trebuit să-i spun mai apoi şi Quintanei), dar când a văzut sângele, José a înţeles.

Adunasem seringile abandonate şi electrozii de EKG înainte să vină el, dar nu am putut să şterg şi sângele.

*
În rezumat.
Acum, când scriu asta, este după-amiaza zilei de 4 octombrie 2004.
În urmă cu nouă luni şi cinci zile, în seara de 30 decembrie 2003, în jurul orei 21:00, în timp ce ne aşezam să luăm cina în livingul apartamentului nostru din New York, se pare că soţul meu, John Gregory Dunne, a suferit un incident coronarian masiv, care i-a provocat decesul. Singurul nostru copil, Quintana, era inconştient de cinci nopţi în secţia de terapie intensivă Singer a centrului medical Beth Israel, pe atunci un spital pe East End Avenue (a fost închis în august 2004) cunoscut ca Beth Israel North sau "vechiul Spital al Doctorilor"; ceea ce părea un caz de gripă de decembrie suficient de sever ca s-o facă să ajungă la camera de gardă de Crăciun degenerase într-o pneumonie urmată de şoc septic. Aceasta este tentativa mea de a încerca să înţeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni şi apoi luni care au desfiinţat orice idee fixă aş fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate şi şansă, noroc şi ghinion, despre căsătorie, copii şi memorie, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viaţa se sfârşeşte, despre fragilitatea sănătăţii minţii, despre viaţă însăşi.

De când mă ştiu, am fost scriitoare. Chiar şi în copilărie, cu mult înainte de a începe să public, trăiam cu sentimentul că sensul lucrurilor stătea în ritmurile cuvintelor, ale propoziţiilor şi frazelor, o tehnică de suprimare a tot ce credeam sau gândeam în spatele unei faţade din ce în ce mai impenetrabile. Scriu aşa cum sunt sau cum am devenit, deşi în acest caz mi-aş fi dorit să am, în loc de cuvinte şi ritmurile lor, o cameră de tranşare echipată cu Avid, un sistem digital de editare cu care aş fi putut să închid o bucată de timp doar atingând o tastă, să vă arăt simultan toate cioburile de memorie care îmi vin pe moment, să vă las să alegeţi cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale aceloraşi rânduri. Sunt în situaţia în care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decât cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gândesc să fie inteligibil, fie şi numai pentru mine.

2.

30 decembrie 2003, o zi de marţi.
Am văzut-o pe Quintana la terapie intensivă, la etajul şase al spitalului Beth Israel North.
Am venit acasă.
Am discutat dacă să ieşim undeva la cină ori să mâncăm acasă.
Am spus că aş aprinde focul, am putea cina acasă.
Am aprins focul, am început să pregătesc cina, l-am întrebat pe John dacă vrea ceva de băut.
I-am pregătit un scotch şi i l-am dus în living, unde stătea ca de obicei, în fotoliul de lângă şemineu, citind.
Era o carte de David Fromkin, o ediţie legată în piele a volumului Europe's Last Summer: Who Started the Great War in 1914?

Am terminat de pregătit cina, am pus masa în living unde, atunci când eram singuri, mâncam lângă şemineu. Am înteţit focul, focurile erau importante pentru noi. Am crescut în California, eu şi John am trăit acolo împreună douăzeci şi patru de ani, ne încălzeam casele aprinzând focul în şemineu. Chiar şi în serile de vară, după ce se lăsa ceaţa. Focul însemna că suntem acasă, că am închis cercul, că suntem în siguranţă peste noapte. Am aprins lumânările. John a cerut al doilea pahar înainte de masă. I l-am dat. Ne-am aşezat. Eram ocupată să amestec salata.

John spunea ceva, apoi a tăcut.
La un moment dat, în secundele sau minutul dinaintea tăcerii, m-a întrebat dacă i-am pus în al doilea pahar scotch single-malt. I-am răspuns că nu, am pus din acelaşi scotch ca la primul pahar. "Bine", a spus el. "Nu ştiu de ce, dar nu cred că trebuie amestecate." Într-un alt moment din secundele sau minutul acela a vorbit despre Primul Război Mondial ca evenimentul crucial din care s-a revărsat mai apoi tot restul secolului XX.
Nu mai ştiu despre ce discutam, scotch sau Primul Război Mondial, în clipa în care s-a oprit din vorbit.

Îmi amintesc doar că mi-am ridicat privirea. Mâna stângă îi era ridicată, iar el încremenise. La început am crezut că face o glumă nereuşită, o încercare de a face suportabilă o zi dificilă.
Mi-aduc aminte că am zis nu face asta.
Când nu mi-a răspuns, primul meu gând a fost că începuse să mănânce şi se înecase. Îmi amintesc că am încercat să-l ridic în scaun pentru manevra Heimlich. Mi-aduc aminte de trupul lui prăbuşindu-se greoi în faţă, mai întâi peste masă, apoi pe podea. În bucătărie, lângă telefon, aveam lipit un cartonaş cu numerele ambulanţei de la spitalul Presbyterian din New York. Nu lipisem cartonaşul acolo în anticiparea unui moment ca acesta. Îl pusesem acolo în cazul în care cineva din clădire ar fi avut nevoie de ambulanţă.
Altcineva.

Am sunat la unul dintre numere. Un dispecer a întrebat dacă mai respiră. Am spus veniţi odată. Când au ajuns paramedicii, am încercat să le spun ce s-a întâmplat, dar, înainte să termin, transformaseră în cameră de urgenţă zona din living unde zăcea John. Unul dintre ei (erau trei, poate patru, nici la o oră după n-aş fi putut spune câţi) vorbea cu spitalul despre electrocardiograma pe care părea că o trimiseseră deja. Altul deschidea prima sau a doua dintre multele seringi. (Epinefrină? Lidocaină? Procainamidă? Numele îmi vin în minte, dar n-am idee de unde.) Îmi amintesc spunându-le că poate s-a înecat. Au desfiinţat ideea cu o mişcare din mână: căile respiratorii erau libere. Păreau să folosească acum padele pentru defibrilare, o încercare de a-i stabiliza ritmul cardiac. Au obţinut ceva ce părea o bătaie de inimă obişnuită (sau am crezut că e aşa, am tăcut cu toţii, a fost o zvâcnire bruscă), au pierdut-o şi au luat-o de la capăt.
"Fibrilează încă", ţin minte că a spus cel de la telefon.
"FV", a spus cardiologul lui John a doua zi, când m-a sunat din Nantucket. "FV ar fi trebuit să spună. V de la ventriculară."
Poate au zis "FV" sau poate că nu. Fibrilaţia atrială nu provoacă neapărat sau imediat stop cardiac. Cea ventriculară da. Poate că ventriculară a fost.

Mi-amintesc că am încercat să-mi ordonez în minte ce avea să urmeze. Din moment ce aveam un echipaj de ambulanţă în living, următorul pas logic era plecarea la spital. Mi-am dat seama că ei ar putea decide asta în orice clipă şi eu nu eram gata. N-aveam la îndemână tot ce trebuia să iau cu mine. Urma să pierd timpul, să fiu lăsată în urmă. Mi-am găsit geanta, un rând de chei şi o fişă făcută de medicul lui John. Când m-am întors în living, paramedicii se uitau la monitorul aşezat pe podea. Nu puteam vedea ecranul, aşa că le-am privit feţele. Ţin minte că se uitau unii la alţii. Când au decis să ne mişcăm, s-a întâmplat foarte repede. I-am urmat la lift şi i-am întrebat dacă pot să-i însoţesc. Au spus că targa coboară mai întâi, eu aş putea veni în a doua ambulanţă.
Unul dintre ei a aşteptat cu mine ca liftul să urce înapoi. Când noi doi ne-am urcat în a doua ambulanţă, cea cu targa pleca din faţa clădirii. Distanţa de la noi la Spitalul New York este de şase străzi. Nu-mi amintesc sirenele. Nu-mi amintesc traficul. Când am ajuns la intrarea de la urgenţe, targa dispărea deja în clădire. Un bărbat aştepta în drum. Toţi ceilalţi purtau echipament medical. El nu. "Este soţia", i-a zis şoferului, apoi s-a întors către mine. "Sunt asistentul social", a spus şi cred că atunci am ştiut.

*
"Am deschis uşa, am văzut bărbatul în uniformă verde şi am ştiut. Am ştiut imediat." Aceasta a fost declaraţia pentru un documentar HBO a mamei unui copil de nouăsprezece ani ucis de o bombă în Kirkuk, citată de Bob Herbert în ediţia The New York Times din dimineaţa de 12 noiembrie 2004. "Dar m-am gândit că, dacă nu-l las să intre, nu are cum să-mi spună. Şi atunci ar fi fost ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa că el tot zicea: «Doamnă, lăsaţi-mă să intru». Şi eu îi răspundeam «Îmi pare rău, dar nu puteţi intra»."

Citind asta în timpul unui mic dejun la aproape unsprezece luni după noaptea cu ambulanţa, recunosc acest raţionament ca fiind al meu.

În camera de gardă am văzut targa împinsă într-un compartiment separat de mai mulţi oameni cu mănuşi sterile. Cineva mi-a spus să aştept la recepţie. Am aşteptat. Era o coadă pentru formalităţile de internare. Statul la coadă părea un lucru constructiv. Statul la coadă însemna că aveam încă timp să mă obişnuiesc cu ideea, aveam copii ale cardurilor de asigurare în poşetă, nu mai negociasem cu spitalul acesta - Spitalul New York era aripa Cornell a New York Presbyterian, eu ştiam aripa Columbia, Columbia Presbyterian, 168 colţ cu Broadway, la cel mult douăzeci de minute distanţă, prea departe în cazul acestui gen de urgenţă - dar puteam să mă obişnuiesc în acest spital nefamiliar, puteam să fiu de folos, să aranjez transferul la Columbia Presbyterian odată ce el avea să fie stabilizat. Eram concentrată pe detaliile iminentului transfer la Columbia (o să aibă nevoie de un pat cu telemetrie, eventual aş putea obţine transferul la Columbia şi pentru Quintana, în noaptea în care a fost internată la Beth Israel North mi-am notat numerele de pager ale câtorva medici de la Columbia, unul dintre ei ar putea face posibile toate astea), când asistentul social a reapărut şi m-a condus într-o cameră goală de lângă recepţie. "Puteţi aştepta aici", a zis. Am aşteptat. Camera era friguroasă, sau mie îmi era frig. M-am întrebat cât timp trecuse de când am chemat ambulanţa şi până la sosirea paramedicilor. A părut că n-a trecut deloc timpul (a mote in the eye of God[i] / praf în ochi a fost sintagma care mi-a trecut prin minte la recepţia spitalului), dar trebuie să fi fost cel puţin câteva minute.

Aveam în birou un panou de plută, pe care prinsesem, din motive ce ţineau de documentarea pentru o scenă de film, un cartonaş roz pe care scrisesem o propoziţie din Manualul Merck despre cât timp poate fi privat creierul de oxigen. Imaginea cartolinei roz mi-a revenit în recepţia spitalului: "Anoxia ţesutului pentru mai mult de 4-6 minute poate afecta ireversibil creierul sau poate provoca decesul." Îmi spuneam că nu ţin minte corect fraza când a reapărut asistentul social. Era însoţit de un bărbat care s-a recomandat "medicul soţului dumneavoastră". A urmat o pauză. "A murit, nu-i aşa?", m-am auzit spunându-i doctorului. El l-a privit pe asistentul social. "E în regulă", i-a spus acesta. "Se ţine destul de tare." M-au condus în spaţiul înconjurat de perdele unde zăcea John, singur de-acum. M-au întrebat dacă vreau un preot. Am spus că da. A apărut un preot şi a rostit câteva cuvinte. I-am mulţumit. Mi-au dat clipsul de argint în care John îţi ţinea permisul de conducere şi cardurile de credit. Mi-au dat banii pe care îi avea în buzunar. Ceasul. Telefonul mobil. Mi-au dat o pungă de plastic în care mi-au zis că sunt hainele lui. Le-am mulţumit. Asistentul social m-a întrebat dacă mai poate face ceva pentru mine. I-am zis că ar putea să-mi găsească un taxi. A găsit. I-am mulţumit. "Aveţi bani de drum?", m-a întrebat. I-am zis că am, eu, care mă ţineam destul de tare. Am ajuns în apartament şi am văzut geaca şi fularul lui John lăsate pe un scaun când ne-am întors din vizita la Quintana, la Beth Israel North (fularul roşu de caşmir, geaca de vânt Patagonia a echipei filmului Up Close & Personal) şi m-am întrebat ce ar trebui să facă o persoană care nu se ţine chiar aşa de tare. Să se prăbuşească cu totul? Să ajungă să trebuiască să fie sedată? Să urle?

*
Ţin minte că m-am gândit că trebuie să discut despre asta cu John.
Discutam absolut orice cu John.
Fiindcă eram amândoi scriitori şi lucram şi unul şi altul acasă, zilele ne erau pline de sunetul vocii celuilalt.

Nu credeam că el are dreptate mereu şi nici el nu credea asta despre mine, dar fiecare era pentru celălalt persoana în care avea încredere. Nu exista diferenţă între interesele sau acţiunile noastre, indiferent de situaţie. Mulţi presupuneau că trebuie să existe o oarecare competiţie, când unul sau celălalt ajungea, la un moment dat, să primească recenzii mai bune, un avans mai mare, că viaţa noastră privată trebuia să fie un câmp minat cu invidii profesionale şi resentimente. Iar asta era atât de departe de cum stăteau lucrurile de fapt, încât luam insistenţa generală asupra acestei situaţii drept semn al unei anumite lacune în înţelegerea căsniciei la nivel popular.
Acesta a fost încă unul dintre lucrurile pe care le-am discutat.

Ce-mi aduc aminte din apartament, în noaptea în care m-am întors singură de la spitalul New York, era cât de tăcut era totul.

În punga de plastic pe care mi-o dăduseră la spital erau o pereche de pantaloni reiaţi, o cămaşă de lână, o curea şi cred că nimic altceva. Cracii pantalonilor fuseseră tăiaţi, cred că de paramedici. Era sânge pe bluză. Cureaua era împletită. Ţin minte că i-am pus celularul la încărcat pe biroul lui şi clipsul de argint pentru bani în cutia din dormitor în care ne ţineam paşapoartele, certificatele de naştere şi dovezile serviciului de jurat. Privesc acum clipsul şi văd că avea la el atunci: un permis de conducere emis de statul New York, valabil până pe 25 mai 2004, un card Chase, un card American Express, un card MasterCard Wells Fargo; un card de la Muzeul Metropolitan, unul de la Writers Guild of America West (era în sezonul de dinaintea votului Academiei şi putea vedea filme gratuit cu un astfel de card, s-o fi dus să vadă vreun film, nu-mi amintesc), un card Medicare, unul de metrou şi unul emis de Medtronic cu menţiunea "Port un pacemaker Kappa 900 SR", seria dispozitivului, telefonul medicului care l-a implantat şi data implantului, 3 iunie 2003. Ţin minte că am pus laolaltă banii pe care îi avusese el în buzunar cu cei din poşeta mea, am netezit bancnotele, le-am aşezat în ordine, cele de douăzeci, apoi cele de zece, de cinci şi de un dolar. Îmi amintesc că, făcând asta, m-am gândit că ar vedea că mă descurc.

*
Când l-am văzut în spaţiul delimitat de perdele din camera de gardă de la spitalul New York avea un dinte din faţă ciobit, presupun că de la cădere, pentru că avea şi vânătăi pe faţă. A doua zi, când l-am identificat la Frank E. Campbell, vânătăile nu se mai vedeau. Mi-am dat seama că la estomparea lor s-a referit cioclul când eu am spus că nu vreau îmbălsămare şi el a răspuns: "În cazul acesta doar o să-l aranjăm." Discuţia cu el rămâne confuză. Am ajuns la Frank E. Campbell atât de hotărâtă să evit orice reacţie nepotrivită (lacrimi, furie, amuzament involuntar într-o situaţie critică), încât mi-am blocat orice răspuns. La moartea mamei, cioclul care i-a luat trupul de acasă a lăsat pe patul ei un trandafir artificial. Mi-a povestit fratele meu, ofensat până în rărunchi. Aş fi ştiut ce să fac în cazul trandafirilor artificiali. Îmi amintesc că am luat o decizie rapidă asupra sicriului. În biroul în care am semnat actele era o pendulă care nu mergea. Nepotul lui John, Tony Dunne, care era cu mine, i-a spus cioclului că pendula e oprită. Acesta, ca şi când i-ar fi făcut plăcere să desluşească prezenţa elementului de decor, ne-a explicat că nu merge de mulţi ani, dar a fost păstrată ca "un fel de amintire" a firmei precedente. Părea că pendula e lecţia de învăţat. M-am concentrat asupra Quintanei. Puteam să reduc la tăcere cioclul, dar nu puteam să mă opresc din a auzi Îţi zace tatăl colo-n mare/ Ochii lui - mărgăritare[ii] în timp ce mă gândeam la Quintana.

*
Opt luni mai târziu l-am întrebat pe administratorul clădirii dacă mai are registrul ţinut de portari în noaptea de 30 decembrie. Ştiam că există un registru, fusesem preşedinta consiliului proprietarilor timp de trei ani, registrul de la intrare era printre procedurile obligatorii. A doua zi, mi-a trimis pagina pentru 30 decembrie. Conform acesteia, în seara aceea portari au fost Michael Flynn şi Vasile Ionescu. Nu mai ţineam minte asta. Vasile Ionescu şi John obişnuiau să se distreze în lift cu un joculeţ între un exilat din România lui Ceauşescu şi un catolic irlandez din West Hartford, Connecticut, pe baza aprecierii comune a fonfleurilor politice. "Deci unde e bin Laden?", întreba Vasile când John intra în lift, ideea fiind să primească un răspuns şi mai improbabil: "Ar putea fi bin Laden în penthouse?" "În căsuţă?" "În sala de fitness?" Când am văzut numele lui Vasile în registru m-am gândit că nu-mi amintesc dacă iniţiase jocul lor când ne-am întors de la Beth Israel North în seara de 30 decembrie. Registrul pentru seara aceea arăta doar două intrări, mai puţine decât de obicei, chiar şi într-o perioadă a anului în care cei mai mulţi locatari se îndreptau spre destinaţii mai blânde:
NOTĂ: Paramedici sosiţi la 9:20 P.M. pentru Dl. Dunne. Dl. Dunne a fost dus la spital la 10:05 P.M.
NOTĂ: Bec ars în liftul de persoane A-B
.

Liftul A-B era al nostru, cel cu care au urcat paramedicii la 9:20 P.M., cel cu care l-au dus pe John (şi pe mine) jos la ambulanţă, la 10:05 P.M., era liftul cu care m-am întors singură în apartamentul nostru la o oră neînregistrată. N-am observat vreun bec ars în lift. Nici că paramedicii s-au aflat în apartamentul nostru timp de patruzeci şi cinci de minute. De fiecare dată descriam intervalul acesta "cincisprezece sau douăzeci de minute." Dacă au stat atât de mult înseamnă că el trăia? l-am întrebat pe un medic pe care îl cunoşteam. "Câteodată se străduiesc atât de mult", mi-a zis. A trecut ceva până să-mi dau seama că nu-mi răspunsese în niciun fel la întrebare.

*
Când am primit certificatul de deces avea înscrisă data morţii: 10:18 P.M., 30 decembrie 2003.

Am fost întrebată, înainte de a pleca de la spital, dacă aş fi de acord cu autopsia. Am răspuns că da. Am citit mai apoi că procedura de cerere a acordului pentru autopsie este considerată delicată în spitale, uneori cea mai sensibilă şi dificilă etapă a rutinei declanşate de un deces. Înşişi medicii, conform unor studii (de exemplu Katz, J.L. şi Gardner, R., în articolul "The Intern's Dilemma: The Request for Autopsy Consent", Psychiatry in Medicine 3:197-203, 1972), simt o mare anxietate în legătură cu această cerere. Ei ştiu că autopsia este esenţială pentru învăţarea şi predarea medicinei, dar mai ştiu şi că procedura trezeşte o teamă primitivă. Dacă persoana care m-a întrebat dacă aprob autopsia la Spitalul New York a trăit asemenea anxietate, aş fi scutit-o de ea: eu chiar am vrut autopsia. Chiar am vrut autopsia, deşi am văzut câteva, în timpul unei documentări. Ştiam exact ce se întâmplă, pieptul spintecat ca la puiul de pe bancul măcelarului, faţa jupuită, cântarul în care sunt puse toate organele. Am văzut detectivi de la omucideri ferindu-şi privirea în timpul unei autopsii. Cu toate astea, voiam una. Aveam nevoie să ştiu cum şi de ce şi când s-a întâmplat. De fapt, am vrut să fiu în sală când o fac (urmărisem toate celelalte autopsii cu John, i-o datoram pe asta, îmi intrase în cap că el ar fi fost în încăpere dacă eu m-aş fi aflat pe masă), dar n-am fost convinsă că pot să-mi susţin cererea raţional, aşa că n-am mai întrebat.

Dacă ambulanţa a plecat din faţa clădirii noastre la 10:05 P.M. şi decesul a fost declarat la 10:18 P.M., cele treisprezece minute din acest interval au fost doar contabilitate, birocraţie, asigurarea că procedurile spitalului au fost îndeplinite şi hârţogăraia făcută, iar persoana potrivită era acolo ca să finalizeze totul, să informeze persoana care se ţine tare.

Finalizarea, am aflat mai târziu, se numea "declarare", ca în "Declarat decedat: 10:18 P.M."
Trebuia să cred că a fost mort în tot acest timp.
Dacă nu credeam că a fost mort în tot acest timp, m-aş fi putut gândi că aş fi fost în stare să-l salvez.
Am continuat oricum să gândesc aşa până am văzut raportul autopsiei, un exemplu de gândire aberantă, variaţia atotputernică.

Cu o săptămână sau două înainte să moară, pe când cinam într-un restaurant, John m-a rugat să scriu ceva în carnetul meu pentru el. Întotdeauna avea la el cartonaşe pe care lua notiţe, cartonaşe de şapte pe cincisprezece centimetri cu numele lui tipărit pe ele, care se puteau strecura uşor într-un buzunar interior. La cină se gândise la ceva şi voia să nu uite, dar când a căutat în buzunar n-a mai găsit nici un cartonaş. Am nevoie să notezi ceva, mi-a zis. Era ceva pentru cartea lui nouă, nu pentru a mea, a subliniat, pentru că pe atunci eu mă documentam pentru o carte cu referinţe din sport.
Aceasta este nota pe care mi-a dictat-o: "Antrenorii obişnuiau ca după meci să iasă şi să spună: "Aţi jucat grozav». Acum ies cu poliţia, ca şi când ar fi un război şi ei sunt armata. Militarizarea sporturilor." Când i-am dat nota a doua zi, mi-a zis: "Poţi s-o foloseşti dacă vrei."
Ce-a vrut să spună?
Ştia că n-o să mai scrie cartea?
A avut vreo premoniţie, un semn? De ce a uitat să-şi ia cartonaşele de notiţe la cină în seara aceea? Nu mă atenţionase el, când mi-am uitat carnetul de notiţe, că abilitatea de a nota când îţi vine ceva în minte face diferenţa între a fi capabil să scrii şi a fi incapabil să scrii? A fost ceva în seara aceea care i-a spus că timpul în care mai e capabil să scrie se apropie de sfârşit?

Într-o vară, pe când locuiam în Brentwood Park, am intrat într-o rutină de a ne opri din lucru la ora 4:00 după-amiaza ca să ne ducem la piscină. El stătea în apă citind (a recitit de câteva ori Alegerea Sofiei în vara aceea, încercând să-şi dea seama cum e), iar eu grădinăream. Era o grădină mică, miniaturală chiar, cu alei pietruite şi o tufă de trandafiri, cu straturi de flori mărginite cu cimbru, santolina şi iarbă moale. Îl convinsesem pe John cu câţiva ani înainte să transformăm gazonul în această grădină. Spre surpriza mea, căci nu se mai arătase până atunci interesat de grădini, a privit rezultatul ca pe un dar aproape mistic. În jur de ora 5:00 în acele după-amiezi înotam şi apoi ne duceam în bibliotecă înfăşuraţi în prosoape, ca să ne uităm la Tenko, un serial BBC difuzat atunci, despre câteva englezoaice destul de previzibile (una era imatură şi egoistă, alta părea să fi fost creată cu gândul la Mrs. Miniver) prizoniere ale japonezilor în Malaezia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După fiecare episod Tenko ne duceam sus şi mai lucram câte o oră sau două, John în biroul lui de la capătul scărilor şi eu în veranda închisă cu geamuri de vizavi, care devenise biroul meu. La 7:00 sau 7:30 ieşeam la cină, cel mai adesea la Morton's. Morton's era potrivit în vara aceea. Aveau mereu quesadilla cu creveţi, pui cu fasole neagră. Aproape de fiecare dată ne întâlneam cu vreun cunoscut. Încăperea era răcoroasă, lustruită şi întunecată, dar puteai să vezi apusul afară.

Pe-atunci lui John nu-i plăcea să conducă noaptea. Avea un motiv, am aflat mai târziu, pentru care dorea să petreacă mai mult timp la New York, o dorinţă care la momentul acela a rămas un mister pentru mine. Într-o seară din vara aceea m-a rugat să conduc spre casă de la o cină la Anthea Sylbert, din Camino Palmero, Hollywood. Mi-aduc aminte cât de special mi s-a părut. Anthea locuia la mai puţin de o stradă de casa de pe Franklin Avenue în care am trăit din 1967 până în 1971, aşa că nu era o chestiune de explorare a unor noi vecinătăţi. Mi-am dat seama, când porneam motorul, că aş fi putut număra pe degete ocaziile în care am condus cu John în maşină; singura dată pe care mi-am putut-o aminti atunci a fost când l-am dus din Las Vegas la Los Angeles. Moţăise în scaunul din dreapta al maşinii Corvette pe care o aveam atunci. După un moment a spus, foarte rar: "Aş lua-o mai încet." N-aveam idee cu cât conduceam şi m-am uitat la vitezometru: conduceam cu 190 de kilometri pe oră.
Totuşi.

Traversarea deşertului Mojave era un lucru. Nu mă mai rugase niciodată să conduc eu spre casă de la o cină în oraş: seara din Camino Palmero era fără precedent. Ca şi faptul că după cele patruzeci de minute până la destinaţie, în Brentwood Park, a spus că am condus "bine".

A pomenit acele după-amiezi cu piscina, grădina şi Tenko de mai multe ori în anul dinaintea morţii.

Philippe Aries sublinia în The Hour of Our Death că trăsătura esenţială a morţii, aşa cum apare în Cântecul lui Roland, este aceea că, fie accidentală sau bruscă, "te avertizează de sosirea ei". Gawain este întrebat: "Ah, bunul meu stăpân, crezi că vei muri curând?" Gawain răspunde: "Îţi spun că nu voi mai trăi două zile". Aries notează: "Nici medicul său, nici prietenii şi nici preoţii (aceştia din urmă sunt absenţi şi uitaţi) nu ştiu la fel de bine ca el. Doar cel aflat pe moarte ştie cât mai are de trăit".

Te aşezi la cină.
"Poţi s-o foloseşti dacă vrei", a spus John când i-am dat nota pe care mi-o dictase cu una sau două săptămâni înainte.
"Şi apoi - s-a dus."

*
Doliul, când vine, nu e deloc aşa cum ne aşteptăm. Nu a fost ca atunci când mi-am pierdut părinţii: tatăl meu a murit cu puţin timp înainte de cea de-a 85-a sa aniversare şi mama cu o lună înainte de cea de-a 91-a, ambii după nişte ani în care starea lor s-a deteriorat treptat. Ce am simţit de fiecare dată a fost tristeţe, singurătate (singurătatea copilului abandonat la orice vârstă), regret pentru vremurile trecute, pentru lucrurile nespuse, pentru incapacitatea mea de a împărtăşi ori de a fi prezentă şi, în cele din urmă, durerea, neputinţa şi umilinţa fizică pe care fiecare dintre ei le-a îndurat. Am înţeles inevitabilitatea fiecăreia dintre cele două morţi. Toată viaţa mea am aşteptat (temându-mă, îngrozindu-mă, anticipând) aceste evenimente. Au rămas distante când s-au întâmplat, departe de cotidianul vieţii mele. După ce a murit mama am primit o scrisoare de la un prieten din Chicago, fost preot din ordinul Maryknoll, care a intuit exact ceea ce simţeam. Moartea unui părinte, mi-a scris el, "dislocă lucruri înlăuntrul nostru, în ciuda faptului că ne pregătim pentru ea, în ciuda vârstei noastre, ne provoacă reacţii care ne iau prin surprindere şi care ar putea elibera amintiri şi emoţii pe care le credeam îngropate de mult. În această perioadă nedeterminată pe care o numim doliu, am putea la fel de bine să fim într-un submarin tăcut pe fundul oceanului, conştienţi de presiunea adâncurilor, când aproape, când departe, pulsând de amintiri".


[i] Aluzie la romanul SF din 1974 The Mote in the God's Eye de Larry Niven şi Jerry Pournelle. (N.t.)
[ii] Pasaj din Cântecul lui Ariel, din piesa Furtuna, de William Shakespeare. (N.t.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer