În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Paul Negoescu, regizor, asistent de regie la scurtmetrajul Tertium non Datur.
În zilele următoare vă vom oferi alte 8 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici și interviul cu George Mihăiță aici).
Claudia Nedelcu Duca: Mulțumesc că ai acceptat invitația mea de a face parte din această Noapte albă dedicate cineastului Lucian Pintilie! Aș vrea să vorbim despre perioada în care ai făcut asistență de regie la Tertium non datur și apoi aș vrea să ne spui dacă te-a influențat în vreun fel cinematografia lui. Mi se pare că personajele tale au ceva din carnea lumii lui Pintilie. Să le luăm pe rând: cum ai ajuns să faci parte din echipa de producție a ultimului film semnat de Lucian Pintilie?
Paul Negoescu: Terminam anul II de facultate și împreună cu un coleg de-al meu, Vlad Trandafir, am luat lista caselor de producție de film din România și ne-am depus CV-urile în speranța că vom ajunge și noi să participăm la o filmare reală. Până atunci noi nu aveam niciun fel de experiență practică în afara exercițiilor pe care le făceam în școală. Ne-am fi mulțumit cu orice și cu un film de serie C american filmat în România sau o reclamă. Am colindat Bucureștiul la propriu, cu CV-urile în mână ca să le lăsăm la aceste case de producție. Nu aveau toate e-mailuri, era la început povestea asta cu e-mailul. Dintre toate casele producției la care am fost singura care a răspuns a fost FILMEX, casa de producție a lui Titi Popescu. Ei urmau să producă un nou film al lui Lucian Pintilie, ceea ce ne-a bucurat foarte. Până la urmă am fost trei asistenți. A mai fost și o colegă de-ale noastre, total întâmplător, ne-am întâlnit acolo, Miruna Boruzescu, care, prin intermedierea unchilor ei, Radu și Miruna Boruzescu, a ajuns și ea la aceeași firmă și am făcut echipă, trei studenți care urmam să facem asistență la Pintilie. Nu aveam habar ce face un asistent de regie. Cel mai important lucru pentru noi era că o să căscăm ochii acolo. Ce țin minte că m-a frapat foarte tare față de cum îmi imaginam că o să fie a fost că, deși era un mediu metraj de 40 de minute, producția s-a întins până la urmă pe 40 de zile! Pentru noi era total neașteptat. Totul se filma într-o singură locație, un platou construit pe un câmp lângă pădurea Băneasa, aproape de casa lui, ca să ajungă repede. Noi ajungeam mai greu pentru că se circula pe niște poteci care, atunci când ploua, se inundau. Acum sunt vile acolo. Domnul Titi Popescu ne-a luat pe mine și pe colegul meu Vlad să ne prezinte maestrului și ne-a dus cu mașina la platoul de filmare. Îmi aduc aminte o întâmplare amuzantă, mergeam prin pădure și dl. Titi Popescu ne întreba dacă știm cum se numesc copacii pe lângă care treceam și păsările. Noi habar n-aveam și ne zicea: "Ce fel de regizori vreți să fiți dacă nu știți păsările și copacii?" L-am cunoscut pe Pintilie atunci, dar eram foarte tineri, emoționați și a impus așa o distanță.
C.N.D.: A impus-o dumnealui sau s-a creat din cauza emoțiilor voastre?
P.N.: Din ambele sensuri. Adică nu părea că îi pasă cine o să îi fie asistent. Partea cea mai serioasă o făcea un asistent de producție, Mihai Lazăr, de la firma de producție. El făcea cam de toate. ori pentru că ne-a simțit pe noi mai firavi în fața lui Lucian Pintilie, ori poate că așa mergeau lucrurile la filmări la Pintilie, a preluat foarte mult din acțiunile noastre.
C.N.D.: Care erau sarcinile pe care vi le-a trasat Pintilie?
P.N.: Pentru că Vlad locuise în Franța și o parte din film era vorbit în franceză, l-a pus să fie atent la replicile în franceză, să nu existe dezacorduri grave. Eu trebuia să fiu atent la partea de racorduri. Era o masă lungă cu multe lucruri - conserve, farfurii, pahare - și trebuia să urmăresc să nu se strice racordul foarte des. Am văzut filmul și nu am făcut o treabă foarte bună.
C.N.D.: E prea spumos din punct de vedere actoricesc ce se întâmplă în jurul acelei mese ca să vadă cineva neregulile de pe masă.
P.N.: Evident. Nu se uită nimeni la cum stă paharul pe masă, dar m-am uitat din curiozitate. Mi-am dat silința atunci, făceam fotografii, dar filma multe duble, se schimbau foarte multe și pierdeam șirul. Nu știam pe ce variantă o să meargă mai departe și încercam cumva să le așez ca să se potrivească oricum. Dar m-am uitat la film și dacă cineva se uită expres să vadă dacă există racorduri în filmul ăsta, nu există.
C.N.D.: Știa de ce ați venit în echipă, că sunteți studenți la Regie?
P.N.: Nu cred că știa. Își imagina, cred, că suntem studenți la facultate, dar nu ne-a întrebat. Nu avea genul ăsta de curiozitate pe care o are un regizor când vine un învățăcel la el. Avea și o vârstă, era un tip destul de înrăit. Cred că avea destul de multe lucruri de reproșat facultății încât să nu îl intereseze foarte tare cum suntem noi ca studenți.
C.N.D.: Cum orchestra actorii la cadru? Spațiul e foarte mic, capătă adâncime datorită unei ferestre și e un plan doi care capătă profunzime și conținut mai ales prin evadarea personajului jucat de Sorin Leoveanu. E unul dintre filmele diferite de stilistica lui Pintilie. Cum l-ai simțit pe el ca regizor?
P.N.: A făcut foarte multă pregătire la filmul ăla. Îmi aduc aminte, atunci mi s-a părut chiar șocant, că își permitea să facă asta: într-una din zilele de pregătire s-a demontat tot acoperișul acelui platou construit. A pus pe macara camera doar ca să vadă cum se vede de sus. S-a muncit o zi întreagă ca să se uite Pintilie și să spună: "Nu. Nu-mi place". Mi s-a părut foarte tare! Nu îmi imaginam că se poate așa ceva pentru un mediumetraj. Nici nu știam că o sa iasă mediumetraj, părea un scurtmetraj. Era foarte determinat - dacă asta vrea să facă, asta trebuie să se întâmple!
C.N.D.: Ți se părea că se poartă ca un privilegiat al breslei și exploata acest statut?
P.N.: Avea și asta. Oamenii care lucrau cu el știau cum să îl abordeze ca să evite tensiunile. Treaba asta cu acoperișul nu a făcut-o doar ca să demonstreze ceva, acolo chiar voia să vadă o încadratură. Știu, de exemplu, de la recuziteri care nu-i spuneau lui Pintilie - de fapt, maestrului, toată lumea i se adresa așa - că recuzita e luată din Buftea, că ar fi refuzat-o. Spuneau că au luat-o din nu știu ce talcioc și o accepta. Avea tot felul de parti-pris-uri, dar echipa știa cum să-l ia.
C.N.D.: A fost un copil teribil, genial, indisciplinat, băga bățul prin gard ca să-i provoace pe cei din jurul lui. Unii spun că o făcea din dorința de a pune sub lupă natura umană ca să vadă până unde poate să meargă un om într-o situație limită. Înainte de a descoperi personajul pe care îl descrii acum, cum era Pintilie pentru tine? Sigur ca student la film îi văzusei filmele.
P.N.: M-am apucat destul de târziu, pe la 17 ani am început să văd filme pentru admiterea la facultate. Atunci am văzut primul film de Pintilie, iar în facultate nu se vorbea foarte bine de el. Doar la discuțiile oficiale se vorbea bine de Pintilie, dar altfel auzeam tot felul de răutăți ale oamenilor care l-au cunoscut. Aveam o părere foarte confuză despre Pintilie când auzeam lucruri atât de contradictorii.
C.N.D.: După ce i-ai văzut filmele, atunci la 17 ani, cum ți s-au părut?
P.N.: Primul film văzut nu a fost cel din lista pentru admitere, a fost la cinematograf După-amiaza unui torționar. Cochetam cu ideea să dau admitere la UNATC. Maică-mea mi-a zis că Pintilie e un regizor mare și ar trebui să văd filmul. M-am dus la cinema. N-am înțeles filmul, dar mi-au rămas imagini. Primul contact a fost din perspectiva de spectator, dar un spectator foarte naiv și nepregătit să vadă un film de Pintilie. Apoi am început să văd filme pentru admitere unde Reconstituirea era pe listă. Apoi am văzut O vară de neuitat, după aia, când eram în anul I de facultate, a apărut Niki Ardelean, colonel în rezervă și am văzut retroactiv Balanța.
C.N.D.: Ai văzut filme multe, ai și tu filme în portofoliu, cunoști cu siguranță cinematografia de dinainte de revoluție și cred ca ai și o distanță suficientă pentru a analiza începuturile noului val. Ești și tu de părere că filmele lui Pintilie au generat acest nou val?
P.N.: Sincer, eu nu cred că influența lui Pintilie asupra noului val e atât de mare pe cât se spunea. Laurențiu Damian a spus că noul val a ieșit din mantaua lui Pintilie, o expresie este foarte frumoasă, dar nu cred că e neapărat adevărată. Eu cred că noul val se năștea oricum, Pintilie a avut o influență asupra regizorilor din noul val, în sensul că era unul dintre puținii regizori pe care ei îl respectau.
C.N.D.: A și sprijinit producția filmelor semnate de regizorii din Noul Val. Marfa și banii nu ar fi fost fără Pintilie. Filmele pe care le-a făcut înainte de '89 ți se par niște accidente fericite în acel context politic și cinematografic?
P.N.: Pintilie e un accident fericit în contextul cinemaului de dinainte de 89, Pintilie, Ciulei, Tatos câțiva.
C.N.D.: Toată lumea vorbește despre erudiția lui care era inhibantă.
P.N.: Da, îmi era frică. Eram timorat și copleșit de prezența lui cu totul, nu prezența lui fizică, bineînțeles, dar simțeam că acum îmi zice una de nu o să mai știu de mine. Când îl deranja cineva, din trei replici îl făcea să se simtă foarte mic. Avea puterea asta.
C.N.D.: Era așa cu toată lumea - și cu oamenii de la producție și cu actorii?
P.N.: Cu actorii mai puțin, era așa cu oamenii din echipa de filmare care îi erau aproape.
C.N.D.: Aș vrea să ne povestești cum se derulau repetițiile, pregătirea pentru filmarea efectivă... pe orice secvență vrei tu din Tertium non datur.
P.N.: La multe dintre repetițiile cu actorii nu lăsa pe nimeni. Un alt lucru care m-a frapat e că, la un moment dat, deși începusem filmările, era nemulțumit și a oprit filmarea. Două zile a stat doar el cu actorii și a repetat. Toată echipa venea la filmare, stăteam afară, în afara platoului, în ploaie și așteptam să termine de repetat. Două zile am stat, așteptam să termine Pintilie de repetat. În afară de cele două zile și încă o zi spre finalul repetițiilor de dinainte de filmare, am asistat. Avea metode diferite de lucru - cu Rebengiuc se purta într-un fel, cu Istodor se comporta alt fel, cu fiecare în parte se purta diferit. Când era nemulțumit, simțeai că e nemulțumit, nu trebuia să spună că nu e bine. Vorbea foarte mult, inclusiv arăta cum să joace, lucru pe care eu nu îl fac pentru că nu am talent actoricesc. Lucian Pintilie se pricepea foarte bine la asta. Un alt lucrul pe care l-am reținut - el repeta separat cu fiecare actor și abia după aia îi aducea pe toți. Avea metoda asta ca să nu se influențeze un actor pe celălalt, fiecare să se regleze cu Pintilie și îi punea pe toți la un loc când erau deja pe direcția bună. A fost un lucru pe care l-am împrumutat și eu.
C.N.D.: Cum lucra în relație cu camera? Avea un decupaj?
P.N.: Nu avea decupaj, oricum nu ceea ce știam noi că înseamnă un decupaj. La școală învățam că facem un tabel cu cadre și plantații, o modalitate de lucru pe care nici noi nu prea o respectam. El avea o agendă în care erau notate diverse lucruri și era cu scenariul în față. Mi s-a părut mult mai onest. Avea un anumit număr de încadraturi de bifat, filmarea era în jurul unei mese cu foarte multe personaje care trebuiau acoperite. Părea că este destul de intuitiv, știa foarte bine ce face.
C.N.D.: Prezența la filmare, filmele lui au fost o lecție de cinema pentru tine ca regizor?
P.N.: Prezența la filmări a fost, clar, o lecție. Filmele i le-am văzut în ordine inversă cronologic. Cea mai bună lecție pentru mine a fost ceva ce eu nu pot să fac ca regizor, și anume să încerc să mă impun cu orice preț. La el am apreciat asta și nu doar la el, am mai văzut regizori la lucru care efectiv nu se opresc sau nu dau înapoi până nu obțin ce vor. Eu sunt mult mai tolerant, până la urmă fac doar un film, nu merită să abuzezi pe cineva, să terorizezi pe cineva doar ca să obțin ceva pentru un film. Am învățat asta de la el și, din punct de vedere al regizorului care face film, am apreciat, din punct de vedere al omului, mai puțin.
C.N.D.: Ce altceva ai mai învățat de la el?
P.N.: Îmi place foarte mult felul în care își construiește personajele, cum le face să pară niște personaje de pe altă planetă, scoate în evidență partea caricaturală a oamenilor, fără să dea neapărat în ceva grotesc sau să fie ceva foarte, foarte îngroșat. Te uiți la personajele alea care sunt în același timp foarte reale, dar pare că nu există. E ceva ce am urmărit și eu, inclusiv în penultimul film pe care l-am făcut, Oameni de treabă, să fie personaje destul de groase în acțiunile lor și în felul cum se autocaricaturizează, dar să fie în același timp și foarte naturale, să pară că e ca în viață. Caut tot timpul să fie cât mai ca în viață și actoria să fie într-o convenție cât mai realistă și cât mai aproape de firesc. Nu imediat după întâlnirea cu Pintilie, dar e ceva ce a rămas în mine după întâlnirea cu Pintilie, nu îmi mai e frică de tușe groase, îmi place când lucrurile se duc cât mai caricatural și că ele pot în același timp să rămână foarte naturale, lumea să aibă impresia că chiar așa stau lucrurile.