La final de an, undeva simt c-am greşit...
Toată această grabă m-a îndepărtat, de fapt, de lumea dragă. De prieteni. Stau acasă, acum, şi mă uit în gol. La propriu. Mulţi dintre cei care-mi erau aproape pleacă. Nu spun unde. Nu-mi spun mie. Lasă România în urmă, fug de Bucureşti. Rămân aici fără să ştiu să schimb situaţia, fără să pot. Legată la mâini şi la picioare. M-am înconjurat de himere, şi-acum plâng.
Şi-mi doresc să port toate acele discuţii serioase de care am fugit. Să aflu de la oamenii pe care, la mine-n capsulă, îi am tot timpul aproape, de ce pleacă, de ce aleg ceea ce aleg, ce-i îndepărtează şi ce-i apropie, ce vor să lucreze sau ce vor să nu, ranguri, standarde şi puţuri de gândire. Să nu fie nici un fel de fantezie neîntemeiată la noi în vorbe, să vorbească sufletul şi toată realitatea de care, poate, eu am fugit. Cu biciul după himere.
Mă trezesc încet încet şi-ncep să ning.
Lumea e pătrat ordonată în jurul meu. Dezrădăcinile încep să doară. Paharele pe care nu le-am băut linşează aşteptările. Cotloanele minţii mele se aplatizează. Cotloanele.
Raţiunea urlă furioasă, filmele văzute pe-ascuns îţi arată oamenii care-au tăiat în carne şi sânge, numele lor, istoria ştearsă, retemperată. Într-unul dintre unghiuri, stau toţi cei neştiuţi.
Rămân goală într-un oraş. Şi-ţi spui că tot ce-a vrut lumea în ultima vreme e fals orânduit pe natură şi pe suflet şi că tu ai căzut în capcană, tu-eu, într-o lungă şi nestăpânit vicleană scorbură care nu duce în viscerele copacului ci-ntr-un adânc prin care te mişti, te tai, bei, roteşti ochii, strângi mâini şi calci picioare, călătoreşti dar nu mai are sens, pentru că tot adânc se numeşte pentru că nu mai ştii.
***
Ce ciudaţi sîntem noi, oamenii. Tu ai trebăluit tot anul, eu am frecat menta pe diferite continente. La un moment dat tînjeam după trebăluială. Cînd vorbeam cu tine mi se strîngea inima gîndindu-mă că, uite, Maria face şi drege în timp ce eu din nou ştiu să fug de responsabilităţi, de lucru, de făcut ceva util. Pentru societate? De unde atîta conştiinţă... Mă simţeam într-un fel vinovată, într-un alt fel derutată. Aş fi venit către tine pentru a regăsi un sens. Dar eram prea departe. Nu şi de tine. Nu şi de mine. Tu. Pentru că atunci cînd toată lumea părea să fie la capătul celălalt al lumii, tu erai parcă în oraşul vecin sau undeva la mijlocul distanţei dintre Timişoara şi Bucureşti. Cam cum am fost dintotdeauna. Noi două. Acum mai calm la mine. Am înţeles că marea artă constă în a şti să accepţi etapele prin care treci. Poate că idealismul din noi urlă după acea perfecţiune. Viaţă plină, plină de toate. Poate că marii maeştri ne-ar spune că pe bune nu le putem aveam pe toate. Oricum, nu în acelaşi timp. Aşa că, întoarsă din munţi, după o noapte cu lună plină şi dormită la umbra existenţei simplisime, iţi spun că distanţa nu contează, că noi ne ducem spiritele peste tot în lumea asta mare şi de fapt nu ne îndepărtăm nici cu o stradă de grădina părintească. Eu sînt aproape tot timpul cu mintea în cireşul din faţa casei unde am copilărit şi de multe ori privesc cum ninge de la geamul pe care priveşti tu de cele mai multe ori cînd ai o idee şi începi să o transformi în artă. Acasă vin la tine şi facem colaje. Poate ai să îţi faci timp pentru mine. Zîmbesc. Aşa să fie.