Adăugăm o pală de vânt şi un ceas care zbârnâie. Deschidem oficial sezonul de delfini şi câini albi, dar papagalii ar trebui lăsaţi să zboare şi nu să se extragă aurul din ei ca din munte.
Vacanţa mea este acel spaţiu populat de nimic. De case vechi. De străzi cu sensuri neînţelese. Bani şi furnici. Din când în când rezultă un păianjen şi nişte gândăcei enervanţi de care ai vrea să scapi folosind metoda tradiţională ceapă pe calorifer... Ziceţi şi voi dacă procedez corect. Voi citi toate comentariile, voi răspunde conştiincioasă şi de-aici înainte, ne invităm reciproc la o cafea, dar doar dacă există posibilitatea în viitorul îndepărtat a unui sens comun.
Minutele trec şi la fel şi textul. Completează tu, Manu, pentru că noaptea are alt gust la tine. Radioul francez derulează jazz american şi-mi place saxofonul cum derulează noaptea ca o dragoste ultimă şi supremă, înainte de fuziunea trompetei cu iz de plajă sau de prostituţie psihedelică, percuţia adânc se-mpreunează cu armonia şi de-aici până la naşterea unei noi lumi auzibile nu mai este decât o lungă plimbare de taste alunecând uşor, uşor în timpul nesfârşit dinainte.
***
Am intrat în viaţa de după vacanţa de un an. Asta înseamnă că zilele trec mai organizat, mănînc mai mult din nevoie, stau enorm pe scaun, mă mişc mai fragmentat şi înţeleg tot mai puţină psihologie umană. Practic, timpul şi-a recîştigat ritmicitatea sacadată, chiar dacă noaptea e sfîşiată de bubuituri ale cerului transpirat de caniculă. Las natura să adauge apă la copacul roz care îmi ţine de urît cînd el e plecat. Mai degrabă pic de somn după plimbări interminabile cu prietenii din urbea mea cu efect calmant.Oficial am deschis şi noi sezonul de sărituri în gol, lăsînd în urmă amintiri despre delfinii roz de Amazon. Berzele ar trebui lăsate în lăfăirea lor de vară sufocată, în cuiburile imense aranjate de sătenii grijulii sau temători. Aurul a devenit o podoabă inutilă pentru omul contemporan. De aceea nu trebuie să lăsăm puii picaţi din cuib să piară.
Viaţa mea de după vacanţă are rezonanţe diatonice. Doar că de teama valului, aplec capul ţinîndu-mă de nas. Trece şi ea, viaţa asta de după vacanţă. Minutele mele se scurg cînd mai lin cînd mai sacadat, în ideea că ceva urmează. Doar că de acolo nu mai ai unde te întoarce. Pînă la naşterea unei noi lumi palpabile mai am de trecut un iaz. Mă mai loveşte nostalgia timpului nesfîrşit de dinainte, dar o alung ca să mai pot completa la marea lucrare a existenţei papagalice.