Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bungee Jumping

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Virtual Rythm an Blues


Miruna Runcan

06.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
"...is just the shadow of my wound..."
(Leonard Cohen, Avalanche)

În fond, era orice altceva decît un tînăr frumos, ori măcar unul după care, din vreo pricină sau alta, ţi-ai întoarce privirea. Dacă e să fiu cu adevărat cinstită, cred că era puţin prea masiv pentru un adolescent, mai ales în ochii unui alt adolescent; şi asta deşi juca baschet - am descoperit asta ceva mai tîrziu - cu o agilitate de invidiat. Nu era nici efectiv înalt, nu pentru unul de şaisprezece-şaptesprezece ani, oricum nu aşa de înalt şi de vizibil, ca aruncător la coş, cum era iubitul meu de pe vremea aceea. Care, vezi bine, avea ceva din alura de plop proaspăt care ne intra nouă, puştoaicelor, în canonul uzual.

În fond era cu totul altceva decît modelul imaginar, oricare ar fi fost el, de boyfriend. Şi asta era, probabil, chestia cea mai enervantă. Ca sumă, chestii enervante rămîn - dacă tot vorbim aşa, la o bere - toate imaginile iniţiale despre el; iar toate cele de după, atunci cînd privirea mi s-a fixat, ţin de managementul progresiv al exasperării.

Arăta ca un soi de pisică mare, poate de panteră, sau mai bine de puma, cu părul şaten deschis şi cu ochii de culoarea nisipului (multă vreme, refuzînd să îi observ, am crezut că sunt albaştri ori verzi). Avea, deja, un abur de mustaţă care ulterior s-a concretizat, peste un deceniu, într-un design căutat, care îi accentua şi mai tare aburul felin.

Nu zîmbea. Nu vorbea decît cu ai lui, cei foarte puţini. Privea fix în tine, ori nu privea deloc; ceea ce, la cincisprezece ani ai mei, era egal cu absenţa (înfumurată, ori dovadă de handicap) a unei fireşti priviri periferice. Wrong! Wrong! You would say now....

Într-o seară, în pragul licenţei, măritată deja de cîteva luni, am urcat de la Universitate spre casă într-un autobuz pe jumătate gol. Era primăvară mirositoare (acum mirosurile Bucureştiului s-au înecat de mult în prafuri carbonice, dar atunci încă existau şi-ţi răscoleau stomacul, ovarele, hormonii din hipotalamus, urcîndu-i în spatele urechilor, într-un soi de zumzet roit, ameţitor). Autobuzul era pe jumătate gol, şi se deşerta din ce în ce, pe măsură ce înaintam spre casă... Stăteam de cîteva luni la "casa mea", o cameră închiriată în partea din spate a unei viluţe cochete, cu grădină de trandafiri, o casă frumoasă şi nelocuită decît de o bătrînă îngrijitoare. Ai fi zis că l-am uitat de mult pe motanul jumătate grecesc, care îmi produsese asemenea insomnii în adolescenţă şi care mă învăţase, fără să ştie, să refuz. Să mă refuz.

A urcat la un moment dat, cu o fată înăltuţă, cu părul buclat, nu prea lung, cu o bluză gălbuie. Părea sportivă, poate jucătoare de volei, ori de tenis. Stăteau către faţa autobuzului, ea cu spatele la mine, el cu faţa, ochi în ochi, cu braţele spînzurate de barele paralele de aluminiu, ca într-un soi de duel de western, la doar o jumătate de metru unul de celălalt. Nu vorbeau. La un moment dat el a cedat galant şi s-a întors din profil, oarecum protectiv; nu a luat-o după umeri, doar a schiţat un asemenea gest, iar ea, instantaneu, s-a aşezat pe unul din locurile goale de alături. Apoi mîinile lui s-au aplecat să se sprijine de spătarele scaunului ei şi al celui din faţă, ca un scut, curbîndu-i spinarea.

Am înghiţit dintr-o dată, cu zgomot intern, bila de ping pong care mi se aşezase în gît. Şi am constatat că trecusem de staţia la care trebuia să cobor. M-am strecurat nevăzută, de pe locul meu din spate, către uşă, şi-am fugit sprinţar, respirînd strategic de cîteva ori. Am luat-o pe jos, peste podul Grant vechi, spre casă (cel nou abia se proiecta), mulţumind Celui de sus că am de mers un sfert de ceas, în linişte, ca să pot să-mi reglez coerent bătăile inimii.

Primele imagini sunt enervante de-a dreptul. În primul rînd fiindcă purta imbecilitatea aia de costum de uniformă, cu cravata perfect întinsă şi cu cămaşa scrobită. Cînd oricare şcolar onest se mulţumea să îşi tragă doar vestonul peste orice cămaşă, ascunzîndu-şi, mai mult sau mai puţin discret, blue-jeans-ii de sub bust. În al doilea rînd, pentru că era şef peste uteciştii din şcoală, chiar dacă era doar cu un an mai mare ca noi, bobocii. Ceea ce, evident, era semn rău, de oportunism şi tocilărie penibilă. Trei ani, cît am bătut aceleaşi coridoare, îl puneau să ţină acelaşi monoton-afazic discurs, la fiecare deschidere, din partea... elevilor. Imediat după director. Începea cu "În această frumoasă zi de toamnă", ca o compunere de repetenţi, şi sfîrşea, invariabil, cu urările de succes. Un parastas pe care, dintr-a zecea, deja îl parodiam sistematic şi gros, provocîndu-mi colegele să rîdă cu lacrimi. Produceam disciplinat numai o ipocrizie compensatorie, de fapt.

În plus, era olimpic la mate, ce chestie dementă! Iar politica de partid şi de stat, atunci, era să recrutezi capacităţile de fragede; trebuia să-ţi elaborezi de la intrarea în liceu o strategie suficient de elastică ca să nu devii "cadru de nădejde"; dar să şi călăreşti tu sistemul, storcîndu-l de rod.

Enervant, în fine, era inclusiv faptul că îşi purta rolul acela de premiant apretat, cu tuşe de carierism, cu un soi de indiferenţă rece, care părea să se aplece, egal, şi asupra colegilor şi asupra dascălilor. "Ştiu că dispreţuiţi ceea ce fac, dar mă doare-n cot de ce credeţi voi"... cam aşa ceva. În plus, cam după vreo două luni de cînd începusem eu liceul, i-a murit mama. Şi în şcoală a fost un mic balamuc cu tropăieli, cu colegii lui aliniaţi ca să meargă la înmormîntare, profesoarele cernite şi forfotind grijuliu-înlăcrimat, o întreagă tevatură. Nu ştiu precis de ce, dar atunci, în acel moment, pînă şi fatalitatea asta atît de zguduitoare, în fond, s-a umplut în ochii mei de un soi de suspiciune greţoasă. Mi se părea un spectacol prost regizat şi, mai ales, de gust îndoielnic.

Zece, poate unsprezece ani mai tîrziu, cînd scurta şi fulgerătoarea noastră nebunie dăduse în pîrg, am revenit la Bucureşti pentru cîteva zile, după ce ne rupsesem temporar unul de altul, greoi, cu vreo două luni în urmă, în oraşul meu de munte. Un soi de operaţie cezariană prelungă, de cîteva ore... Mult sînge, nici o lacrimă. Vorbe aproape deloc.

Nu mă suna niciodată, eu nu îl sunam decît la serviciu, strict pentru o jumătate de minut, numai atunci cînd aveam o propunere concretă şi directă, oricît de aiuritoare. Ne-am văzut în parcul Kiseleff, am băut o bere scurtă în grădina restaurantului lui Mincu, în pofida faptului că e la doar cinci sute de metri de casa copilăriei lui. Locul însuşi era aproape o sfruntare. Apoi am stat îndelung pe o bancă ascunsă, ca nişte puşti. Şi am tăcut împreună, fără preţ.

Tîrziu, i-am povestit că avusesem nu demult un vis cu noi doi, urcînd dealul Cotrocenilor, pe drumul vechi al tramvaiului, spre Leu. Era noapte şi căutam intrarea unui bloc necunoscut, în care eram aşteptaţi de prieteni (N-am avut niciodată prieteni comuni). Şi, cum nu reuşeam să nimerim scara potrivită, iar adresa nu o aveam scrisă, ne-am trezit înconjuraţi de o gaşcă de huligani, care se apropiau primejdios, puşi pe scandal, ba chiar încercau să ne despartă. Din ce în ce mai violenţi. M-am trezit gîfîind, cu certitudinea că i s-a întîmplat ceva rău.

M-a privit cu ochii ăia de linx, lung, frecîndu-şi mîinile transpirate. Avea nişte pantaloni albi de doc şi o cămaşă uşoară, de un beige aproape alb şi el, ca şi cînd n-ar fi ieşit cu bilet de voie dintr-un institut de cercetare, ci tocmai s-ar fi strecurat, după un duş eliberator, din cabinele unui club englezesc de tenis, într-un film interbelic. Numai faţa îi împietrise.
"Cînd s-a întîmplat asta?" a îngăimat. "Pe la sfîrşitul lui iunie".
"Era în Campionatul Mondial", a şoptit după ceva vreme. "Am fost la tata să vedem un meci, eu şi Claudia. Cu bicicletele. Ne-am întors tîrziu, după unu noaptea, şi-am tăiat-o prin Cotroceni ca să ajungem mai repede în Militari. Ne-au atacat pe la fosta Casă de Cultură; au tras-o pe Claudia jos de pe bicicletă, erau vreo trei la ea şi vreo patru la mine... O împingeau către panta peluzei de sub clădirea cea veche... Ea ţipa degeaba, nu e nici o casă cale de un kilometru, pe nici una dintre laturile străzii. Am dat, am luat, cred că am spart şi o arcadă... Am avut noroc că dinspre Cotroceni a coborît o maşină; omul a pus farurile pe ei şi a început să claxoneze abundent... În cele din urmă, tipul a oprit şi a luat-o în marşarier către noi, iar golanii au intrat într-o clipă în pămînt, de parcă nici n-ar fi fost..."

Probabil că ştii deja, ai văzut prin filme, ori ţi-au povestit ai tăi. Pe vremea aia existau nişte pui de discotecă, organizaţi în şcoli. Le zicea... "reuniuni". Nu cred că am călcat vreodată într-una; nu numai pentru că şi eu şi iubitul meu oficial, pescuit platonic-elegant încă din primele luni de liceu, eram nişte intelectuali de lux, ca atare drastic de snobi. Ci, în primul rînd, pentru că eram convinsă că sunt nişte încropeli menite supravegherii. Eram şi aşa destul de supravegheaţi. De altfel, eu şi baschetbalistul meu, care visa deja avioane (era cu doi ani mai mare, fireşte) nu prea frecventam nici petrecerile private, "ceaiurile" din case de oameni. Preferam să ne plimbăm ore în şir, să mergem la teatru sau la concerte, să trăncănim filozofări ţinîndu-ne de mînă şi să ne sărutăm fără consecinţe, lăsînd totul pe mai tîrziu. Era vreme... Erau multe de pus la cale. Scriam. Ne scriam şi unul altuia, un deliciu pe care l-am dus, ulterior, pînă în pînzele albe, cu mai toate iubirile de durată ori accidentale. Citeam enorm şi aiuritor, cu o abundenţă de poezie... Încă nu avusesem marile revelaţii cu Dylan şi Cohen, şi nici nu ascultam prea multă muzică "uşoară". Ne scăldam pe vremea aia în Bruckner şi Bach, mişcîndu-ne într-un cerc foarte strîmt de iniţiaţi, în care numai eu aveam, propriu-zis, prieteni.

Cîndva însă, pe la mijlocul clasei a zecea, diriginta mea, profă de franceză, (căreia, altminteri, nu-i port deloc o amintire fericită, era o oportunistă banală, şi nici cu predatul nu stătea prea strălucit...) a inventat un soi de cenaclu. Venise de curînd o modă peste lumea bucureşteană, cea a nocturnelor de muzică şi poezie, iar profa avea o fată studentă la teatrologie. (Ca să vezi! O cunosc, ne-am revăzut după anii '80, seamănă acum, la bătrîneţe, izbitor cu maică-sa; n-a făcut nimic serios, habar n-am ce munceşte, dacă mai munceşte ceva, după ani de scormonit nimicul într-o bibliotecă).

Ne-a adunat, din tot felul de clase, tot felul de fete şi băieţi care puteam recita cu ceva talent poezii într-o franţuzească credibilă. Şi acolo, în sala aceea aproape cît un amfiteatru, era şi el, cu doi colegi de clasă: îşi aranjau instrumentele - o chitară solo, una bas şi o baterie nu prea sofisticată. Ei da, ei da, surpriză!... Cîntau, aveau o minusculă band a lor, colegele mele mai puţin aţoase ştiau asta: cei trei "se produseseră" deja, de cîteva ori, la... "reuniuni". Scandalos!

(Ulterior, colega mea de bancă, care a fost naiv şi crud de îndrăgostită de el, ba chiar a şi reuşit să provoace două trei întîlniri... inutile, avea să-mi spună că acasă are un pian enorm, cu coadă, rămas de la maică-sa; şi că nu s-a oprit niciodată din cîntat, chiar dacă s-a lăsat de ideea şcolii de muzică. Oups!)

Ne-a triat madama de franceză atent, pe fiecare, cu poezii citite la prima vedere. Am rămas vreo zece, cu adevărat expresivi. Apoi ne-a întrebat care suntem în stare să cîntăm. N-a ieşit cine ştie ce, nu eram pînă la sfîrşit decît cîţiva valizi: cei trei cavaleri cu chitare, colega mea de bancă şi, în fine, eu. Mi-am luat inima în dinţi şi am îngînat primele versuri din parlando-ul la Feuilles Mortes. "Oh, je voudrais tant que tu te souviennes..."

Pe la al patrulea vers, din spate am auzit acordul chitarei solo, care încerca să intre ton şi în ritm.

Am îngheţat, nu mai cîntasem niciodată cu acompaniament. Am tăcut, moartă de frică şi ruşine, m-am întors în spate şi i-am intersectat o secundă privirea, egal de neclintită dar şi de încurajatoare: "Ia-o de la început, te ajung din urmă"... părea să spună.

Rar am urît pe cineva cu atîta patimă, cale de o clipă. Şi poate niciodată n-am avut un asemenea incredibil sentiment de mîndrie nemeritată. Transpiraţia rece a acelei secunde, care amestecă instantaneu ura şi uluirea fericită, îmi traversează chiar acum şira spinării.

Dar, da, am cîntat! Împreună. Zeci de repetiţii ale înscenării aceleia din Jacques Prevert. Am dat trei spectacole, ultimul la Cassandra, înainte de sfîrşitul anului şcolar. Nu am schimbat niciodată altceva decît saluturi, şi alea nu tocmai verbalizate. Nu că n-ar fi vorbit cu ceilalţi, economicos, cum îi stătea în fire. Ba chiar cu haz, uneori. Nu cu mine. Nici eu cu el. De la primul acord de chitară, disciplina de a nu îmi oferi nici un prilej în care să comunicăm, nici un prilej în care ceea ce creştea în mine să se vadă în vreun gest, oricît de nesemnificativ, a devenit truda mea de fiecare zi, de fiecare noapte. Am trăit normal, am mîncat, am dormit, m-am plimbat cu iubitul meu în continuare, am scris kilometri de pagini pentru şcoală şi în afara ei, obsesiv copleşită de balamucul acestei iubiri nedorite şi absurde, de care n-aveam nici o nevoie, dar care nu se lăsa stîrpită. Acum înţeleg: cu o voinţă de fier, am încercat aproape trei ani consecutiv să devin samurai. Parţial am reuşit. Am mai făcut un spectacol împreună, în anul următor, am cîntat din nou; a plecat la facultate, nu a bănuit nici o secundă. În pofida faptului că...

Teribil e că, undeva prin primăvara anului în care el urma să termine liceul, am avut pentru prima dată un vis erotic, cu adevărat erotic, nu doar... romantic-sentimental. Se făcea că eram acasă, în micul apartament de lîngă Podul Grant, şi stăteam pe fotoliul roşu, cu spatele la bibliotecă şi faţa spre fereastră. Privindu-mă în ochi, în picioare, îmbrăcat în haine subţiri dar negre, exact aşa cum apărea în spectacolele noastre, stătea el, sprijinit de calorifer, cu spatele la geam. Între noi era biroul meu microscopic. Care, în realitate, se afla în cealaltă cameră. Nu spunea nimic. Mă ţintea doar cu privirea aia rece şi aparent inexpresivă, de pisică. La un moment dat m-am ridicat de pe fotoliu şi m-am apropiat de birou. M-am sprijinit de el, într-o muchie, şi azi îi simt lemnul undeva, sub şold. A făcut doar o jumătate de pas, pe lîngă birou, iar mîinile lui mi-au prins amîndoi umerii. Strîngîndu-mă la piept, ne-am prăbuşit fără să simt nici cînd şi nici unde, într-un soi de bulboană din care nu te mai puteai salva, înecat şi fericit, mort şi înviat.

La cel de-al doilea op regizoral al doamnei de franceză, dedicat acum poeziei rezistenţei (se implementau, vezi bine, tezele de după 1971!!!), la spectacolul de adio, tot la Cassandra, s-a petrecut ceva... Terminasem, ne demachiam, am ciocănit timid la uşa cabinei băieţilor, unde Ştefan, un bun prieten, tot baschetbalist, avea în păstrare pachetul meu de Marlboro. "Eu sunt, n-ai ceva pentru mine?" În clipa următoare uşa s-a deschis iar el, chiar El, a ieşit cu jumătate de bust, în maiou, cu pachetul meu de ţigări şi cu cămaşa albă abia trasă peste umeri. Zîmbea cu toată faţa, zîmbea către şi pentru mine, întinzîndu-mi ţigările... "De ce laşi, băi, fata să aştepte?" spunea în această simplă mişcare, iar eu i-am smuls pachetul, roşie ca după o dublă pălmuire. Am făcut stînga împrejur, trîntind după mine uşa cabinei fetelor, cu lacrimi de revoltă şi neputinţă în ochi.

Era o situaţie! Era situaţia! Era... un mesaj! Era ceea ce nu am permis niciodată să se petreacă. Mi s-a revelat instantaneu că orice reprimare e inutilă, fiindcă aş fi cedat în orice secundă, la un simplu gest de chemare.

Şpilul ironic e, însă, că puştimea băieţească, fie şi mimînd perfect înalta stăpînire de sine, habar n-are să interpreteze reacţiile unei femei. Lasă că eram şi iubita colegului de echipă.

La cîteva luni după plecarea lui la facultate m-am despărţit riguros şi fără nici o suferinţă de iubitul îndelung protejat. Revelaţia obrajilor roşii din uşa cabinei de teatru lucrase temeinic. Ştiam că iubirea e cu totul şi cu totul altceva, foarte aproape de această tînjire crudă, care te lasă fără respiraţie, pe care tocmai am înfrînt-o trîntind uşa cabinei fetelor. Ştiam, sau credeam că ştiu, că pot înfrînge orice. Ca un samurai.

Zece sau unsprezece ani mai tîrziu, deja în divorţ (mă măritasem cu baschetbalistul meu care construia avioane, după o lungă despărţire egală cu aproape toată studenţia mea), mă întorceam din Bucureşti în zorii unei dimineţi de aprilie. Învăţasem deja să iubesc oraşul meu de munte. Fugisem de-acasă, dar stăteam totuşi din cînd în cînd în ea..., în aşteptarea unei soluţii, unui partaj, unei închirieri. Populam singuratic şi morocănos livingul deja descojit de o parte de mobilier, cu cărţile împachetate lîngă un perete şi acoperite cu un covor. Acum, însă, lîngă fereastră, stătea biroul meu microscopic, cu maşina de scris, cumpărată la mîna a treia... un Consul de plastic cenuşiu; abia de cîntărea un kilogram. Da, biroul era acum exact la locul lui...

Cerul era fără nor, stătusem lung la fereastra vagonului să văd dacă Piatra Mare şi Caraimanul sunt bine sănătoşi, trenul ajungea puţin după nouă. Am coborît în gară veselă, şi senină. Urma să mă opresc, cu tot cu bagajul uşor, direct la serviciu, în centru, şi să plec abia după amiază spre casa în care nu mă aştepta nimeni. Numai că...

În staţia de autobuz l-am văzut. Într-un pardesiu uşor, de doc, deschis la culoare, cu o geantă neglijentă de voiaj pe umăr; poate somnoros, poate deconcertat. În bulucul care aştepta maşinile, împietrirea mea instantanee era uşor de mascat. M-am strecurat, nevăzută ca o efemeridă, pîndind peste umăr. S-a urcat în aceeaşi maşină, evident mergea către centru. Printre umeri şi rucsacuri, am ales cu dificultate, tremurînd, o poziţie din care să observ. A coborît, pe altă uşă, la aceeaşi staţie cu mine. L-am privit din spate, cîteva secunde, cum se depăra către zona hotelurilor de vis à vis de parc.

Nu ştiam ce s-a mai întîmplat cu el de la sfîrşitul liceului, doar facultatea la care intrase. Şi fata atletică din alt autobuz, atît. M-am desprins cu greu şi am intrat în clădirea de piatră, impunătoare, m-am urcat în lift, am pătruns în larga bibliotecă care slujea de birou pentru mine şi şeful meu. Încăperea era goală, pe masa mea era doar un bilet: "Bine-ai venit, sunt la şcoala de şoferi. Nu e mare brînză de făcut azi, poţi să te duci acasă să dormi."

După cafeaua obligatorie, la un moment dat, toate mi s-au părut brusc inutile. Ca o iluminare inversată. Pentru prima dată libertatea mea, cu greu dobîndită, putea să capete sens, fie şi pentru zi, fie şi pentru o oră.

Dacă se ducea spre hoteluri, înseamnă că venise cu treabă, în delegaţie, sau aşa ceva... Dacă e în delegaţie, spre prînz s-ar putea să se reîntoarcă să se cazeze, să mănînce, după vizita obligatorie la instituţia cu pricina, oricare va fi fost aceea. Era cam unsprezece cînd am început să sun la hoteluri. Fără rost, de altfel. Puţin înainte de unu şi jumătate am realizat că unul dintre hoteluri avea lipită de el o autoservire "la bandă", unde mîncam adesea şi noi, dacă n-aveam vreme să ajungem acasă. "Mă duc să mănînc", mi-am zis. Şi am ieşit.

Exact cînd dădeam să traversez dinspre parc spre autoservire, pe celălalt trotuar, la cam o sută de metri spre dreapta, venea agale, cu pardesiul pe umăr. Cămaşa şi pantalonul îi erau complet negre, ca şi cînd ar fi coborît, absurd, direct de pe scena de la Cassandra, cu un deceniu în urmă. A intrat liniştit şi fără griji în hotel, iar eu am traversat fără grabă şi m-am aşezat, cu o ţigară, pe un fotoliu din marele lobby. Nu cred că au trecut mai mult de cinci minute pînă a coborît din cameră, acum fără pardesiu şi fără bagaj.

M-am ridicat; în dreptunghiul vast de marmură al holului nu era decît recepţionista şi o linişte de cavou. A dat cu ochii de mine, s-a oprit brusc o clipă, două, trei, cinci. Apoi a surîs cu decizie, aşa cum se pregătesc panterele să facă un salt. "Acum ori niciodată!", îmi spuneam cu o secundă înainte de salutul mut.
"Te-ai mutat aici?" "Da, vreo de patru ani" "Singură?" "Mnnuu!" "Cum adică?" "Adică divorţez". A rîs uşor, cu blîndeţe, fără nici un pic de surpriză sau ironie. "Să înţeleg că te-aşteptai?" A tăcut, măsurînd în linişte covorul moale, de pluş. "Afli cîte ceva despre oameni cînd joci baschet cu ei"... "Şi cînd faci muzică..."

Eram deja aproape de ieşirea hotelului, nehotărîţi, înfruntîndu-ne şi nu prea. "Unde mîncăm, nu şti o cîrciumă bună? Mi-e o foame de lup", a murmurat deschizînd larg uşa de sticlă...
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Virtual Rythm an Blues, Miruna Runcan, přeložila: Jarmila Horáková
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Kantianismul bine temperat (sau revoluţia ştiucii umplute), Miruna Runcan (4.7/5 - 15 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alice încă locuieşte aici, Miruna Runcan (4.6/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Întoarcerea taţilor de pe coclauri, Miruna Runcan (4.9/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Biblioteca minimală (Episodul 2), Miruna Runcan (5.0/5 - 15 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer