Întoarcerea la jazz / Drumuri lungi

Întoarcerea la jazz
 
În Poiana Lupului sufla aer familiar. Puneam pufoaica pe mine şi mă simţeam materie anti-timp. Săltasem un an de jazz şi se simţea. Dar oamenii mei erau tot acolo. Unii mai mulţi, unii mai puţini. Alţii atîrnaţi în constanţa cortului plouat. Eu: puţin mai mare, fără cort, bicicletă sau ochelarii de înot. Trecusem în altă etapă, aceea a căutării liniştii în muzică. Cu cît mai abstract, cu atît mai liniştitor, cu cît mai conectat, cu atît mai aproape de creierul sufocat de nesomn. Îmi treceau prin cap frînturi de sunete din vieţile anterioare petrecute printre stînci şi claviaturi. Unele feţe îmi reactivau senzaţii şi stări.
 
Mantia nu era valabilă pentru toţi. Pe unii îi acoperise radical, pe alţii îi lăsase la fel de descoperiţi. A doua zi însă lucrurile luaseră o turnură spectaculoasă. Primisem confirmarea intuiţiei. Confirmarea conectării la frecvenţele terorii. Vis cu clădiri şi gloanţe, atentate cu bombe, muzicieni norvegieni şi iluzia permanenţei spulberate. When the music is your only friend... Turn off the lights. Poate şi de aceea sîntem unii atît de dependenţi de muzică, cea mai frumoasă lecţie de impermanenţă.
 
Atenţia îndreptată asupra ei îmi era pusă la încercare. Bîzîitul din urechile vecinei îmi afecta auzul şi toate privirile îşi spuneau cuvîntul. Asta pînă cînd tînăra pianistă japoneză a început să salte peste orice concept legat de clasic, cultural sau spaţial. Bucuria de a digera fericirile altora provocate de surprinderea în starea de virtuozitate şi de geniu. În starea de etern spectator nu există surprize majore. Emoţiile se diminuează cu timpul şi temerile prin alte proporţii. În spatele uşii care dă înspre pontonul scăldat în soarele tîrziu al după amiezii se află grădina plină ochi cu acele legi nescrise ale relaţionărilor interumane.
 
Din acel colţ mintea începe să-mi coacă stări confuze şi contradictorii. Sînt leoaica teritorială păzind începutul timpului. Veghez asupra stării de bine a supuşilor mei, atîta timp cît nu încalcă legile grădinii şi nu-mi invadează spaţiul vital. De aceea muzica nu mă face mai bună ci mai exigentă. Fulgerele bat Mac-urile şi cam tot atîtea stări de fapt care pe unii îi duc către încă o clătită şi pe alţii către o a doua sticlă de vin roşu. Starea mea de luciditate face loc unor imaginaţii care ricoşează la modul cel mai abstract. Atunci revin în peisaj oamenii importanţi, mai maturi şi mai cu înţelegere asupra lumii. Lor le voi încredinţa generaţia post-end. Lor, sunetelor, pădurilor.
 
Drumuri lungi
 
După autostradă începe România. Ochii îmi sunt obosiţi, abia mai înghit kilometrii. Înainte, oamenii fără stare, înghiţeau bătaie cu nemiluita. Greşim drumul. Între timp, trec pe lângă noi conace, dealuri, revoluţii, secole, copaci, râuri, se-nşiruie unele după alţii fără numărătoare exactă. Când te opreşti după mult mers mecanic eşti amorţit. Adormi pe funk, schimbăm volanul pe hip hop, noaptea trecem pe Enescu, iar la sosire pe melodic. În vârful muntelui înghiţim jazz şi oameni.
 
În urmă cu doi ani, viaţa încă arăta altfel sau, dacă vreţi, încă se calcula altfel. Acum nu mai pot renunţa pur şi simplu. Acum ştiu că, de oamenii dragi, nu trebuie să te atingi, pentru nici unul dintre scopurile efemer-economice personale. Acum gust bucuria adâncă. Muzica şi-a cerut drepturile la mine-n flux. Nu-mi acompaniază depresiile sau insomniile sau plictiselile. Nu se aude tot timpul în boxe, în căşti, în conştiinţă. Atunci când ascult, dau muzicii atenţie suflet timp bucurie intensitate.
 
Când ploaia cade peste munte şi jazz, cred că asist la naşterea unui moment de graţie. Trăiesc o transă lucidă, o îmbrăţişare castă. Este decizia mea să fiu la capătul unor drumuri, în ţară, lângă oamenii locului. Fără cort, şi eu, într-o burghezie de pensiune-hotel-pat larg, dar cu pace şi o linişte nouă. Jazzul de la Gărâna este confirmarea că sunt pe unul dintre drumurile bune. Muzica pe care o filtrezi prin tine şi prin cei care, cu propriile vieţi, îţi sunt alături, cuminte şi calm şi de-acum înainte tot timpul oriunde.
 
Pe drumul de-ntoarcere, apa din cer mă face să mă rog. Băieţii dorm, sunt singura trează cu asfaltul şi fulgerele şi Oedip la radio alături. "Omul, omul e mai presus!" cântă Ohanesian în faţa Sfinxului şi depăşesc un camion care-mi suflă apă pe parbriz şi-n frică şi regăsesc instinctiv refugiul copilăresc al unor cuvinte la care nu cu mult timp înainte credeam că voi renunţa.