Adorm. Adânc. Adorm şi probabil visez. Cel mai probabil eram foarte obosită. Când dormi, cel mai bine e să uiţi. Aşa că - după cum am învăţat cel mai bine, dorm.
Mă trezesc cândva în noapte. Nu-mi amintesc dacă a sunat sau nu ceasul. Posibil să fi sunat, dar nu ca de obicei. Spun aceasta pentru că, atunci când m-am uitat la ecranul telefonului, ora era exactă. De obicei, ceasul sună la ore exacte.
M-am holbat îndelung la oră. Halucinant, ceasul arăta altă oră. Mă trezisem ori cu 12 măsuri înainte, ori după. Iubitul, familia, radioul se evaporaseră oare? Bătuseră la uşă şi n-auzisem? Cât de lung adormisem?
Stăteam cu timpul meu în mână şi hălăduiam cu viteza tuturor gândurilor dintr-o parte într-alta.
Era imposibil să fie atât de noapte şi atâta ceas.
Noroc că aveam celălalt braţ al balanţei. Celălalt telefon mobil. Mă sun, plină de încredere. Mă-mpiedic de fire. Un câine urlă. Cad în genunchi. Mă lovesc. Urlu şi eu.
Telefonul suna în continuare. Buimacă, răstorn poliţa plină de cărţi, păpuşi, fum şi fragmente. Nimic. Ridic un cartof. Telefonul suna în continuare. Ascult şi ce-mi spune urechea şi caut pe jos. Acolo era. 17:59. Imposibil. Eu nu mă trezesc la această oră! Nu singură! Nu aşa, fără să ştiu de mine!
Confuzia se prelungise, care va să zică. Mă-ndrept spre somn, din nou. Mă aşez. Mă trezesc. Era o simplă după-amiază şi nu o dimineaţă. Dormisem ca tot omul, aşteptam dragostea - ca tot omul, timpul era şi el în ordine - pentru tot omul.
Reuniunea
Prima zi. Sar prea sus, aterizez strîmb. Forţele materiei bat puterea spiritului. Eram decăzută pe harta sunetelor cauzate de scrâşnirea dintre două oase care în alte circumstanţe ar fi trebuit să acţioneze ca piloni de suport pentru salvarea omenirii de la propria decadenţă. Final. Cadenţă. Mă întrebam din ce punct să o iau din nou de la capăt. De la care capăt. La diferenţă de secundă, întreaga structură planetară îşi modificase total coordonatele. Pe scurt, întoarcerea la inocenţa torsiunii. Un genunchi cedase.
A doua zi. Mă scald în lichide ligamentare. Nu poţi fenta la nesfîrşit un organ cu limitări. Orice acţiune are consecinţe. Poate părea un simplu gest, dar... Între timp lumea se modifică, îşi dă duhul şi de fapt nu s-a întîmplat mai nimic. Nimic radical. Iar am apă.
A treia zi. Ştiam că puteam renunţa în orice moment la o reîntîlnire bizară cu un reprezentant al unei lumi care fusese mai mult sau mai puţin o proiecţie imaginară. Memoria este produsul eroziunii. Se formează canale acolo unde insişti cu resuscitarea unui moment demult trecut dar cu impact puternic asupra personalităţii în formare. Drumul mă adusese într-o stare de lene. Nu prea aveam chef de interacţiune.
A patra zi. Mă hotărăsc să nu renunţ la reuniune. Plouă şi şchiopătez apăsat. Îmi aştept gazda la o masă scoasă în stradă. La Sweet'n Yummy şi un cappuccino de spălat vase, undeva într-un orăşel în care nu te-ai opri mai mult de un plin de benzină. Cu focus pe vibraţia din aer şi pulsaţia din genunchi, mă întreb dacă am ce căuta acolo. Am ce căuta. Omul apare. Same, same, but different. Cinci ani au dispărut. Cineva cere confirmare. De ce şi cum. În ce sens. Comparaţii. Afirmaţii. Fiecare cum a văzut sceneta. A trecut Gangele înot sau nu. Cine ce îşi aminteşte. Fiecare informaţie stocată în canalul memoriei stoarce noi arome în mîncarea reîncălzită. Cum arăta ingredientul principal? Mai avea el gust la atîtea adăugiri. Ne prefacem că are sens. Străduinţa este mare. La fel ca haosul. Somnul e semiconştient. La fel ca ventilatorul care face vînt ţînţarilor ale căror cadavre lăsa urme personificate pe interior. Nu sînt şerpi. Doar o linişte încolăcitoare. Ca o sugrumare. Pentru cît timp avea să o mai ţină în ritmul ăsta? Şi în ce sens avea sens să o ia, el, cu tot cu fumul narcotizant care avea să-l poarte pînă la capătul Mongoliei şi înapoi. Scuzele erau de prisos. Ştiam că atunci rămăsese blocat undeva în Turcia, mai apoi undeva în Spania şi Maroc, în timp ce eu ştergeam crize de Vietnam şi escapade elveţiene. Pînă la urmă se reconfirmă această stare nomadă într-o lume care pare claustrofobă pentru cel neiniţiat. Teama de eşec, teama de reîntoarcere. Paranoia şi starea de buric al pămîntului. Regretul pentru ce a lăsat în urmă şi a ajuns la lumină. Teama că te îndrepţi către hău. Obsesia pericolului făcut cu mîna ta. Frica de sistem şi orgoliul, nevoia de a juca un rol şi tînjirea după altceva. Status anxiety şi tot aşa. Cineva trebuie să judece din afară. Opt ore de răbufniri emoţionale. Peste alţi cinci ani. Cineva trebuie să asculte înregistrarea aia...
Acum.
Parcă late. Nemascate. Ciocniri bombastice. Peste prăpastie. Lagune albastre. Algoritm. Ritm. Infinit.
