Ceaiurile mătuşii Rita (4)

Fetele au plecat, am strâns, o ajut pe Rita să urce în dormitor. Am pregătit ligheanul cu apa călduţă, greu o ajut să se dezbrace, încerc să nu mă încurc în mulţimea de şireturi ce o strâng, răsuflă uşurata şi se aşează pe pat că o balena ce a ajuns din greşeala la mal.
Cu un burete roz o spăl încet, îi ridic sânii bogaţi şi lăsaţi să o curăţ sub cutele lor, sunt obişnuită cu mirosul acru, cu supuraţia de sub sânul drept.
Încerc să nu-i produc dureri, oricum se vaită şi mă înjură, o usuc cu cea mai mare grijă cu tampoane de vată, prosopul e prea aspru, apoi îi ţin sânul cu mâna să fiu sigură că nu rămâne nici un strop de apă, pun un strat de talc şi îi las sânul să cadă peste abdomenul revărsat că o cascadă îngheţată, straturi, straturi.
Nu mai încerc s-o lămuresc să nu se strângă, să nu folosească menghinele alea ce o sufocă şi în care nu poate sufla şi-i întreţin supuraţia, nu risc încă o criză de nervi.

Acum că am primenit-o îi dau supă de pui, în fiecare seara supă de pui, pilulele de pe noptieră, ştiu că se va strâmba şi răsfăţa că un copil, acelaşi ritual în fiecare seară, aceleaşi dialoguri:
- Nu Olivia, nu siropul cu fier.
- Doctorul a zis că trebuie, să-i spun că nu-l luaţi? Ştiţi că aveţi nevoie.

Spăşită îl înghite, parcă în dormitor e alta, o halcă de grăsime de balena din care se fac lumânări, neajutorată, încercând să se răsfeţe, nu seamănă cu Rita din salon, nu ştiu dacă să-mi fie mila ori nu.
- Olivia, dacă te trezeşti noaptea să vii să vezi dacă nu a deschis vântul geamurile.
- Da mătuşă, dormiţi liniştită.

Cu greu îmi apropii buzele de fruntea de spermanţet:
- Noapte bună, dacă aveţi nevoie sunt în camera de alături.
Cobor scările şi intru în biroul colonelului, în sfârşit sunt singură. Pe masa soldaţii de plumb, din ultimă bătălie pe care am avut-o cu colonelul.
Rita nu intra niciodată aici, totul este cum a lăsat el în noaptea în care a murit, jucându-se de-a soldaţii cu mine.
Rita era că de obicei la clubul ofiţerilor unde mergea în fiecare seară, mulţi ani după ce colonelul nu a mai călcat pe acolo.
Şterg praful, mă aşez în fotoliul colonelului şi încep să-mi amintesc.
În biroul colonelului mă simt cel mai bine. Scot din biblioteca jurnalul lui, ascuns într-o coperta de piele, Rita nu pune niciodată mâna pe cărţile lui.
I-am citit jurnalul de multe ori, într-un fel mi l-a încredinţat când a murit.
Ne jucam de-a bătăliile, armatele erau aliniate, aveam linia frontului, era şi joaca şi tactica militară, ce să facă el singur în casa cu mine?
Ne distram de minune. Aşa ne petreceam orele în care o aşteptam pe Rita, când venea noaptea acasă... în eventualitatea în care ar avea nevoie să o ducă el în camera, să-i aducă ligheanul, nu, atunci în alte scopuri, să-i pună comprese, să-i facă o cafea tare.

Uneori venea foarte târziu, adormeam în mijlocul bătăliei, mă ducea şi pe mine în braţe, mă culca şi apoi revenea în birou.
În noaptea în care a murit reconstituiam bătălia de la Waterloo. El era Napoleon. Brusc s-a făcut roşu, mai purtasem bătălia asta, nu înţelegeam de ce se enervase. S-a ridicat de la masa şi greu a ajuns la biblioteca.
- Rita, să nu afle Rita cartea asta.
Am luat-o şi am ascuns-o la mine în camera.
Pe când m-am întors era întins pe jos. Am crezut că a adormit. Am rămas numai eu s-o aştept pe Rita.
- Mătuşa Rita, domnul colonel a adormit în birou.
- Bietul ramolit, lasă-l să doarmă, du-te şi te culca şi tu.
Dimineaţa l-a găsit slujnica.

Acum citind şi răscitind jurnalul colonelului ştiu acum mai multe şi despre mine, cum am ajuns în casa asta, nu e atât de interesant, îmi plac mai mult capitolele de la început, când era el tânăr şi locotenent.
Are totuşi un capitol intitulat: Olivia.
Uite ce zice colonelul:....

(Va urma?)

Geta.