Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În jos pe Drumul Morţii şi alte peripeţii infernale


Manu Anghelescu

24.07.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bolivia. După încă o săptămînă. Cea extremală. O vom numi: la tura extremă. Şi am cîteva motive întemeiate: nespălat timp de cinci zile, purtat fix aceleaşi haine timp de şase, mîncat frig şi zi şi noapte, înfruntat vînt de doborît capete, băgat indigestii cauzate de temperaturi nemasticabile, coborît prin ploaie pe un drum supranumit "al morţii", întîlnit lume autoexilată, lume în căutarea spectaculosului, lume în căutarea originilor geologice ale planetei, lume în căutarea mostrelor de alte planete. În această săptămînă am străbătut mii de kilometri în maşini 4x4, busuri de noapte şi de zi, cu biciclete de downhill şi tiroliene pentru susţinut comunităţile locale. Imaginile mi se învălmăşesc în cap. Tot ce simt în acest moment de întoarcere în La Paz, lîngă un calorifer salvator şi o lumină blîndă de dimineaţă dezgheţată, e că am nevoie de o vacanţă. Şi oricît pare de fandosit, mai ales legat de faptul de a călători un an de zile, simt că Bolivia asta m-a epuizat fizic şi psihic prin peisajele ei de spaţiu suprarealist (nu degeaba în Salar de Uyuni o zonă se numeşte Parque Dali), prin condiţiile ei cînd sufocante, cînd pietrificante. În Bolivia am învăţat încă o dată că "totul e posibil, nimic nu e sigur." Aici am înţeles că trebuie să mă aştept la orice şi oricînd. Poate că prea mă obişnuisem cu siguranţa şi cu planul. Nu-i nimic. M-am călit şi de asta.

Artă şi ciclism

De dragul unei ordini în acest haos emoţional, am să încep cu începutul poveştii în care arta contemporană s-a îmbinat cu ciclismul, mizeria corporală cu un gen de curăţire spirituală, teama cu inconştienţa, povestitul cu identificatul, culoarea cu orbirea, răbdarea cu anxietatea.

Timpul recent a început în Muzeul de Artă Contemporană din La Paz, chiar lîngă Gravity, agenţia cu care ne plănuiam faimoasa coborîre cu bicicletele pe şi mai straniu de faimosul "death road", Yungas Road pe denumirea lui oficială, de pe care au alunecat în hău între 200-300 de oameni pe an. Da, superbă combinaţie: de la încercarea căştilor şi a mănuşilor la unele dintre cele mai impresionante lucrări de artă văzute de mine vreodată. Bolivia, mereu surprinzătoare. Sau ce faci tu din ea? Oricum, de la picturile colorate parcă de locuitori ai Dune-ului la portrete Che Guevara din piese de domino, de la sculpturi fantomatice în gips la modelări chinuite în piese de ceasornic, această incursiune în arta boliviană contemporană a fost mai mult decît o frumoasă surpriză într-o după-masă călduţă de iarnă sud-americană. Şi în lumina serii, cu gîndul la o coborîre în infern, ne-am aplecat asupra bagajelor care se cereau din nou sortate şi drămuite pentru alte zile de pribegie. De data asta însă anticipaţiile mele au fost sub aşteptările hazardului turistic. Cu siguranţă, această tură m-a luat prin surprindere la toate nivelurile: prea puţine ţoale, prea puţine ustensile de omorît timpul, prea puţină toleranţă. Dar multă adrenalină. Şi nu numai...

Totuşi, despre acest "downhill on the death road": începutul era promiţător. Aveam un ghid american simpatic care părea şi foarte priceput, aveam biciclete profesionale de downhill sau "coborît dealul" cum s-ar zice pe la noi, aveam echipament mişto. Nu aveam nevoie decît de puţină concentrare şi grijă la pedale. Aşa că de la 4.000 de metri ne începem alunecarea în hău, cu o pregătire înainte de faimoasa porţiune care strînge turiştii bizar de curioşi. Dar ce nu face omul pentru a ieşi din rutină. Trebuie doar să cunoşti puţină psihologie occidentală ca să-ţi dai seama că inventînd o tură cu denumirea de "downhill on the death road" îţi va aduce faimă şi bani. Dar, vorba cuiva, păcat că bolivienii sînt atît de flegmatici şi de imitativi. Au venit englezii cu filmul despre tura de bicicletă pe un drum suspendat care a omorît inutil atîţia oameni, aşa că toate agenţiile din La Paz oferă acum această "porţie de rai în iad cu bicicleta". Dar aşa e cînd turistul face legea. Bine pentru localnici, fain de noi. Pentru că deşi a plouat şi am alunecat dintr-un nor în altul, coborîrea în sine a fost senzaţională. Nu atît de periculoasă pe cît repeta biker-ul american, dar nici floare la ureche. Oricum, m-am lăsat dusă de val, ajungînd la baza drumului care trece prin cascade şi porţiuni înguste cu zîmbetul la urechi. A meritat coborîrea, oricît de marketizată. Şi pentru ca tot turistul să se simtă împlinit şi satisfăcut că nu a aruncat banii pe fereastră, sîntem duşi la un fel de pensiune ecologică, cu bufet de paste făcute în casă şi maimuţe prietenoase. Mă gîndeam la ce chin am îndurat în Peru pentru a vedea o "black spider monkey", cînd aici atîrnau exemplarele tinere de acoperiş şi de mîna ta, dacă te arătai relaxat şi amiabil. Şi cu imaginea cozii de maimuţă strîngînd mîna unui iubitor de animale, am părăsit improvizatul paradis cu burţile pline, pentru a trece la nivelul următor: coborîrea cu tiroliana.


Linia Zip

Aici am avut emoţii. Culmea. Şi ştiu că am trăirile astea de fiecare dată cînd conştientizez că nu am control asupra situaţiei. Aşa că, foarte concentrată şi cu pulsul în gît, m-am lăsat în voia hamului Black Diamond şi a echipamentului nou-nouţ (tiroliana avea vîrsta de trei luni şi deci aveam noroc cu un echipament de primă mînă). Prima senzaţie: vînt şi viteză. Se spune că cei ca mine "can't let go". Dar asta a fost la prima tură. Primul prag al fricii pare de netrecut. A doilea pare suportabil iar al treilea devine plăcere şi pasiune. Şi cam aşa mi-am petrecut prima zi din cel de-al 28-lea an de existenţă: cu preocupări care de care mai intelectuale. Şi multă adrenalină de adolescent zbuciumat. Unii nu cresc niciodată.

Coroico şi Dead Man

Doar că ziua nu se sfîrşea în punctul cu tiroliana. Pentru că aleserăm să nu ne întoarcem în La Paz ci să rămînem în Coroico, oraşul din "valea aurului", aveam să trec într-o altă dimensiune legat de priceput locurile şi oamenii. Acest Coroico, la capătul lumii "civilizate", a fost de la început la sfîrşit un film de Jim Jarmush datorită unui locuitor al Chicago-ului care a ales să fie chelner la pensiunea Esmeralda. M-au impresionat la Kurt dorinţa de a rămîne în Bolivia, în special Coroico, faptul că nu vorbea boabă de spaniolă dar se înţelegea cu toată lumea, că avusese un accident la coloană dar lucra de dimineaţa pînă seara în restaurantul care părea regatul său. El şi australianul de 23 de ani făceau o echipă specială. Kurt avea ceva poveste în spatele său de 54 de ani. Era divorţat, cu două fete care se descurcau bine în State. El îşi vedea de propria viaţă. Îşi dorea un nou început. În Bolivia, în Coroico, în pensiunea cu saună şi piscină de lumea a treia, în Esmeralda. Aşa că împreună cu Kurt am colindat Coroico-ul de la un capăt la celălalt. Am fost şi la "madre & padre" ai lui (o familie de bolivieni de treabă care aveau "o tienda" chiar în centrul sătucului), am fost şi la pensiunea cu yoghini de unde am fost daţi "nemţeşte" afară din cauză că băieţii aveau o bere în mînă (asta legat de toleranţa filozofiilor hinduse prost pricepute de occidentalii în căutarea apartenenţei). Bine că nu ştia germanul proprietar cît valium şi codeină avea Kurt în organism pentru a face faţă durerii de spate, ca să nu mai vorbim de activul psihedelic din tinereţe. Dar a fost şi asta o lecţie din popor. Aceeaşi: "la pomul lăudat să nu te duci cu carul". Deci ne întoarcem, nu înainte de mai racola un argentinian pentru că Kurt vrea ca toată lumea să rămînă în sătucul lui de munte. Dar am cedat la un moment dat. Prin ploaie şi prin umezeală am ales calea de întoarcere către Esmeralda unde aveam să bag ultima saună improvizată şi ultimul duş din săptămînă. Căldura contrasta cu liniştea apei din piscina îngheţaţă. Mă arunc într-un hamac rece şi privesc în jur. Nici urmă de peisajul intimidant, cartea de vizită a Coroico-ului. În ceaţă şi umezeală, aveam din nou trăiri de Herculane în toamnă. Era tot mai clar: "drumul era calea către casă."

Fiesta de la capătul lumii

Şi cu aceste gînduri de Coffee and Cigarettes,

într-un pustiu al conştiinţei, ne aruncăm într-o nouă discuţie cu Kurt, înainte de o incursiune în viaţa de noapte a Coroico-ului. Şi pentru prima oară în America Latină, dansez. Cu toată lumea: bolivience-africane, canadience-quebecance, australieni, americani... I am the passenger


Ziua de după se arată sfîşietoare. Fără somn şi cu mintea înfundată, ne pornim din nou înspre La Paz pentru ca noaptea să ne poarte înspre celebrul Salar de Uyuni sau cel mai mare lac uscat de sare din lume. Dar înainte de drumul în noapte către graniţa cu Chile, ne tratăm cu o cină la Sol y Luna, unul dintre prietenoasele dar scumpele restaurante din zonă. Ultima de acest gen din săptămînă. Şi iar pe drum, cu frig, drum şi gropi în întunericul de noapte.

Soarele de soare

Dimineaţa se arată aspră rău. Vîntul suflă turbat. Praful se ridică ameninţător deasupra oraşului-fantomă în care aterizăm ca de pe Pămînt pe Lună. Soarele îngheţat luminează o furtună într-un deşert muntos: iar Jim Jarmush. Dead Man de data asta. Îmi vine să-mi pun costumul de Dune şi să pornesc la vînătoarea de viermi. Imaginaţia ţine acum de cald pentru că mi se sustrase cartea din autobuz. Cred că asta mi-a pus capac. Eram într-un loc în care trebuia să aştept ore în şir, fără o carte şi fără vreo altă preocupare decît propriile gînduri sîcîitoare. Meditaţia mă părăsise, la fel şi Iubirea în timpul colerei a lui Marquez, a cărui final nu-l voi afla niciodată. Eram într-un infern de praf şi gheaţă, în aşteptarea deciziei de a pleca la drum sau nu. Pentru că tura se arăta promiţătoare: vulcani imenşi, lacuri colorate, flamingo roz pe ape îngheţate, vulpi sălbatice, vicunii (un fel de lame sălbatice), formaţiuni pietroase bizare, canioane de sare, cactuşi în formă de extratereştrii. Doar că nu ştiam încă dacă aveam să aflăm vreodată adevărul despre aceste pustietăţi impozante. Dar s-a făcut lumină şi s-a eliberat calea. Înghesuiţi într-un un 4x4 împreună cu încă trei francezi, o coreeancă şi o ecuadoriană, pornim într-un final înspre lacul de sare. Cu opriri. Doar că fiecare ieşire la realitatea de afară e chinuitoare. Vîntul e exagerat de puternic şi frigul bate soarele, oricît de binevoitor ar fi acesta. Sarea nu reflectă căldura şi tot orizontul pare bîntuit de un viitor apocaliptic. De fapt tot peisajul are un aer post-nuclear. Părem ultimii supravieţuitori ai unei planete îngheţate, dar fără pic de gheaţă. Toată lumea se plînge de frig. Iar eu îmi dau seama că m-aş potrivi mult mai bine într-un peisaj african decît în acel deşert de sare, într-un cimitir de trenuri şi fiare vechi. Pentru cineva cu gust pentru artă, Salar de Uyuni este "the ultimate experience". Aici ai material de poze pentru o viaţă. Totul pare uitat de lume, protejat de lume, pentru a fi observat de la distanţă. "Aici fără fiinţe umane", pare să fie încrustat în fiecare piatră.


Şi a fost soare şi a fost sare. Apusul cădea peste munţii cafenii. Aici peisajul pare cu susul în jos: terenul e imaculat de alb în timp ce crestele sînt maronii. Şi nici urmă de zăpadă. În Salar de Uyuni totul pare o iluzie optică. Ce mă aduce cu minţile pe lumea asta e doar frigul. Plus nişte ironii. Somnul e chinuit în hospedaje-ul de la capătul lacului care pare de gheaţă dar nu e. În schimb frigul din cameră e real iar Palatul de Cleştar, deşi făcut din cuburi de sare, pare de gheaţă. După ce reuşesc să-mi clocesc sacul de puf şi temperatura corpului indică suportabilul, cad într-un somn de cristal. A doua zi iar în 4x4, iar peisaje selenare, lagune colorate, lacuri de sare cu valuri încrustate în picturi suprarealiste. De data asta însă, în pustietatea notorie care înconjoară ţinuturile Altiplano boliviene, apar şi primele forme de viaţă: păsări flamingo roz, vulpi, pescăruşi şi multe vicunii. Totul devine din ce în ce mai ciudat pentru ochiul obişnuit cu repere peisagistice total diferite de cele ce se afişau în lungile perindări între mişcarea roţilor şi a acelor de ceas. Vulcani conici activi, bolovani sculptaţi în piatră, muşchi în forme geometrice care sfidează legile naturii, şi kilometri de praf şi vînt. Fiecare poză e dureros de rece. Fiecare privire în larg e arsă de soare.

Apocalypse now

A doua noapte o petrecem într-un fel de Bază nisipoasă. Aud de mii de ori: "mucho frigo, mucho frigo". Mă trezesc spunînd aceeaşi chestie în faţa vînzătoarei din singura "tienda" din zona fantomă. Şi ea îmi răspunde: "Es por que el Christo viene." Şi întrezăresc o privire apocaliptică în ochii de gheaţă. Oricum ar fi locurile astea, legile naturii sînt dure. Şi oamenii la fel. Seara schimbăm vorbe la singura sobă din şura în care dormim, dimineaţa avem porţie limitată de clătite pe întuneric. Maşina e îngheţată, picioarele bocnă. Mă gîndesc cu groază că după tura asta urmează încă o noapte în autobuz, cu somn fugar şi zguduituri stomacale pe care le simt şi acum. Totuşi, noroc cu tonele de polare şi pufoaice care mai ameliorează din duhoarea pe care o eman după cinci zile fără apă caldă. Încep să tînjesc după caniculă, mai ales că aud că acasă e prăpăd de cald. Şi pentru că ne oprim la un bazin cu ape termale, lîngă un lac de sare, am nevoie de un minut de gîndire ca să arunc hainele pietrificate de pe mine şi să plonjez cu lacrimi în cele 38 de grade Celsius. Şi deodată lumea devine mai frumoasă. În lumina dimineţii de sare, la adăpostul apei tămăduitoare, găsesc consolare. Momentul meu de fericire.

După apele miraculoase urmează linia de tren de la graniţa cu Chile unde îmi dau seama de o evidenţă: tînjesc după temperaturi umane. Acum ştiu: plec la Rio de Janeiro săptămîna viitoare. Şi cu aceste gînduri călduroase, ajugem şi la graniţa îngheţată, le lăsăm pe fetele care nu aveau să se mai întoarcă vreodată în Uyuni şi schimbăm fără remuşcări căruţa care şi aşa ne dădea dureri de cap. Nu regretăm nimic: şoferul era şi bucătar şi ghid dar nu scotea o vorbă iar din oră în oră ne opream pentru defecţiuni tehnice. Sîntem lăsaţi deci pe mîna altui conductor. Şi odată cu maşina, schimbăm cu 360 de grade şi atmosfera. Împreună cu alţi doi francezi şi trei flamande, drumul pare mult mai uşor. Alberto, noul şofer e simpatic şi comunică. El ne face viaţa mult mai uşoară. Şi, cel mai important, avem destulă "gazoline".


Calea de întoarcere

Cu toate astea, drumul de 8 ore pare nesfîrşit. Simţeam că pierdem autobuzul de opt, aşa că tensiunile au început să apară. Şi au continuat pentru că în Bolivia pare să fie o tradiţie oprirea unui bus întreg pentru a-l ajuta pe cel aflat la ananghie în trafic. Aşa aflăm că altă maşină a rămas fără benzină şi că Alberto al nostru acţionează ca un fel de "emergency kit". Şi ne mai lasă în frig "un minutito", ne mai lasă în suspans legat de busul către La Paz. Şi se lasă seara. La fumul unei ţigări, aud deodată sunet de didgeridoo. Ne apropiem în beznă. Nu halucinez de la frig. Sînt o gaşcă de spanioli care îşi omoară timpul în aşteptarea verdictului. Momentul e sublim. În lumina tăioasă a stelelor, "in the middle of nowhere", aşteptînd un semn, ne trăim clipa de muzică. Cu ea mă hrănesc ore în şir, pînă la emotiva intrare în Uyuni unde aflăm că ne-am stresat degeaba: nici o maşină nu pleacă înspre La Paz pentru că drumurile sînt blocate. Zîmbind în întuneric mă întreb ce mai urmează. Cu siguranţă, nimeni nu doreşte să mai rămînă încă o zi în "this shithole", vorba flamandei. Şi în drumul către terminalul de bus aflăm că agenţia noastră nu numai că nu are autobus în acea noapte, dar că nu avem cum pleca nici a doua zi. Asta îmi dă puţin nervii peste cap. Poate dacă nu ar fi fost atît de cumplit de frig, aş fi suportat ideea de a rămîne blocaţi două zile într-un deşert de piatră. Dar aşa îmi era peste puteri să percep viitoarea realitate care devenea Bolivia, cea reală, nu cea machiată în mintea mea. Aşa că ne aciuim în unicul restaurant decent şi cu mintea în vată ne hotărîm să ne căutăm unde să înnoptăm pentru o noapte.

Dancers in the dark

Din uşă în uşă, călcînd pe străzi întunecate pe care numai pungile de vînt ne mai ţineau companie, cerşeam "habitation". Şi cum se nimerise ca oraşul fantomă să înflorească datorită cavalcadei cu drumurile blocate, nu găseam urmă de habitat. Frigul mă făcea să încep să delirez, aşa că la prima uşă deschisă, am zis "Si". Intrarea în camera îngheţată în care plutea praful de luni de zile mă ducea cu gîndul la vremuri grele, dar frumoase: de iarnă la stîncă. Eram "la baba". Asta mă liniştea ca prin farmec deşi circumvoluţiile îmi cedaseră şi nu îmi doream decît un sac cald în care să mă afund întru uitare totală. Şi cum nu era îndeajuns că adormiserăm în "camera secretelor", pe la patru dimineaţa ne bate la uşă proprietara. Aveam să avem colegi de "habitation". Mă trezesc şi spun: "Ce se întîmplă? A început războiul?". După care adorm la loc pentru ca la şapte să fiu trezită: "Plecăm acum!". Şi aşa îmbrăcată cum eram de cinci zile, mă pun maşinal să-mi strîng sacul şi bocceluţa de toate zilele. Ajugem în staţia de bus şi ne dăm seama că nu sîntem singurii disperaţi. Stăm la coadă şi pe liste de aşteptare, ne luăm alte bilete şi o pornim la goană înspre poluatul dar suportabilul La Paz. Drumul pare interminabil şi gîndurile mi se înghesuie în cap. La cît drum am mîncat zilele astea, ar trebui să mă pun să scriu un roman psihologic legat de cîte îţi pot trece prin minte cînd n-ai altă preocupare. Şi minut după minut trece. Ajunşi înapoi la Bază, ne găsim din nou în căutarea unui culcuş. Ei bine, nici La Paz-ul nu ne vrea. Pînă la urmă dăm de un Sol Andino, lîngă piaţa vrăjitoarelor: "It's a kind of magic". Încă tremurînd de frig şi înecîndu-mi nevoia de purificare în apa care nu era nici pe departe apa din vis, mă gîndeam că da, o fi vorba "călătorului îi şade bine cu drumul", dar nici chiar aşa.

Iau o pauză. A la proxima.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer