Virtual Rythm an Blues

În fond, era orice altceva decît un tînăr frumos, ori măcar unul după care, din vreo pricină sau alta, ţi-ai întoarce privirea. Dacă e să fiu cu adevărat cinstită, cred că era puţin prea masiv pentru un adolescent, mai ales în ochii unui alt adolescent; şi asta deşi juca baschet - am descoperit asta ceva mai tîrziu - cu o agilitate de invidiat. Nu era nici efectiv înalt, nu pentru unul de şaisprezece-şaptesprezece ani, oricum nu aşa de înalt şi de vizibil, ca aruncător la coş, cum era iubitul meu de pe vremea aceea. Care, vezi bine, avea ceva din alura de plop proaspăt care ne intra nouă, puştoaicelor, în canonul uzual.

În fond era cu totul altceva decît modelul imaginar, oricare ar fi fost el, de boyfriend. Şi asta era, probabil, chestia cea mai enervantă. Ca sumă, chestii enervante rămîn - dacă tot vorbim aşa, la o bere - toate imaginile iniţiale despre el; iar toate cele de după, atunci cînd privirea mi s-a fixat, ţin de managementul progresiv al exasperării.

Arăta ca un soi de pisică mare, poate de panteră, sau mai bine de puma, cu părul şaten deschis şi cu ochii de culoarea nisipului (multă vreme, refuzînd să îi observ, am crezut că sunt albaştri ori verzi). Avea, deja, un abur de mustaţă care ulterior s-a concretizat, peste un deceniu, într-un design căutat, care îi accentua şi mai tare aburul felin.

Nu zîmbea. Nu vorbea decît cu ai lui, cei foarte puţini. Privea fix în tine, ori nu privea deloc; ceea ce, la cincisprezece ani ai mei, era egal cu absenţa (înfumurată, ori dovadă de handicap) a unei fireşti priviri periferice. Wrong! Wrong! You would say now....Primele imagini sunt enervante de-a dreptul. În primul rînd fiindcă purta imbecilitatea aia de costum de uniformă, cu cravata perfect întinsă şi cu cămaşa scrobită. Cînd oricare şcolar onest se mulţumea să îşi tragă doar vestonul peste orice cămaşă, ascunzîndu-şi, mai mult sau mai puţin discret, blue-jeans-ii de sub bust. În al doilea rînd, pentru că era şef peste uteciştii din şcoală, chiar dacă era doar cu un an mai mare ca noi, bobocii. Ceea ce, evident, era semn rău, de oportunism şi tocilărie penibilă. Trei ani, cît am bătut aceleaşi coridoare, îl puneau să ţină acelaşi monoton-afazic discurs, la fiecare deschidere, din partea... elevilor. Imediat după director. Începea cu "În această frumoasă zi de toamnă", ca o compunere de repetenţi, şi sfîrşea, invariabil, cu urările de succes. Un parastas pe care, dintr-a zecea, deja îl parodiam sistematic şi gros, provocîndu-mi colegele să rîdă cu lacrimi. Produceam disciplinat numai o ipocrizie compensatorie, de fapt.

În plus, era olimpic la mate, ce chestie dementă! Iar politica de partid şi de stat, atunci, era să recrutezi capacităţile de fragede; trebuia să-ţi elaborezi de la intrarea în liceu o strategie suficient de elastică ca să nu devii "cadru de nădejde"; dar să şi călăreşti tu sistemul, storcîndu-l de rod.

Enervant, în fine, era inclusiv faptul că îşi purta rolul acela de premiant apretat, cu tuşe de carierism, cu un soi de indiferenţă rece, care părea să se aplece, egal, şi asupra colegilor şi asupra dascălilor. "Ştiu că dispreţuiţi ceea ce fac, dar mă doare-n cot de ce credeţi voi"... cam aşa ceva. În plus, cam după vreo două luni de cînd începusem eu liceul, i-a murit mama. Şi în şcoală a fost un mic balamuc cu tropăieli, cu colegii lui aliniaţi ca să meargă la înmormîntare, profesoarele cernite şi forfotind grijuliu-înlăcrimat, o întreagă tevatură. Nu ştiu precis de ce, dar atunci, în acel moment, pînă şi fatalitatea asta atît de zguduitoare, în fond, s-a umplut în ochii mei de un soi de suspiciune greţoasă. Mi se părea un spectacol prost regizat şi, mai ales, de gust îndoielnic.Probabil că ştii deja, ai văzut prin filme, ori ţi-au povestit ai tăi. Pe vremea aia existau nişte pui de discotecă, organizaţi în şcoli. Le zicea... "reuniuni". Nu cred că am călcat vreodată într-una; nu numai pentru că şi eu şi iubitul meu oficial, pescuit platonic-elegant încă din primele luni de liceu, eram nişte intelectuali de lux, ca atare drastic de snobi. Ci, în primul rînd, pentru că eram convinsă că sunt nişte încropeli menite supravegherii. Eram şi aşa destul de supravegheaţi. De altfel, eu şi baschetbalistul meu, care visa deja avioane (era cu doi ani mai mare, fireşte) nu prea frecventam nici petrecerile private, "ceaiurile" din case de oameni. Preferam să ne plimbăm ore în şir, să mergem la teatru sau la concerte, să trăncănim filozofări ţinîndu-ne de mînă şi să ne sărutăm fără consecinţe, lăsînd totul pe mai tîrziu. Era vreme... Erau multe de pus la cale. Scriam. Ne scriam şi unul altuia, un deliciu pe care l-am dus, ulterior, pînă în pînzele albe, cu mai toate iubirile de durată ori accidentale. Citeam enorm şi aiuritor, cu o abundenţă de poezie... Încă nu avusesem marile revelaţii cu Dylan şi Cohen, şi nici nu ascultam prea multă muzică "uşoară". Ne scăldam pe vremea aia în Bruckner şi Bach, mişcîndu-ne într-un cerc foarte strîmt de iniţiaţi, în care numai eu aveam, propriu-zis, prieteni.

Cîndva însă, pe la mijlocul clasei a zecea, diriginta mea, profă de franceză, (căreia, altminteri, nu-i port deloc o amintire fericită, era o oportunistă banală, şi nici cu predatul nu stătea prea strălucit...) a inventat un soi de cenaclu. Venise de curînd o modă peste lumea bucureşteană, cea a nocturnelor de muzică şi poezie, iar profa avea o fată studentă la teatrologie. (Ca să vezi! O cunosc, ne-am revăzut după anii '80, seamănă acum, la bătrîneţe, izbitor cu maică-sa; n-a făcut nimic serios, habar n-am ce munceşte, dacă mai munceşte ceva, după ani de scormonit nimicul într-o bibliotecă).

Ne-a adunat, din tot felul de clase, tot felul de fete şi băieţi care puteam recita cu ceva talent poezii într-o franţuzească credibilă. Şi acolo, în sala aceea aproape cît un amfiteatru, era şi el, cu doi colegi de clasă: îşi aranjau instrumentele - o chitară solo, una bas şi o baterie nu prea sofisticată. Ei da, ei da, surpriză!... Cîntau, aveau o minusculă band a lor, colegele mele mai puţin aţoase ştiau asta: cei trei "se produseseră" deja, de cîteva ori, la... "reuniuni". Scandalos!

(Ulterior, colega mea de bancă, care a fost naiv şi crud de îndrăgostită de el, ba chiar a şi reuşit să provoace două trei întîlniri... inutile, avea să-mi spună că acasă are un pian enorm, cu coadă, rămas de la maică-sa; şi că nu s-a oprit niciodată din cîntat, chiar dacă s-a lăsat de ideea şcolii de muzică. Oups!)

Ne-a triat madama de franceză atent, pe fiecare, cu poezii citite la prima vedere. Am rămas vreo zece, cu adevărat expresivi. Apoi ne-a întrebat care suntem în stare să cîntăm. N-a ieşit cine ştie ce, nu eram pînă la sfîrşit decît cîţiva valizi: cei trei cavaleri cu chitare, colega mea de bancă şi, în fine, eu. Mi-am luat inima în dinţi şi am îngînat primele versuri din parlando-ul la Feuilles Mortes. "Oh, je voudrais tant que tu te souviennes..."

Pe la al patrulea vers, din spate am auzit acordul chitarei solo, care încerca să intre ton şi în ritm.

Am îngheţat, nu mai cîntasem niciodată cu acompaniament. Am tăcut, moartă de frică şi ruşine, m-am întors în spate şi i-am intersectat o secundă privirea, egal de neclintită dar şi de încurajatoare: "Ia-o de la început, te ajung din urmă"... părea să spună.

Rar am urît pe cineva cu atîta patimă, cale de o clipă. Şi poate niciodată n-am avut un asemenea incredibil sentiment de mîndrie nemeritată. Transpiraţia rece a acelei secunde, care amestecă instantaneu ura şi uluirea fericită, îmi traversează chiar acum şira spinării.

Dar, da, am cîntat! Împreună. Zeci de repetiţii ale înscenării aceleia din Jacques Prevert. Am dat trei spectacole, ultimul la Cassandra, înainte de sfîrşitul anului şcolar. Nu am schimbat niciodată altceva decît saluturi, şi alea nu tocmai verbalizate. Nu că n-ar fi vorbit cu ceilalţi, economicos, cum îi stătea în fire. Ba chiar cu haz, uneori. Nu cu mine. Nici eu cu el. De la primul acord de chitară, disciplina de a nu îmi oferi nici un prilej în care să comunicăm, nici un prilej în care ceea ce creştea în mine să se vadă în vreun gest, oricît de nesemnificativ, a devenit truda mea de fiecare zi, de fiecare noapte. Am trăit normal, am mîncat, am dormit, m-am plimbat cu iubitul meu în continuare, am scris kilometri de pagini pentru şcoală şi în afara ei, obsesiv copleşită de balamucul acestei iubiri nedorite şi absurde, de care n-aveam nici o nevoie, dar care nu se lăsa stîrpită. Acum înţeleg: cu o voinţă de fier, am încercat aproape trei ani consecutiv să devin samurai. Parţial am reuşit. Am mai făcut un spectacol împreună, în anul următor, am cîntat din nou; a plecat la facultate, nu a bănuit nici o secundă. În pofida faptului că...La cel de-al doilea op regizoral al doamnei de franceză, dedicat acum poeziei rezistenţei (se implementau, vezi bine, tezele de după 1971!!!), la spectacolul de adio, tot la Cassandra, s-a petrecut ceva... Terminasem, ne demachiam, am ciocănit timid la uşa cabinei băieţilor, unde Ştefan, un bun prieten, tot baschetbalist, avea în păstrare pachetul meu de Marlboro. "Eu sunt, n-ai ceva pentru mine?" În clipa următoare uşa s-a deschis iar el, chiar El, a ieşit cu jumătate de bust, în maiou, cu pachetul meu de ţigări şi cu cămaşa albă abia trasă peste umeri. Zîmbea cu toată faţa, zîmbea către şi pentru mine, întinzîndu-mi ţigările... "De ce laşi, băi, fata să aştepte?" spunea în această simplă mişcare, iar eu i-am smuls pachetul, roşie ca după o dublă pălmuire. Am făcut stînga împrejur, trîntind după mine uşa cabinei fetelor, cu lacrimi de revoltă şi neputinţă în ochi.

Era o situaţie! Era situaţia! Era... un mesaj! Era ceea ce nu am permis niciodată să se petreacă. Mi s-a revelat instantaneu că orice reprimare e inutilă, fiindcă aş fi cedat în orice secundă, la un simplu gest de chemare.

Şpilul ironic e, însă, că puştimea băieţească, fie şi mimînd perfect înalta stăpînire de sine, habar n-are să interpreteze reacţiile unei femei. Lasă că eram şi iubita colegului de echipă.

La cîteva luni după plecarea lui la facultate m-am despărţit riguros şi fără nici o suferinţă de iubitul îndelung protejat. Revelaţia obrajilor roşii din uşa cabinei de teatru lucrase temeinic. Ştiam că iubirea e cu totul şi cu totul altceva, foarte aproape de această tînjire crudă, care te lasă fără respiraţie, pe care tocmai am înfrînt-o trîntind uşa cabinei fetelor. Ştiam, sau credeam că ştiu, că pot înfrînge orice. Ca un samurai.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.