Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bungee Jumping

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Biblioteca minimală (Episodul 1)


Miruna Runcan

20.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În povestea asta o să îi spunem Iana.

Iana tocmai avea datoria (infectă) de a împlini treizeci de ani. Avea un copil de aproape şase, o fată veselă şi plină de fantezie, care se pregătea de grupa mare. O vedea în weekenduri furate, cam o dată pe lună, ori în vacanţe, cînd o răpea de la bunică-sa, cîteva săptămîni...

Iana se privea în oglindă destul de des, nu din narcisism, cît din spaima că va descoperi, într-o bună dimineaţă, că altcineva i-a luat locul: o femeie de treizeci de ani, total necunoscută. Nu se dumirea dacă imaginea din oglindă îi aparţine cu adevărat, mai ales că procedura asta se petrecea cu deosebire noaptea, după un pahar-două (trei?) de vin sau de vodcă, stins cu ceai. (A bea cafea, pe atunci, era o aventură sinucigaşă, fiindcă era imposibil de aflat cîte miligrame de cafea s-au strecurat în linguriţele de cenuşă amestecată cu orz, vîndute cu acest nume).

Iana locuia singură, de mai bine de un an, într-o suburbie puchinoasă a unui oraş frumos din Ardeal. Lucra la biblioteca centrală, în schimburi alternative. Ceea ce-i permitea ca, dacă se întorcea într-o zi la ora trei după masă, să nu mai iasă din casă pînă a doua zi la unu. Un interval perfect pentru citit / fişat / scris. Putea dormi pînă la şapte seara, şi apoi să-şi vadă de propriile chefuri pînă la răsăritul soarelui. Pentru ca apoi să mai doarmă măcar două ceasuri, înainte de-a lua cu asalt traversarea liniilor ferate, care-o despărţeau de capătul troleului municipal.

Iana adora să stea singură, mai ales că tocmai ieşise dintr-un prelung divorţ. Aşa că, în felul lui, anul acela trăit în casa unor prieteni definitiv mutaţi în alt oraş îi pria.
Dar acum... era condamnată să împlinească treizeci de ani, cînd îi era lumea mai dragă.

Iana ar fi vrut, din cînd în cînd, să urle, şi chiar o şi făcea. Pe şoptite, ca să nu-şi deranjeze vecinii, de care era mai bine să te fereşti. Fireşte, nu stătea legal în apartamentul acela, părăsit de nişte prieteni. Nu-i venea să urle de pustiu, fiindcă nu suferise niciodată din pricina asta. Fiindcă avea puzderii de prieteni pe care îi vedea oricînd avea chef. Ori cu care îşi scria lungi şi antrenante scrisori. Însă, probabil, tuturor prietenilor ei le venea să urle, în vremea aia, cel puţin de două ori pe zi. Iar scrisorile şi şuetele nu mai puteau compensa această constantă nevoie. Ca atare, din ce în ce mai des, prietenii şi cunoştinţele Ianei o luau din loc spre alte zări, care cum putea: unii oficial (mai ales nemţii), alţii mai aventuros, sărind pîrleazul ba la unguri, ba la iugoslavi. Unii erau prinşi. Alţii nu.

Ceea ce, nu-i aşa, îi sporea Ianei pofta de-a urla.

- Ce faci, stau cu receptorul în ureche de cinci minute!?
- Şi eu te iubesc, Alina, şi eu te iubesc. Iartă-mă că gîfîi. Ajung la Bucureşti în trei zile şi vorbim la tine...
- Mi-a înţepenit urechea pe plastic...
- Eram jos, în depozit, e rush-hour pe secţie, a-nceput trimestrul la şcolari. Pînă m-au găsit...
- Măcar ţi-ai făcut cerere de telefon?
- Eşti zăludă? Ar trebui să am mutaţie... Plus că nici nu cred că sunt trase cabluri de telefon în Bartolomeu. Da' ce, arde?
- Arde... Am o veste oribilă...
- ...?!...
- ...!!!!!!...
- Zi o dată, a murit cineva?
- Într-un fel.
- Cine?
- N-a murit nimeni. A rămas. Ilinca.
- Ce face???????
- Cum îţi spun. M-a sunat Sergiu azi noapte. Să-mi zică el însuşi, înainte să aud de la altcineva. Şi mi-a dat sarcină să-ţi transmit.
- Băi, sunteţi nebuni!... Băi.! I-a luat Dumnezeu minţile!?
- Sergiu zice că i-a dat un telefon ieri şi l-a anunţat că, de vreme ce anul trecut nu s-a-nvrednicit el să rămînă la tat-su în Germania, acum a rămas ea.
- Unde naiba?
- În Franţa, e la Paris. I-a făcut Pauline chemare şi a primit viza turistică. Acuma stă la nişte prieteni de-ai lui Odille, pînă îşi găseşte ceva.
- ... ... ... Alina, e un coşmar, sunt mută.
- Da, fiindcă toţi te protejăm, nimeni nu-ţi deschide ochii. În frunte cu mine.
- Adică ce?
- Adică Ilinca! Mereu ai idolatrizat-o pe Ilinca! Nu-i nici o surpriză, doar tu eşti oarbă. E fermecătoare şi manipulatoare... Asta e.
- Nu idolatrizez pe nimeni... Dar nici prin cap nu mi-ar fi... Nici o femeie normală nu-şi lasă acasă bărbatul şi copilul ca s-o taie.
- Hai, că mănînci căcat. Pune-te în pielea ei. Era singura şansă să-i forţeze mîna, Sergiu n-ar fi plecat niciodată. Aşa, o să fie silit...
- Alina aberezi, sunt de douăzeci de ani împreună! Să-nlemneşti!... ... Şi cu noi cum rămîne?
- Cum adică, cu noi? Cu noi rămîne... că rămînem acasă... ... Şi le scriem. Dacă ne lasă ăştia scrisorile. Ce treab-avem noi?
- ...
- Chiar aşa, ce treabă avem noi? Cel mult... să-i ţinem spatele lui Sergiu pînă pleacă.
- Eşti sigură că pleacă?
- Da, zice că-i spune lui Coteanu peste cîteva săptămîni, imediat ce primeşte Ilinca azil.
- O să dea-n apoplexie moşu'.
- O să dea pe dracu'! O să-nghită hapul, o să pună placa cu "m-ai dezamăgit, nu m-aşteptam de la tine"... Şi-o să-l dea afară. Cu lacrimi în ochi, dar o să-l dea.
- Şi... din ce-o să trăiască pînă pleacă? Dacă nu-i dau ăştia drumul? S-a mai văzut, am aici un coleg. Nici cu viză, nici cu slujbă...
- Or să-i dea. Pînă la urmă or să-i dea.
- Da', pîn-atunci?
- Pîn-atunci, e o armată de oameni alături, Ancuţa, Boieru, Ioneştii, noi...
- Da' noi nu vrem să plece!... ... Eu nu vreau să plece!... ...
- Iar mănînci căcat. Şi te răzgîi! Nu e vorba de tine aici, nu e vorba de noi. E vorba de Sergiu. Şi de Ana.
- Băi, aberezi, i-un coşmar...
- Nu, trezeşte-te, asta e! Plecă Sergiu şi o să supravieţuieşti. O să supravieţuim cu toţii... ...
- ... ...
- Pînă una alta, mîine mă văd cu Mihai Panait, că i-au ieşit actele şi şi-a luat deja biletul de tren pentru Belgia. În două săptămîni e la Bruxelles... ... Îl iau pe Sergiu şi scriem pe-o foaie de hîrtie tot ce-i de făcut.
- Adică ce?
- Habar n-ai cîte sunt. O puzderie! Acte, birocraţie, unde să ungi şi pe cine, ca să meargă repede... Legi, proceduri...
- Alina, nu-mi revin... Da' cu mama lui Sergiu ce-ose-ntîmple?
- Nu ştiu, nu l-am întrebat. Or s-o ia şi pe ea, probabil... Mai încolo.
- La optzeci de ani? Şi-o să vrea?
- Nu vezi că vorbeşti aiurea? Nu toate mamele sunt maică-ta. O să vrea, alt copil n-are.
- Nici mama n-are alt copil.
- Dar o are pe fie-ta.
- Şi tu ai dreptate...
- ... ... ...
- Trebuie să-nchid, tocmai a trecut directoarea pe lîngă mine şi-a pufnit din mustăţi.
- Cînd ziceai că ajungi?
- Vineri seara. Las bagajul la mama şi vin direct la tine.
- Ia-ţi o liberă, că vineri am zi metodică şi chiulesc.
- Bine, vin de joi.
- Pe joi. Şi nu mai boci, că n-a murit nimeni.
- Nu bocesc.
- Ba da, ştiu eu. Pa.


Sergiu nu fusese nici profesorul Alinei, nici profesorul Ianei. Sergiu avea în jur de patruzeci de ani şi era doar asistent. Nici măcar nu era-nscris la doctorat, nu-l primea nimeni. Avea în schimb un tată, fost artist nomenclaturist, fugit de peste cinsprezece ani în Germania. Şi asta atîrna greu.

Sergiu era mult mai mult decît toţi profesorii la un loc: era prietenul, tatăl absent, fratele imaginar. Sergiu şi nevasta lui, Ilinca, fuseseră modelul libertăţii, şi pentru ele, şi pentru alţii: nu le trebuia nimic, decît să se aibă unul pe altul şi să trăiască după cum îi taie capul, într-un miniatural apartament de două camere, de prin Giurgiului. Apartament care nu avea niciodată, zi sau noapte, uşa închisă cu cheia. Nici măcar atunci cînd proprietarii plecau în concediu.

Sergiu şi Ilinca, cu toată diferenţa de zece ani dintre ei, erau nişte şai'ş'optişti în carne şi oase. Ceea ce, desigur, conta.

Ilinca introdusese în vocabularul Ianei şi Alinei cuvintele "andive", "soufle", "yukata", "sake", Herbert Read, Nemoianu, ba chiar, în timpul unei vacanţe la 2 Mai, cuvîntul "bezodrom", care desemna un cort din şatra de la golful mic, locuit accidental, numai în timpul zilei... Şi în rest lăsat la dispoziţia oricui avea nevoie de el...

Sergiu introdusese în viaţa Ianei şi Alinei semiotica, cultul faţă de copilul sugar (Ana, care se născuse exact cînd Iana împlinise douăzeci de ani), cultul scrisului unui articol de zece ori pînă sună bine şi spune tot ceea ce e de spus, conceptul de "şatră" de nudişti la 2 Mai (Alina îşi cumpărase chiar şi un cort, dar nu prea-l folosea, fiindcă pleca mereu la mare cu Iana, a cărei fată era, încă, prea mică. Deci, stăteau în gazdă la "ţărani"). Şi frăţietatea care trece peste vîrste.

Sergiu preluase din zbor, după numai o singură vizionare, grupuleţul lor de studenţi făcători de teatru-poezie. Şi-l gestionase, cu încăpăţînare, pînă cînd fetele terminaseră şcoala. Sergiu făcuse cu ele (şi cu alţii, fireşte), legendarul spectacol Mopeteiana, cu Mircea Ivănescu ajuns, în carne şi oase, la premieră. După plecarea lor din şcoală, se plictisise de teatrul de poezie, probabil fiindcă Ceauşescu tocmai inventase Cîntarea României.

Iana îl iubise pe Flaviu şi-l cărase după ea să chibiţeze la repetiţii. Şi apoi îl pierduse.

Sergiu îl iubise pe Flaviu, dar nu reuşise să se împrietenească cu el. Paradoxal, o urechease zdravăn pe Iana că l-a lăsat să plece. Sergiu îşi băga nasul unde nu-i fierbea oala, desigur; dar Ianei asta i se părea un semn de dragoste paternă. Cu propriul tată, Iana vorbea doar banalităţi, cîteva ceasuri, din două în două săptămîni. Ca atare, îl lăsa pe Sergiu, ca pe nimeni altcineva, să-şi bage nasul oricînd dorea în viaţa ei. Ba chiar i se jeluia de cîte ori ajungea iar cu capul în zid. Ceea ce nu se întîmpla tocmai rar.

Iana îl iubea pe Sergiu, o adora pe Ana, o preţuia pe Ilinca. Şi-ar fi visat să găsească, oricînd, fie şi la bătrîneţe, ceva asemănător. Dar ştia că ea nu-i nici Ilinca, nu-i nici Sergiu, ci cu totul altcineva.

Iana voia să scrie cărţi. Ba chiar le şi scria, chiar dacă să le publici era un infern. Sergiu scria un articol sau o prefaţă pe deceniu, fiindcă nu i se păreau niciodată cu adevărat terminate. Asta, probabil, din pricină că mintea lui era cea mai mare bibliotecă de referinţe cunoscută de Iana ori de Alina. Însă Sergiu nu simţea niciodată că vremea trece.

Cînd voia să scrie, Iana evita să vorbească despre asta cu Sergiu. Ca să poată termina ce-a-nceput. Îl anunţa, pur şi simplu: "Gata, am terminat!" Iar el... o bătea uneori pe umăr.

- Salut! La telefonul ăsta ajungi mai repede decît la ălălalt!
- Păi, aici, la filială, avem telefon în birou. Deplasarea spre margine are şi-avantaje...
- Ce făceai?
- Căcaturi. Înregistrăm, de o săptămînă, cărţile pe care le-au trimis de la secţiile vechi. Am praf şi-n chiloţi.
- Ţi-au aprobat concediul?
- Habar n-am, cred că da. Madam Capră zice că stă ea aici în lipsa mea, că bărbat'su oricum n-are concediu decît în noiembrie.
- Madam... Capră!?
- Nu rîde, ma chère, aşa o cheamă pe femeie. Şi e chiar o drăguţă. Mare noroc am avut cu ea. Şi nici nu îmi poartă pică că m-au pus pe mine şefă. Cînd ea are două'j de ani vechime...
- Deci, plecăm?
- Plecăm, fireşte.
- Cînd?
- Păi, vino tu aici întîi, stai o săptămînă şi, pe-urmă plecăm.
- Mara-i la tine?
- Da, putem să nici nu ne mai oprim în Bucureşti, s-o tăiem direct la Mangaliţa.
- ... ... Nu cred că pot...
- De ce?
- N-am cînd să fac pachetele cu mîncare pentru poştă.
- Le facem aici. Într-o săptămînă ajung ele la 2 Mai.
- Şi cortul?
- Trimiţi de la Bucureşti doar cortul. Da' eu i-am scris lu' Mărioara că stăm la ea, în camera dublă.
- Nu-i nimic, îl lăsăm şi de data asta pe plajă.
- Au ridicat ăia interdicţia?
- Da, m-a sunat Andra că sunt corturi şi la plaja mare şi la golful mic.
- Păi... aşa facem. Ştii ceva de Sergiu?
- ... ...
- Zi, mă, ştii?
- Ajunge şi el. Doar că... ...
- Ce-i?
- A făcut ceva criză de inimă. În ziua cînd a depus actele...
- Băi, aţi înnebunit cu toţii! Ce criză? E grav?
- El zice că nu. Ancuţa zice că e un preinfarct şi că n-ar trebui să vină la mare.
- N-ar trebui.
- Da vine... Zice că ia doar cortul mic, al Anei. Că Ana a avut rubeolă şi rămîne la Ploieşti, la Ancuţa.
- Inimă.
- Da.
- Cine mai vine în şatră?
- Habar n-am... Om vedea acolo... Nu te afera, ştie el ce face.
- Ştie pe dracu, probabil că e disperat. Măcar Costin să vină, s-avem doctor...
- Nu e disperat. Sau nu pare. Cred c-o să meargă totul foarte repede, am apăsat pe butoanele bune. Cu cît mai repede, cu atît mai bine.
- Eşti cretină.
- Tu eşti. I-l trimitem Ilinchii în carne şi oase, şi-or să trăiască fericiţi pîn' la adînci bătrîneţi.
- Te prefaci.
- Nu. O să vezi. Toată lumea a pus osul, şi neamurile, şi prietenii. Dar greul abia începe.
- Ce-ncepe?
- Hai să nu mai vorbim despre asta. Plecăm în vacanţă. Nu vreau să-mi stric cheful.
- INIMĂ???????????!!!!!!!!!!
- Asta dovedeşte că are. Şi că-i e frică. O să-i treacă.
- Ai dreptate. Sergiu contează acum, noi nu.
- Eşti o vacă. Eu contez. Tu contezi. Sergiu doar pleacă.
- MUUUUU! Pa.


Cel mai complicat era să cari cutiile mari cu mîncare conservată sau direct uscată, de la poşta minusculă pînă la gazdă. Uneori aveau noroc cu vreo cunoştinţă cu maşină, dar asta se-ntîmpla rar, fiindcă prietenii lor n-aveau, mai niciunul, maşini. Să nu mai vorbim de cortul orange al Alinei, care cîntărea un chintal. Fusese cumpărat, la sfîrşit de sezon, cu cîţiva ani în urmă, de la una din franţuzoaicele din şatră. Aia pur şi simplu refuzase să-l mai care la Paris. Şi-atunci Alina a decretat: "Ţi-l cumpăr!"

Adevărul e că, aşa bătrîn şi greu, era un cort de toată isprava. Avea hol, moustiquaire de două locuri şi se putea sta în el în picioare. Avea ferestre cu grile de pînză, ba chiar şi un soi de peron, nu suficient de mare ca să facă umbră, dar bun să-l prelungeşti cu cîrpe, ca să-ţi faci o terasă. Iana abia aştepta ca Mara să mai crească puţin, ca s-o poată învăţa cu locuitul pe plajă. Mara, la rîndul ei, număra verile...

Se făcuse deja vreo şapte cînd au terminat descărcatul, iar pe Mara curtea cea mare şi plină de flori deja n-o mai încăpea. Le era lene să gătească-n seara dintîi, după atîtea ore de tren şi de cărătură. S-au spălat abundent şi-au pornit-o spre plaja de-mbrăcaţi.

În sat nu exista decît poşta, un magazin "mixt" cu program fluctuant, o alimentară penibilă, o piaţă minusculă de legume. Şi... Doborogeanu', legendarul restaurant cu terasă. Imediat alături era aleea care dădea-n plaja oficială, de textilişti.

Erau ani în care pusul cortului era interzis, ori acolo, ori în golful mic, ori în ambele. Şi alţi ani în care erau amîndouă permise. 1983 fusese unul de interdicţie totală. În anul acela, pe plajă, Iana citise Orwell, 1984, în Poche. Ca să n-o apuce anul titular cu cartea necitită. Acum, în 1984, grănicerii se răzgîndiseră din nou. Montarea corturilor era permisă. Probabil că aveau un contingent de recruţi mai năbădăioşi, şi se gîndiseră să-i îmblînzească: de sus, de pe deal, de la unitate, zilnic vedeai cîte-o siluetă inspectînd amplu, cu binoclul bine reglat, plaja bogat populată cu sîni, fese şi penisuri care ţopăie liber. Era, probabil, singurul UM din ţară în care onania era trecută oficial pe ordinul de zi. Seara, la focurile şatrei, ba te trezeai că răcanii te-amendează, ba că vin să-ţi ceară, ca nişte puşcăriaşi, ţigări de pomană.

Sergiu apăruse, ca din pămînt, tocmai cînd treceau strada către Dobrogeanu'. Deschisese amplu braţele, iar Mara se repezise dintr-o săritură de gîtul lui. Avea pe cap, peste cîrlionţii lui abia argintaţi, o pălărie de doc decolorată, cu boruri scurte.

- Salut. Semeni cu Hermes! i-a rînjit Iana. Doar că ţi-ai ascuns aripioarele de la pălărie.
- Hermes?!
- Tocmai a terminat Iana o carte despre Hermes şi visează doar aripioare, a mîrîit gentil Alina.
- Cînd aţi ajuns?
- Acuşica... adică tocmai am despachetat.
- Tot acolo staţi?
- La Mărioara. E cea mai mare şi mai plină de flori dintre curţi. Tu?
- Voiam să mănînc. Am ajuns de ieri. Sunt la golful mic, chiar sus, lîngă şosea.
- Cu şatra?
- Nu, şatra e mai la vale, pe nisip. Dar sunt doar moşi de-mei: Boieru, Ioneştii, fetele lor... Mai nimeni... Poate ajung şi ceilalţi mai încolo.
- Păi, mîncăm? Mănînci cu noi?
- Mîncăm...

Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Astept
    Tudor, 20.02.2010, 12:09

    ...continuarea :)
    Faina povestea. Sunt prea tanar sa fi "gustat" din vremurile epocii de aur dar imi aduc aminte de concediile facute la cort in Eforie sau, rar, in Vama.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Virtual Rythm an Blues, Miruna Runcan, přeložila: Jarmila Horáková
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Kantianismul bine temperat (sau revoluţia ştiucii umplute), Miruna Runcan (4.7/5 - 15 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alice încă locuieşte aici, Miruna Runcan (4.6/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Întoarcerea taţilor de pe coclauri, Miruna Runcan (4.9/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Biblioteca minimală (Episodul 2), Miruna Runcan (5.0/5 - 15 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer