Genul programului: comedie, dramă, docufiction
Era o simplă zi de ianuarie. Frig, ceață. Brusc, pe la ora amiezii, mi-am dat seama că anul acesta voi accepta să mă ocup de un nou caz. Unul singur. Mă tot căutaseră potențiali clienți în primele săptămâni din an, dar i-am refuzat. N-au fost prea mulțumiți, dar intră în prerogativele oricărui detectiv de renume să facă nazuri. Un caz, doar unul, mi-a atras atât de tare atenția, încât am simțit nevoia să cânt la vioară. "O să mă ocup de acest caz!" - am hotărât, și mi-am șters lupa cu un șervețel umed din pachetul pe care scria că e special pentru lentile de ochelari și ecrane de laptop, apoi am deschis fereastra și m-am uitat, o vreme, cum ninge, întrebându-mă dacă n-ar fi mai bine totuși să nu iau cazul. (Pentru cei care nu cunosc noțiunile elementare de artă investigativă, partea de autochestionare nu poate fi eludată.) Până la urmă, m-am culcat. Sleep on it! - zic înțelepții, și bine zic!
M-am trezit devreme a doua zi dimineață, și, după ce mi-am făcut o cafea, am pus mâna pe telefon și am anunțat că mă voi ocupa de caz. Clientul, care dorește să rămână anonim, îmi solicita să investighez niște incidente minore ("Diavolul e în detalii!" - zice altă vorbă), pe care trebuia să le pun cap la cap și, odată finalizată investigația, să scriu un raport. L-am întrebat la ce adresă - eventual de mail - să i-l trimit, dar mi-a spus, din ce în ce mai misterios în anonimatul său, că "Toate la timpul lor!", apoi a mai subliniat că cine i-ar ști numele adevărat ar muri și a închis telefonul.
Mi s-a părut mai mult decât suspect, dar de acest caz mă voi ocupa altă dată.
Am început să investighez încet, meticulos, ca de obicei. Trebuie să știți că eu, ca detectiv, nu calculez, nu îmi notez în carnețele, nu înfig ace cu gămălie în hărți, ci îmi urmez instinctul, așa că, deși mă deprimă subiecte cum ar fi tratamentele inumane și îmi propusesem să mă ocup de lucruri mai ușoare (fals în acte publice, trafic de influență, furtul ăla de ciocolată Milka din magazinul de la colț de la mine din cartier sau șpaga pe care se bănuia că i-a cerut-o vânzătorul de triciclete lui Miki, fostul meu coleg de liceu - deci din astea, găinării), cazul anului îmi dădea deja de furcă, așa că mi-am revizuit și pregătirea teoretică, apelând la bibliografia de specialitate.
M-am apucat de citit cartea anului - Hannah Arendt, Originile totalitarismului - care, deși a apărut de foarte mult timp, este, la modul clișeistic de adevărat, la fel de actuală, tot mai actuală, poate prea actuală. N-a fost ușor, căci mă revoltă privarea de libertate și de drepturi pe care ar trebui să le aibă orice om, cum e firesc în democrație, mă revoltă dictatura și crimele politice, mă revoltă regimurile extremiste și, cu toate că asta mi-e meseria, mi-e greu să mă concentrez pe studiul răului, așa că nu pot să recomand cartea ca pe un beach read - mi-a provocat rupturi metafizice. De exemplu, prin februarie, când încă ningea, deși era mult mai luminos afară, m-am întrebat unde am citit că nazismul și comunismul sunt considerate psihoze în masă. După o vreme, negăsind răspunsul, m-am gândit că dacă mă plimb puțin, și cu ocazia asta poate beau un ceai și mai fac și un îngeraș în zăpadă, o să-mi amintesc. Zis și făcut! Am început să mă pregătesc. A durat, pentru că oglinda.
Tocmai finalizam mizanscena cu ajutorul unui fular și, mai ales, al unei perechi de mănuși galbene și mă pregăteam să descui ușa, când mi-a sunat telefonul.
Iulian, un prieten avocat.
El: Ce faci, lucrezi la caz?
Eu: Mdaaaaa. Nu prea merge. Mă duc să-mi aerisesc gândurile, că m-am băgat prea adânc în dosar. Am început cu delicte grave: regimurile totalitare, care promit oamenilor că totul va fi lapte și miere și-i prostesc pe toți, și până la urmă... de fapt...
El: Da... că încă-mi amintesc cum era și la noi înainte de '89... Poate-o iei mai ușor și, cu un drum, mă lămurești și pe mine cu o chestie. Că de-aia te-am sunat.
Eu: A? Da? I-auzi! Cu ce chestie?
El: Am o prietenă. Scriitoare, ca tine. Mi-a scris că ea minte când scrie și că până și când mi-a scris asta m-a mințit. Vreau să știu dacă m-a mințit sau nu. Asta vreau să-mi spui. Da' să nu te-apuci cumva să scrii despre asta! Vreun eseu, ceva! Că poate-ți vine ideea să-l și publici, ferească... Te bagi?
Eu: Păi...
El: Nu, nu, nu. Era o întrebare retorică. Evident că te bagi! Ai deadline până în martie - hai, aprilie. Bine, decembrie. Și răspunsul nu mi-l dai la telefon. Ne vedem și-mi prezinți concluziile. Bine. OK. Nu-i neapărat. E OK și raport scris. Dar promite-mi că nu-l publici! Promite-mi!
Eu: Bine. Promit.
El: Perfect. Acuma jură. Pe ce ai mai sfânt.
Eu: Ăăăăăăă.
El: Stai, că mă sună tata! Tre' să închid!
Și închide. Eu cred că mințea. Nu-l suna niciun "tata".
A trecut februarie și, la început de martie, am început să mă relaxez și să mă bucur de o primăvară simetrică și frumos colorată, călduroasă și însorită. Într-o dimineață m-am trezit cu un mesaj de la Iulian: "Am uitat să-ți trimit cerințele de redactare: document Microsoft Word, de cel puțin două pagini, la un rând jumate! Times New Roman 12, ca de obicei!"
Am dat mai încet muzica, apoi, înainte să mă duc la lucru, în timp ce beam cafea și fumam un tutun olandez pe care-l furasem de la soră-mea din dulap (It takes a thief to catch a thief, deci era practică, vă rog frumos, fără comentarii malițioase!) pentru care am ales să folosesc pipa cea mai prețioasă din colecția mea personală, o știți, aia care e din spumă de mare deși nu pare, i-am răspuns lui Iulian la mesaj și, din mesaj în mesaj, am ajuns să avem această conversație:
Eu: Și documentul ăla Word de cel puțin două pagini poate să fie eseu de tip academic, de cercetare, adică din ăla cu note de subsol? Sau e OK tot academic, dar cu referințe în sistem Harvard? Sau e OK și eseu de opinie?
El: Sigur, poate fi și de opinie! Tu ce crezi? E bine așa? Dacă e de opinie? Sau mai bine academic? Care e opinia ta?
Eu: O să încerc să ți-o comunic într-un text de cel puțin două pagini, la un rând jumate! Times New Roman 12, ca de obicei! Dar nu acum! Acum scriu! Pe cuvântul meu că asta fac!
El: Da. Acum scrii mesaje. Aia scrii. Scrisul de mesaje nu te face neapărat scriitor. Sau scriitoare. Vezi să nu cumva să le și publici, haha. Ba mai mult, să mai și aibă succes după publicare! Glumesc, că doar mi-ai dat cuvântul că nu publici! Oricum, și eu asta scriu acum. Mesaje. Ție! Și nu sunt scriitor, sunt avocat. Și am încercat să public, dar m-au refuzat la toate revistele la care am trimis texte, da?! Oricum, întrebarea era: tu când scrii ficțiune, minți? Tu - sau ea? Sau alții și altele? Și vă perfecționați așa pentru viața reală? Asta e motivația scriitorilor??!! De-aia mie nu-mi ies textele? De-aia m-au tot refuzat la reviste, nu?!
Eu: Nu.
El: Nu?! Minți!
Eu: Nu mint, și exact asta ar spune oricine minte, că nu minte, deci OK, bine, te-am mințit! Mai rău! Te-am mințit și când am zis că asta ar spune oricine minte, și te-am mințit și după aia, când am zis că te-am mințit! Dar și tu m-ai mințit, și poate nici nu ți-ai dat seama că m-ai mințit.
El: Cu ce te-am mințit?! Eu nu te-am mințit!
Eu: Ba ai mințit. Când am discutat despre academic sau de opinie și ai zis că e în ordine și de opinie. Adevărul e că ai fi preferat să-ți scriu un eseu academic, nu unul de opinie.
El: Mda. Așa e. Mai ales că țin la opinia ta.
Eu: Nu te cred! Minți! Și dacă vrei să-mi schimb opinia, va trebui să mă convingi. Fără să minți, că mă prind! (Haha.) Și vezi că eu mint tot timpul, pe tine, de exemplu, te mint de când ne știm. Ba - să nu mint, de când te-am mințit că în niciun caz n-o să public ce mi-ai dat de scris!
A urmat o tăcere ofensată, pe care n-a mai întrerupt-o niciun mesaj. Oricum, mă săturasem de frustrările lui, așa că am oprit muzica, am intrat la duș, am mâncat și, înainte să plec la lucru, am scris, ceea ce fac și acum. Fix acum. Acum, când tu citești. Numai că scriu înainte ca tu să citești. Dar și în timp ce citești. Am învățat în facultate cum e cu timpul perceput de scriitor, narator și cititor. La Teoria literaturii.
După ce s-a terminat ziua de lucru, am ieșit cu niște prieteni în oraș, apoi i-am mințit că sunt foarte obosită, m-am întors acasă, convinsă că și ei, și Iulian m-au pus pe ignore definitiv, exact cum îmi dorisem, pentru că aveam nevoie de timp pentru mine, așa că mi-am petrecut lunile următoare continuând investigația pentru clientul meu care dorește să rămână anonim și, în paralel, mi-am văzut de viață, de job și de scris. Atât, până prin septembrie.
Ba nu, iar mint! În aprilie, mai și iunie, pe lângă toate astea, m-am uitat și la filmul anului - Inside the Actors Studio. Deja mă simțeam prost că nu-l văzusem, pentru că eram nevoită să mint tot timpul când eram întrebată care era episodul meu preferat și m-am gândit că poate, totuși, dacă-l văd, mi se confirmă că părțile pe care le povesteam eu admirativ chiar existau. Devenise presant, pentru că cineva se uitase cu suspiciune la mine când am zis că Al Pacino a răspuns la întrebarea aia despre agricultură mult prea repede, așa că eu cred că știa dinainte că o să fie "luat prin surprindere". Bine, probabil aveam o zi proastă, și într-adevăr, am mințit exagerat de flamboiant, că eram nervoasă și iritată de toate discuțiile alea, filmele-s făcute să spui dacă ți-au plăcut sau nu, în niciun caz să intri în detalii despre ce-a zis sau n-a zis Al Pacino, dar era clar, aveam de recuperat și de acoperit multe lacune, ca să fiu pregătită pentru orice situație în care cineva m-ar putea privi ca și cum ar gândi, dar nu ar spune, deci ar minți prin omisiune, că mint de îngheață apele. Asta mai lipsea - să-mi pierd antrenamentul!
Anul recuperărilor a continuat cu faptul că nici să fi vrut n-aș fi putut să-i trimit vreun raport în Word cuiva, pentru că mi s-a ars hardul și mi s-a și blocat contul de mail, pe care n-am mai reușit să-l reactivez, și telefonul îmi fusese furat, plus, au început să-mi curgă aiurea țevile de sub chiuveta de la bucătărie, mi s-a stricat dușul, și pe deasupra mai era să-mi cadă și acoperișul în cap, așa că m-am hotărât să nu mai scriu nimic pentru nimeni și să citesc în continuare Originile totalitarismului. Partea proastă e că, odată ars hardul, am rămas și fără muzică, așa că vecinii, care-au considerat că e prea liniște la mine, au venit să întrebe de ce, și, când au aflat răspunsul, s-au panicat și mi-au luat laptop, telefon, mi-au reparat chiuveta, dușul, chiar și acoperișul, și, prin august, de ziua mea, mi-au făcut cadou un televizor. După ce le-am mulțumit, călduros dar politicos și distant, pentru cadourile simbolice, mi-am pus pe un memory stick mai multe spectacole după texte antologice, pe care m-am gândit că n-ar fi rău să le văd, dacă tot fac recuperări. Teatrul (de obicei nu filmat, căci teatrul e "opera de artă vie", "loc de întâlnire", "acest loc al corpurilor grele" - vezi Appia, Grotowski și Lehmann) mă ajută, ca scriitoare, la dozarea ritmului prozei, la construcția personajelor, și, oricum, spectacolele antologice (fie ele după texte antologice sau nu) îmi fac viața mai dramatică. Nu, n-aș putea trăi fără teatru. Mai ales că, de obicei, deși nu întotdeauna, există un antagonist - sau mai mulți - așa că spectacolele îmi trebuie ca modele de investigație, e parte din training, un alt aspect la fel de elementar ca lustruitul lupei. Sau al ecranului laptopului. Sau al televizorului, tot cu șervețelele alea pe care scrie că sunt pentru asta, deci dacă asta scrie asta facem și îmi pare rău că am îndrăznit să le folosesc și la altceva, cum ar fi alte suprafețe de sticlă, că dacă ar fi fost și pentru alea, sigur ar fi scris pe pachet! Cum am mai putea face comerț dacă n-am merge pe încredere?! Elementary!
Mi-am dat seama de asta pe la final de august, mai exact în seara de joi, 31 august, când m-am hotărât să revin la ceva ce începusem deja să studiez, pe lângă ceea ce am catalogat, cu ajutorul Hannei Arendt, drept "minciuna totalitară": așa-numita "minciună prin omisiune", și tocmai fiindcă era prea liniște în camera unde lucram, mi-am zis că n-ar fi rău să mai văd niște spectacole. Filmate, dacă tot suntem între stagiuni și nu pot să merg la teatru.
Când am pornit televizorul să mă uit la ce aveam pe stick, următorul din listă s-a dovedit a fi spectacolul anului. Tot o recuperare, că n-a avut premiera anul ăsta, ci în timpuri antologice: Alvis Hermanis - The Sound of Silence.
Cuvintele sunt de prisos. (Tocmai de-asta n-o să vă zic nici de ce l-am ratat în FNT-ul în care a fost invitat, motivul fiind la fel de groaznic și de incredibil și de oribil ca povestea de mai sus cu acoperiș în cap, telefon furat și hard ars etc., numai că parcă de data asta apăreau la un moment dat și un metrou, un tramvai și un troleu.)
A doua zi, care era, mai exact - și, desigur, elementar, pentru toți detectivii care mă citesc - nici mai mult, nici mai puțin decât 1 septembrie, un septembrie indian, amerindian, de fapt, mi-am luat wigwam-ul și am plecat. M-am dus de două ori la mare, o dată în Grecia și o dată în România. Am citit - dar încă (și e decembrie!) n-am terminat - Originile totalitarismului (în paralel cu o serie fantasy și cu una polițistă) fix - dar fix! - pe plajă. Intuiția - pe care orice profesionist în domeniul prinderii răufăcătorilor trebuie să și-o antreneze constant și la maximum, așa, cum ascult eu uneori, spre rușinea mea, muzica (dar asta se întâmplă foarte rar!) - mi-a spus că voi avea nevoie de-o imagine pe care în mod si-gur, sigur-sigur n-am cum s-o capturez la mare. Așa că m-am întors acasă și, la finalul unui octombrie dinamic, provocator și plăcut, în care, pe lângă investigarea astronomică întreprinsă tot mai des asupra planetei Mercur, că am o problemă cu retrograzii și vreau să știu ce au cu mine - ei au început! - și să mă pregătesc din timp pentru eventuale conflicte, am ținut și cursuri, am început, odată cu ploile de toamnă, pregătirile pentru experiența care avea să îmi aducă - și nu numai mie, că așa mi-au zis și am crezut, de ce să nu cred?! N-avea nimeni motiv să mă mintă! Plus, am dovezi! - foarte multe lucruri bune pe interior. Așadar, în noiembrie, în perioada petrecută ca visiting academic la Universitatea din Miskolc, nu numai că am predat Antropologie culturală, ci am făcut și fotografia anului: //the church versus stalin//.
În noiembrie încă mai sunt speranțe. În fiecare an, de fiecare dată. Numai că uneori sunt speranțe false. Așa că mi-am pus din timp un fular, știind că n-am cum să scap de frig. Care avansa. Încet, încet, pe furiș. Încă era toamnă, aparent, dar de fapt, cum află tot mai mulți oameni - și toți cred că ajunge să știi asta și gata, ești, bien sûr, automat, cel puțin Hercule Poirot - aparențele înșală. Dar nu pe oricine! Eu mi-am dat seama de dinainte că iarna urma să invadeze cu nonșalanță, aproape fără să se mai ascundă, teritoriul meteorologic guvernat de mere, pere, gutui coapte și așezate în coșuri de iută împreună cu nuci și decorate cu frunze în diferite nuanțe. Era ca minciuna aluzivă. Nu degeaba zice vorba aia - și bine zice! - că o persoană poate fi "înșelătoare ca vremea".
Da. Aflasem adevărul amar, nu mai reușea nimeni să mă ducă de nas cu câte-o rază de soare cu dinți, că era... cu dinți. Era frig. Foarte frig. Deosebit de frig. Atât de frig, încât n-aveam cum să nu-mi amintesc din nou că Thomas Mann credea că iadul nu e fierbinte, ci rece. Nu era însă destul de frig pentru a mă opri, eventual prin îngheț subit - că altceva nu m-ar fi putut împiedica -, să mă gândesc la următoarea misiune pe care o aveam de îndeplinit în paralel cu investigația: o lucrare academică despre inteligența artificială. Și, desigur, influențată de cazul anului (clientul meu care dorește să rămână anonim mi-a solicitat - ce să ne mai ascundem după deget - să mă ocup de însuși cazul minciunii, adică s-o investighez pe ea, ca suspectă), am început să mă gândesc și la inteligența artificială, în timp ce făceam - a câta oară? - city trotting prin Budapesta, de unde urma să iau avionul spre casă. Am pornit, ca întotdeauna, fără simț al ridicolului, pe drumul întrebărilor, o tradiție inițiată în lumea mea interioară de doi mari oameni: bunicu-meu și Einstein. "Adică totul e, de fapt, o minciună? O invenție? Dacă ne imaginăm că cineva ne-a conceput, pe lângă tot ce există, și pe noi, oamenii (conceput - adică scris, adică creat, deci, evident, scris literar, adică scris-imaginat-inventat-beletristic-as-in-fiction), și, deci, tot cineva-ul ăsta a creat (scris-imaginat-inventat) inclusiv, de exemplu... portocala, atunci marele și nobilul său scop a fost ca noi, la rândul nostru, să creăm portocala artificială, de plastic? Chiar așa lame suntem?"
Tocmai când mă plimbam - din ce în ce mai visătoare - pe lângă Catedrala Sfântul Ștefan, mi-a sunat telefonul. Clientul meu care dorește să rămână anonim îmi făcea semne luminoase prin ecran, urmate de instigări audio la grabă ("Graba strică treaba!" - i-am răspuns, în gând) în ceea ce privește raportul scris, dar și de erijări într-o poziție intimidantă, din care m-a întrebat dacă nu cumva nu mai lucrez la rezolvarea cazului său, că dacă nu, să știe, să-mi trimită o invazie de lăcuste, ceva. Sau poate prefer să mă crucifice și fix la momentul potrivit să dea un cutremur și/sau o furtună, asta rămâne la latitudinea mea - se poate fie una, fie alta, fie ambele. Apelul a avut marele merit de a-mi scurta Golgota investigativă. L-am mințit - deși știam că știe că lucram la altceva și că mai știe și că ce-i spun face parte dintr-o stratagemă care ține de incredibila putere de adaptare care poate fi observată nu numai la Homo Sapiens, ci și la verii noștri, Neanderthal, deci am dovezi că s-a mai încercat, deși nu s-a reușit, deci we rock pentru că noi am reușit! - că fix asta fac: mă ocup momentan de caz, mai exact de problema portocalei artificiale. Apoi am încercat să-l deturnez de la a fi el însuși, convinsă - că-l cunosc! Îl cunosc bine! - că ar fi urmat nenumărate întrebări redundante despre portocala artificială (dar ca detectiv nu puteam să nu-mi dau seama la timp că e foarte deranjant clientul ăsta - care, pe lângă toate celelalte defecte, nici nu-și asumă, mai și dorește să rămână anonim -, că e un chițibușar, că e un pisălog, pe toate trebuie el să le știe!) și să-i mai atrag atenția și asupra mea și asupra contribuției mele la investigație, fiindcă nu se învârte chiar totul în jurul lui, fiindcă nu-i chiar așa absolutistă relația cum zic ăștia cu "Clientul nostru, stăpânul nostru!", fiindcă te mai și porți frumos - Duminica măcar! - cu mine, cea care ai angajat-o ca detectiv sau ca orice, fiindcă totul are o limită, dar ăsta e cu orgolii din alea, gen - se crede Dincolo de bine și de rău, ba chiar mi-a zis un coleg (știam eu că e ceva suspect la el!), că ar fi declarat în presă la gossip column că el, și nu altcineva, ar fi scris Lumea ca voință și reprezentare, numai că eu, una, cred că suferă de hybris, da' o să omit să-i zic asta până după ce plătește - și i-am spus opinia mea de detectiv înainte să apuce el să pună întrebări incomode. I-am spus că oricum, prostul gust al - yukk! de plastic! - simplului fapt că există portocale artificiale - un obiect care, luat în sine sau în context, totuna - e dat de natura obiectului, care este un produs al minciunii, spre deosebire de natura portocalei-portocală, care este un produs adevărat, al adevărului, și ăsta este adevărul! Apoi am adus vorba despre alte lucruri legate de caz, i-am spus că nu mai am mult, dar probabil o să-l clasez, după care o să-i trimit raportul pe mail, deci să pregătească plata și răsplata. I-am mai zis că mi-am dat seama că nobilul scop al ăluia de ne-a scris pe toți și care urmează să fie investigat - mi s-a părut că aud un suspin speriat prin telefon - nu este ca noi să inventăm portocala artificială, sau alte lucruri meschine, kitschoase, josnice, ci ca noi să inventăm Portocala mecanică de Anthony Burgess sau filmul aferent, al lui Kubrick. And stuff. He gets the idea. Mi-a răspuns, pe un ton un pic prea amabil, că n-ar fi rău să trec toate astea în raport, a zis că-mi trimite adresa de mail prin SMS - s-a făcut că n-aude când l-am întrebat dacă n-are iMessage sau WhatsApp - și a prelungit deadline-ul până în 25 decembrie. Apoi, în timp ce eu încă-i mulțumeam, extaziată, a închis brusc, ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a căzut rău.
Dar mi-am revenit repede. Până la urmă, el a fost nesimțit, nu eu!
"Doamne, Dumnezeule, cât noroc am!" - mi-am spus, fericită că nu mai trebuia trimis zor-nevoie până în data de 3, și am continuat să mă gândesc, plimbându-mă, la lucrarea pentru conferință, mai ales la întrebarea pe care mi-o adresase, de fapt, și Iulian, și despre care era vorba și în acest caz care era deja de ceva vreme sub lupa mea: "Scriitorul minte sau nu minte?"
Am luat-o spre Keleti cu muzica în căști și, punându-mi mănușile, am început să fac, la un moment dat, analiza criminalistică a unei prăjituri cu ciocolată și a unui cappucino. Apoi m-am dus la aeroport. Un detaliu care ar putea părea nesemnificativ, și poate chiar este, dar în munca de detectiv nu știi niciodată.
Până în decembrie, care a adus cu sine o iarnă ca pe vremuri, întâi ascuțit-tăios-amenințătoare-cu-colți-rânjiți, transformată însă mai încolo într-o "pufoșenie", am continuat să-mi pregătesc lucrarea pentru evenimentul anului: conferința Performing Arts & Artificial Intelligence organizată de Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, unde am vorbit despre creaturi terifiante, cum ar fi Shakespeare sau Spike Jonze, dar și despre creațiile lor înspăimântătoare, cum ar fi personajul Ariel din Furtuna - o producție a Royal Shakespeare Company - în viziunea lui Gregory Doran (un Ariel reprezentat scenic exact așa cum a fost scris - ca spirit - cu ajutorul unei holograme realizate prin AI, și nu cu ajutorul proiecțiilor video sau al "corpurilor grele", materiale) și despre Samantha, personajul lui Spike Jonze, din filmul Her, care, long story short, este AI personificată, dar și despre alte lucruri amenințătoare, filme și artiști devenite și deveniți obiecte de cult, cum ar fi The Matrix sau monstrul sacru Spielberg, cu al său A.I. De fapt, am vorbit, sub formă de studiu critic-academic-teoretic, cam despre ce am scris eu în 2005 în lovem@il project (devenit acum primul volum dintr-o cumplită trilogie, finalizată anul acesta cu volumul electric kid).
Cu alte cuvinte, m-am îngrijorat. Nu am glumit, cum fac, de obicei, când scriu literatură. M-am îngrijorat ca antropolog, ca om de teatru, fie și doar teoretician, (sau poate tocmai pentru că teoretician), dar și ca millenial. Motivul principal de îngrijorare: postumanismul și subramura sa, A.I. Takeover. Dar am decis, în urma unei ample documentări realizate cu ajutorul materialelor din presa scrisă și de alte feluri, inclusiv new media, și, de asemenea, folosindu-mi intelectul ca trigger emoțional - după cum ne-au învățat la școala elementară de detectivi publici și particulari (nu la cursul de Good Cop / Bad Cop, unde proful nu a rezistat, la un moment dat s-a prăbușit sub catedră, fiindcă toți - în afară de mine - au vrut să fie "Good Cop" și o țineau numai în glume și bancuri, nici la cel de Mnemotehnică, unde nici nu mai țin minte ce ne-au învățat, cert e că am luat toți examenul, ci la cel de Tehnici de autocontrol) că nu e cazul să ne panicăm, nu avem de ce să ne speriem chiar așa, că nu există niciun motiv de îngrijorare, fiindcă încă nu suntem roboți, suntem oameni (deși nu știu cât de Sapiens mai suntem - nici măcar noi, cei din breasla detectivilor nu ne putem lăuda cu multe vârfuri!) și probabil că nu o să fie niciun fel de takeover. Că și poștașii s-au speriat că n-o să mai aibă locuri de muncă în momentul apariției telefonului și - uite! - până și azi e plin de ei, sunt peste tot, ca ciupercile după ploaie!
Dar ca să fiu sigură, sigură-sigură, că nu mă panichez deloc-deloc, și că nu am de ce să mă sperii de nimic postuman, după conferință m-am dus acasă și mi-am aplicat cel mai uman tratament din câte cunosc: am băut multă cafea, am ascultat muzică, m-am uitat la un film, am citit și m-am culcat.
A doua zi m-am trezit - nu atât de devreme ca de obicei, că era weekend -, mi-am pus iar muzică și am băut iar cafea, dar până să apuc să mă uit la un film, să citesc și să mă culc din nou, am scris eseul-raport despre cazul anului. Cu verdict, nu clasat, cum crezusem! Concluzia a fost că toți mințim de îngheață apele, mai ales scriitorii - de exemplu asta -, pe care i-am declarat vinovați și care trebuie să înțeleagă odată că (și o spun în fața întregii instanțe, da?!) vor primi pedeapsa maximă: scris pe viață.
Apoi i-am dat telefon clientului meu care dorește să rămână anonim, i-am citit raportul, iar el a fost foarte mulțumit de rezultat. I l-am trimis pe mail și lui, și lui Iulian, căruia nu numai că nu i-am zis că iar l-am mințit, prin omisiune, desigur, căci din raport lipsesc multe detalii legate de investigație (acuma hai să vă zic cinstit: tot eseul e plin de minciuni, de toate tipurile), dar l-am mai și întrebat două lucruri. Unu: dacă a văzut Wag the Dog (Nu?! N-ai văzut?! Vai de mine și de mine, e urgent, are un scenariu exemplar, așa ceva nu se poate, impardonabil pentru cineva care vrea să scrie, ai lacune uriașe, trebuie să recuperezi niște lucruri esențiale! Poate după ce-l vezi mai încerci să scrii ceva și să trimiți din nou la revistele alea care te-au refuzat! Promite-mi, te rog, că până cel târziu la 1 ianuarie îl vezi, că numai la courtroom dramas te uiți tot timpul, și-ți strică! Să-mi trimiți pe mail o cronică în Word de cel puțin două pagini, Times New Roman 12, promite-mi! Dă-mi cuvântul! Jură pe ce ai mai sfânt că-l vezi! Promite-mi!). Și doi: dacă poate să-mi spună între ce ani a trăit Sherlock Holmes. A zis că încearcă să afle, dar nu-mi promite și să trebuie să închidă, că-l sună "tata", și că revine, dar nu mi-a mai dat niciun semn, până azi dimineață, când...
El: Salut. Poți vorbi?
Eu: Toți putem vorbi, Iulian, da?! Că suntem dotați pentru asta, spre deosebire de câine, de exemplu. Sau de broasca țestoasă. Sau de leu, sau de pantera neagră, sau de pangolin, sau de... - dar m-am oprit. Bietul om nu avea de unde să știe ce e un pangolin. Dar nu m-am putut abține și am continuat, și mai nervoasă: Toți putem vorbi, numai că nu toți știm să scriem! Ce să mai vorbim de câți știm să publicăm ce-am scris! Pentru că unii scriu ca o portocală artificială, iar alții scriem publicabil, dacă nu te superi!
El: Da. Am meritat-o.
Eu: Da.
El: Am primit raportul. Eseul. Textul. M-ai lămurit buștean. Slavă Domnului că mi-ai promis că nu-l publici! Te-ar răsplăti cititorii cu ouă stricate și roșii putrezite aruncate în rafale, pe valurile muzicii sferelor, adică un "Huoooooo!" continuu!
Eu (prezentând simptome clare de hiperventilație): Adică cum te-am lămurit buștean?! Ce nu-i clar?!
El: Uite, de exemplu partea asta. Stai să găsesc... Aaaaașaaaa. Partea în care zici: "am scris, ceea ce fac și acum. Fix acum. Acum, când tu citești. Numai că scriu înainte ca tu să citești. Dar și în timp ce citești. Am învățat în facultate cum e cu timpul perceput de scriitor, narator și cititor. La Teoria literaturii."
Eu: Mda. Acolo am exagerat cu ultra-specializarea, e pour les connaisseurs. O să scot partea aia din raport, dacă vrei.
El: Nu. Te-am mințit. Îmi place foarte mult partea aia.
Eu (cu ochii la boxele din care se aude - dar încet, da?! Încet! - muzică): Atunci? Ce nu-i clar?
El: Poate discutăm un pic despre asta: "'Doamne, Dumnezeule, cât noroc am!' - mi-am spus, fericită că nu mai trebuia trimis zor-nevoie până în data de 3, și am continuat să mă gândesc, plimbându-mă, la lucrarea pentru conferință, mai ales la întrebarea pe care mi-o adresase, de fapt, și Iulian, și despre care era vorba și în acest caz care era deja de ceva vreme sub lupa mea: 'Scriitorul minte sau nu minte?'"
Eu: Păi stai puțin, stai puțin, ai citit cu atenție? Că mai jos se clarifică toa...
El: Da, se clarifică, ba chiar soluționezi problema pe care te-am rugat s-o rezolvi, mi-ai dat răspunsul, dar, pe lângă că te referi la mine la persoana a III-a, când eu îl citesc... tu cum te-ai simți să te ia cineva și la persoana I, și la a III-a? Derutată? Nelămurită? Îngrijorată?
Eu: Bine. OK. Am înțeles. Dar aia nu pot s-o modific. Nu vreau s-o modific! N-o modific!
El: Ha! Eram sigur! Te-am mințit! Știi vorba aia care zice că "Meseria nu se învață, se fură!"? Am vrut să fiu sigur că părțile alea-s inventate, adică inventat-as in scris-imaginat-beletristic-as-in-fiction. Adevărul e că nu numai că-mi place raportul, nu numai că m-am lămurit - fără buștean! -, nu numai că ai respectat cerințele de redactare, dar m-ai și ajutat să-ți dau răspunsul la întrebarea ta: "Între ce ani a trăit Sherlock Holmes?"
Eu (mă dau rotundă, crezând că l-am prins, deși încep să-l suspectez de posibilitatea de a deveni măcar un pic scriitor): A? A? Poftim? Mersi de compliment, dar lasă... textele. Deci? A? Aha? Am auzit bine? Știi?! Ai aflat când a trăit Sherlock Holmes? Anii exacți?
El (înfumurat-învingător): Da. Dar mi-a luat mult timp să pun detaliile cap la cap. O să-ți zic, deși nu știu dacă meriți.
Eu: Cum adică, dacă merit?! Măcar atâta, pentru raport! Crezi că s-a scris singur?! Pe lângă job, pe lângă toate chestiile pe care le-am avut de făcut anul ăsta... Pe lângă că și așa scapi ieftin! De obicei cer mult! E un business, nu-s casă de binefacere!
El: OK, OK, nu te enerva! Ți-a ieșit cu tehnicile de interogare, nu era cazul s-o folosești pe aia de intimidare! Te cunosc eu! Te cunosc bine!
Eu (râd): Aștept. Plata pentru serviciile prestate, n-am înțeles!
El (foarte serios): N-o să întreb de ce ai ținut tu neapărat să afli. Sigur de-aia că scrii ceva pe tema asta! Dar o să-ți spun, deși în mod normal îmi elimin, anihilez, distrug concurența. Nu la tribunal, ăia-s distruși by default. La scris. Dar, spre norocul tău, nici normalul nu mai e ce-a fost, pentru că m-am lăsat de scris de un an, trei luni și patru zile. Așa că droghează-te tu, poftim și linguriță: de la anul nașterii lui Sherlock Holmes, care e 1854, până la moartea lui aparentă, garnisită cu o superbă cascadă și cu un criminal de tip nemesis după care, de fapt, reapare și moare numai în - dar nu te mai țin. Mai ales că mă sună...
Eu: Stai! Nu închide!
El (oftează, epuizat, după un 2023 lung și solicitant. Apoi, trist): O să-ți spun, deși am o rugăminte. Să nu mai spui la nimeni.
Eu (Pauză lungă.): Ăăăăăăă.
El: Ce faci?! Scrii?!
Eu: Mmmdaaaa.
El: Ce?!
Eu: Ce vorbim noi acuma!
El (râzând): Poate te pune dracu' să și publici!
Eu (mergând la cacealma la modul regal, opulent, aproape cu nesimțire): Da, da, da, normal. Evident că nu. Ți-am promis că nu public. Dar știi, nu?, că asta nu înseamnă nimic, cuvântul meu, pe care ți l-am dat, nu valorează doi bani, doar nu te poți baza pe mine, jur pe ce-am mai sfânt! (Respir adânc, apoi șoptesc amenințător) Evident că o să public!!!!! Spre deosebire de tine! Ți-e ciudă! Și, oricum, și dacă te-ar fi acceptat în lumea literară, față de mine ai fi ce-i Watson pentru Sherlock, ceea ce ar fi fost mare lucru, dacă ai fi ajuns măcar la degetul meu mic, numai că oamenii-s răi și orbi și numai ce-i în spotlight contează, așa că ai fi fost neglijat și pus pe planul doi, ceea ce oricum ești! Deci la ce bun să scrii și să publici? Tot acolo ajungeai! N-ai pierdut nimic! Spune-mi odată! Cum ai reușit să afli între ce ani...? Eu am căutat peste tot! N-am găsit pe niciun site, în nicio enciclopedie, și crede-mă că am folosit toate motoarele de căutare, de la primul la ultimul! Până și-n Biblie am căutat! Apropos, poate investighezi și acolo, pentru mine, dacă ai timp, niște suspecți, că eu sigur n-am timp și am niște întrebări. Te plătesc! Da. Bine. Deocamdată tu plătești. Deci zi-mi cu Sherlock.
El (suspect de amuzat): Da. Dar nu te superi dacă-ți zic, bine?
Eu (fac câțiva pași prin bucătărie. Dau muzica și mai încet. Mi se face frică, dar îmi dau seama că deja e prea târziu. Ca de obicei, am dreptate: e prea târziu. S-a prins.) Să nu-mi spui că...
El (triumfător): Sherlock Holmes NU a trăit! E un personaj. L-a inventat Arthur Conan Doyle. Sărbători fericite! Vorbim anul viitor, că mă sună...
Eu (cu o voce firavă, de vânător căruia i-a scăpat prada din capcană în ultima clipă, dând muzica mai tare cu o mână și strângând în buzunar cu cealaltă sfintele moaște ale lupelor, adică prototipul lor, a mea, aranjându-mi monoclul cu mușchii faciali evaluați cu notă mare din punct de vedere frenologic și privind în același timp în gol pe sub cozoroc, încercând să mă doară la bască, deși basca mea - știe toată lumea! - e trendsetter): Mulțumesc, Iulian. Dar tu în locul lui Sherlock te-ai pus?! Ție cum ți-ar fi să se spună despre tine că nu ai trăit?! Că ai fost scris de... în fine. Mulțumesc încă o dată pentru răspunsul greșit și incomplet, speculativ și prin care nu faci altceva decât să te dai superior, să încerci să-mi demonstrezi tu mie că nu știu nimic despre sofisme, dar vezi! Vezi că și eu am DEX acasă! Și mai ales, mulțumesc pentru...
Apoi, în timp ce eu încă-i mulțumeam, a închis brusc, ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a căzut rău.
Oare chiar așa să fi fost anul meu? Am mințit, sau n-am mințit? Catch Me if You Can!
Exact. You can't! Va trebui să mă crezi pe cuvânt! Și oricum, chiar am avut motive bine întemeiate să nu încalc legile ficționalizării, ci, cu ajutorul lor și al clientului meu care dorește să rămână anonim și, mai ales, al economiei textului, plus documentare, pe lângă activitatea - am dovezi! - în domeniul fiction, dar, da, recunosc, am cosmetizat un pic adevărul (nu mă cobor eu la verbatim).
Pe scurt, adevărul e că anul ăsta a fost important pentru că mi-am dat seama că mie nu-mi zice nimeni să nu scriu sau să nu public, deci aveam o lecție de dat, așa că nu numai că am scris alte texte, ci și retrospectiva anului 2023 pentru LiterNet. Și mai am dovezi! Majoritatea se află în realitatea virtuală - în PDF și pe Apple Books. Și mai există un act doveditor. E mai vechi, e pe hârtie, nu-i minciună, e cu documentare serioasă, pentru că nu e o invenție, e fapt un obiect din realitatea reală, puteți citi un fragment aici, și am și martori, și se găsește și în librării.
Nimeni și nimic nu m-a putut opri, deși a trebuit să mă adaptez, să rescriu tot, pentru că mi-am pierdut documentul Word inițial, pe care, deși l-am salvat și pe noul laptop, și în serviciile cloud, și pe mail și - ultima redută - pe stick, n-am mai reușit să-l recuperez din cauza unui alt dezastru care a implicat, pe lângă elementele din celelalte dezastre similare, mai sus menționate (pentru conformitate și verificarea dovezilor anterior prezentate: mi s-a ars iar hardul și mi s-a și blocat - iar! - contul de mail, pe care nu am mai reușit să-l reactivez, și telefonul îmi fusese furat cu o zi înainte, plus, au început să-mi curgă aiurea țevile de sub chiuveta de la bucătărie, mi s-a stricat dușul, și pe deasupra mai era să-mi cadă iar acoperișul în cap etc.), mi-am mai pierdut și stick-ul și nu, nu a fost pierdut în tramvai, metrou sau troleu, deși l-am căutat și acolo, în toate mijloacele de transport, pe toate liniile, constant, zi de zi, o săptămână, și mi-am luat și lupa și nici măcar așa n-am dat de el. L-am pierdut, probabil, pe avion, când veneam de la Budapesta, atunci când era să mă aresteze în aeroport, la aterizare, că de stress, după zbor, m-am dus într-un cotlonaș și mi-am îndesat pipa cu tutun și dacă nu mă prindeam - totuși! - la timp că sunt camere de filmat, mi-o și aprindeam! Ba nu, nu, nu pe avion, că atunci încă-l aveam, că am verificat în timpul zborului (când mi-am scos laptopul din bagaj și-am scris partea cu ce s-a spus mai exact în timpul telefonului de amenințare de la clientul meu care dorește să rămână anonim - și încă nici n-am scris cât de nerușinat mi s-a părut faptul în sine! Adică cum mă sună în timpul meu liber, când mă plimb prin Budapesta și am de prins un avion?). Am verificat de mai multe ori dacă - și era un stick de 1 TB, dacă vreți să știți! - se asortează cu laptopul - și era nou! Ăla primit de la vecini! - și mi s-a părut că nu prea, că stick-ul era auriu și laptopul era argintiu și mie nu-mi place combinația asta de culori. Atunci cred că l-am pierdut, pentru că după, când am ajuns acasă și-am vrut să mai verific o dată, nu l-am mai găsit. Deci nu știu unde l-am pierdut. Îmi amintesc, parcă, fiind, totuși, detectiv renumit și punând niște detalii cap la cap, că ultima dată l-am avut în buzunar când am coborât din taxi în drum spre casă - era un frig de înghețaseră apele - să-mi revin un pic după ce șoferul mi-a spus, pe un ton extrem de înțelept și pedant citatul anului (Spune adevărul, și atunci nu va mai trebui să ții minte nimic - Mark Twain), pe care după ce mi-am luat laptop nou l-am primit și într-un newsletter de la o organizație antitero care tot încearcă să mă recruteze de ani de zile și ăia de-acolo tot nu înțeleg că NU, și tot dau de mine, indiferent de câte ori îmi schimb adresa de mail, și tot nu mă lasă în pace, deși anul ăsta am și justificat răspunsul de câteva ori, deci eu le fac reclamație! Pe bune! Că m-am săturat să le tot spun că sunt ocupată să ascult muzică și nu pot să renunț la asta pentru niciun job, iar oferta lor, indiferent cât de generoasă ar fi, implică o muncă despre care știu sigur că nici înainte de orele de lucru, nici în timpul și nici după, nu mi-ar permite să ascult, de exemplu, piesa muzicală a anului. Fără Charles & Eddie nu știu dacă apucam luna decembrie! Probabil muream prin martie! Le-am trimis și link, să asculte pe YouTube și să se convingă singuri!
Îmi reglează mojo-ul, care trebuie refăcut constant, deci nu pot lucra pentru ei, că aș fi prea ocupată cu PTSD-ul, asta în timpul liber, și prefer să nu mă pun într-un asemenea pericol! Parcă nu mi-ar ajunge riscurile meseriei de detectiv! Pe lângă job! Și oricum, și de investigații m-am apucat fiindcă-s de treabă și oamenii au nevoi!
Vecinii mei, de exemplu! Ăia cu televizorul și cu alte cadouri simbolice de ziua mea! Vor să investighez un vecin, un conațional de-al lor, care sau stă tot timpul în casă, sau e mai mult plecat, că în afară de "Hello!" - "Hello!" n-am avut nimic de împărțit niciunul niciodată cu el.
Suspect, John H. Watson ăsta.
Merită să fii detectiv. Știu că sunt overqualified, dar pentru mine merită. Sigur, mai apar și neplăceri. Azi dimineață, de exemplu, clientul meu care dorește să rămână anonim a venit cu plata și răsplata, după care mi-a zis că am respectat nouă cerințe din cele zece pe care mi le-a dat în scris, dar îmi taie din comision pentru aia, una, pe care am încălcat-o cu nerușinare, adică, după părerea lui, nu am ținut cont de client, adică de el, și - așa s-a exprimat, jur pe ce-am mai sfânt! - i-aș fi "luat numele în deșert". Asta mi s-a părut culmea nesimțirii! Și să fi vrut să fac asta, ceea ce nu e cazul, n-aș fi avut cum! Cum să-i iau numele în deșert?! Când mi-a tot repetat că dorește să rămână anonim?! Cât de nedeontologic ar fi! Iar amenințările alea mai mult sau mai puțin voalate că cine i-ar ști numele adevărat ar muri m-au deranjat destul de tare încât să-mi dau seama că n-ai cu cine, așa că n-am negociat la sânge, i-am zis că poate să-și țină hârtiile alea de 10, 100 și 1.000 trecute prin nu știu câte mâini murdare, că așa par, baaaa chiar să le ducă la legătorie și să le pună un cotor și să le numeroteze frumos, și după aia să mi le aducă sub formă de cărticică, în caz că măcar a auzit de Gutenberg, eu nu accept să fiu tratată așa, și, oricum, de-acuma când are ceva de comunicat să o facă în scris, dacă a auzit măcar de scris, apoi i-am trântit ușa în nas și, după ce s-a calmat, că a trezit tot blocul cu reproșuri, că până și-n baie, unde m-am ascuns, se auzea cum strigă: "Iată, eu stau la ușa ta și bat!", am ieșit și am mai discutat o dată. Făcea pe victima, cică îmi dă tot, că lasă, că plătește el pentru toate greșelile mele, numai să ne reglăm. I-am spus că se dă superior și că nu-i frumos, că eu am muncit pentru banii ăștia, și că cine-i el să ridice piatra, mai ales că n-am greșit cu absolut nimic, să-mi aducă dovezi! Și abia apoi am acceptat, dar am menționat și chestia cu hybris-ul, și că întotdeauna mi s-a părut bipolar, și i-am mai zis că l-am investigat un pic deja și mi se pare suspect că odată-mi zice să fiu săracă cu duhul că a mea o să fie nu știu ce împărăție, ceea ce mi-a stârnit suspiciunea că atâta-i de dus încât nu știe nici măcar că trăim în democrație, după care zice să fiu blândă ca o porumbiță și vicleană ca o șerpoaică. Adică a mai și încercat să mă și învețe meserie de parcă, ce să spun, el ar fi făcut cursul ăla masteral de detectivi, nu eu! So self-centered, tipul ăsta.
Când i-am cerut explicații pentru afirmațiile lui contradictorii, s-a răstit la mine. A zis că nu e bine să judec, că voi fi judecată, apoi s-a întors pe călcâie și-a plecat. Am urlat după el că ce-i asta, mă amenință cu procese?! Și că nu mai e ca pe vremuri, acum avem președinte și avocatul poporului, cel puțin în România, și există la Haga și Curtea Drepturilor Omului! Și după aia am devenit deosebit de recalcitrantă și i-am strigat că mai are de răspuns la niște întrebări: De ce arată lumea cum arată? De ce există regimuri totalitare - inclusiv el pare adept! -, și de ce lasă să se întâmple chestii cum ar fi - nu știu! De la terorism la fals în acte publice? Și, mai ales, apropo de fals, de ce lasă oamenii să inventeze oribilități gen portocala artificială? Și cele mai importante întrebări: De ce m-a pus să investighez minciuna? Și ce-o să facă mai departe, acum, că a aflat rezultatul investigației, și anume că scriitorii mint de îngheață apele? Și, mai ales, el cine este de fapt?
Lasă, că știu eu! E scriitor! A-ha! De-aia-i așa dus, chițibușar, și de-aia trebuie să le știe el pe toate! Și are sens atunci și disprețul! A încercat el să-l mascheze cu minciuni prin omisiune, dar nu i-au ieșit decât alea aluzive, ca aia când a dat de înțeles că Iulian măcar are bunul simț să nu se coboare la activități de scrib sau cărturar! E claaaar! Și, dacă vrea să știe, mai ales sistemul îl dă de gol, că el se crede scriitor din ăla mare, nuuuu, lui nu-i ajunge talentul, adică să fie scriitor din ăla care scrie, de exemplu, în sistem "impro", nu, el funcționează în sistem "revelație"! Se crede geniu! Pe lângă toate pe care le bănuiam despre el!
Dar s-a făcut că nu aude și am auzit ușa blocului trântindu-se. Cum spuneam, suspect! Trebuie investigat!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)