Pe cărări bătute / La botez

Pe cărări bătute
 
E devreme şi e răcoare. Un strigăt de bebeluş înfometat se aude din camera vecină. Deschid ochii, verific ceasornicul din telefon şi mă întorc pe partea cealaltă. Nici un mesaj nou. Aş mai putea sta aşa încă cîteva ore: obloane trase, copaci bătuţi de vînt, lătrat entuziast de cîini. Într-un final mă smulg din braţele aşternuturilor materne. Torn loţiune de cocos pe faţa anesteziată şi o pornesc pe acelaşi drum al copilăriei. Drumul e presărat cu raze matinale, verdele e rupt din altă galaxie şi o nouă zi necesară mi se perindă prin faţa ochilor care cer noul dar primesc anticul. Timpul descoperirilor trecuse. Plăcinta cu prune devenea noua imagine a dimineţii. Mă opresc la cofetăria la care nu au niciodată ceai sau cafea. Trupuri cunoscute se reflectă în oglinda zaharisită. Copiii se simt aici în siguranţă. Şi eu, pe urmele lor. Pornesc din nou la drum. Aş vrea să dureze mai mult.
 
Distanţele s-au micşorat, eu am cîştigat prea multă anduranţă. De la atîta infuzie de nou, creierul s-a obişnuit cu un ritm accelerat de asimilare. Nu reuşesc să înghit decît o cantitate mică de informaţie şi atunci totul devine puţin agitat şi precipitat. Prea multe gînduri într-un cap cu prea puţine preocupări şi prea multe picturi într-o ramă prea mică. Atunci începe furtuna şi toate tensiunile acumulate în ani de zile se revarsă în rîuri de zîmbete, ca şi cum totul ar fi prins un sens deasupra tuturor sensurilor propagandistice.
 
Aici, în spaţiul meu mic şi leneş se anunţă vremuri schimbătoare. Reperele se modifică şi fiecare zi petrecută dincolo de ele îmi redefinesc conştiinţa sinelui nemodificat. Decorul schimbat de culorile dimineţii nu a alungat în profunzime teama aşternută de necunoscut. Şi trec săptămînile şi trec lunile. La foc mocnit se coace marea transformare. Da, totul trebuie să ducă înspre o evoluţie. Stagnarea nu intra în acel calcul al fazei de incubare. Cu toate astea, fiecare fază nouă are nevoie de perioada ei de nemişcare.
 
La botez
 
Citesc în ultima vreme cărţi vechi şi-mi trec timpul cu oameni ajunşi în spaţiul românesc sau, mai mult, dintre cei care-au făcut spiritul acestor locuri. Povestiri, moravuri, cucoane din înalta societate şi boieri fastuoşi. Haz şi revoluţii. Tinerii descopereau, pe atunci, capitalele Europei, Viena, Paris şi se-ntorceau de-acolo cu gusturi fine şi dulcege.
 
Dimineaţa citesc cărţile acestea. Dimineaţa, acum, în vacanţă, după ce mă trezesc şi-adulmec aerul încă liniştit şi proaspăt, cu păsări şi pale de vânt. Mă răsucesc de pe-o parte pe alta, încet, mi-e lene să pun de cafea, mă uit şi dau apă la flori şi tot mă ţin pe lângă dimineaţa aceasta, să n-o pierd.
 
Drumul cu hopuri duce de la noi de-acasă şi până-n oraşul încă tăcut. E încă devreme şi am timp să încerc un sintetizator nou, pentru că rochia o încercasem mai demult şi-mi venea perfect. Rochia e lucrată de mama, handmade adică, din macramé. Jazzul îi priise. O-ncercam şi la botez.
 
Slujbă, saleuri, maşină de lux, restaurant, muzică tare, mâncare bună, oameni, copii, balonaşe, ursitoare?! etc. Mă-ntorc dintr-un timp într-altul.
 
Până când cineva cere "Maria Tănase", iar altcineva replică "Mariahilfer Strasse". Primesc ca amuzantă asocierea, până când observ că toată lumea râde "în cunoştinţă de cauză", e normal adică, la noi în societate să ştii de vieneza Mariahilfer, toţi suntem plimbaţi prin lume, marile capitale etc. Istoria se-nvârte-n cercuri concentric sociale.
 
Când ajung acasă, închei memoriile unui mare boier şi-mi sorb dimineaţa până la capăt. Are şi zaţ.