Starea de calm

Plouase noaptea şi dimineaţa părea întunecată şi apăsătoare. Teamă de toamnă. Nu azi. Mă simţeam clară. Ies în curtea părintească şi îmi invit căţeaua păzitoare la o cafea cu lapte. Surprinsă de apariţia neaşteptată, Hara alunecă ca într-un spectacol de circ pentru copii. Rîdem amândouă. Caut printre sertare şi găsesc cu greu borcanul cu cafea. Ai mei nu obişnuiesc, deci o ţin abandonată undeva într-un colţ. Mă simt musafir, ceea ce mă face să mă port mai ospitalier cu mine însămi. Căţeaua înghite nişte boabe cu miel şi orez în timp ce eu îmi testez cafeaua cu lapte pentru bebeluşi. Timpul părea să fi intrat într-un echilibru aproape bizar. Ceva se întâmplase cu obişnuita agitaţie de dimineaţă. Ceva chimic se schimbase în compoziţia lichidelor care îmi fluidizau corpul din ce în ce mai activ pe interior. Mai am ceva timp pînă să o pornesc înspre apartamentul-birou, aşa că aprind televizorul obosit. Pe Cultural rulează în reluare un interviu cu Johnny Răducanu. Murise cu o zi înainte. Johnny zicea despre iubire, dragoste şi convieţuirea liniştită cu omul inteligent, vorbea despre gânduri negre şi sisteme, despre timpuri şi nostalgii. Toate erau manifestări ale muzicii şi ale sincerităţii. Genul acela de sinceritate care spune că nu ai nimic de pierdut, niciodată. Parcă totul începea să plutească în jurul meu. Eram în aceeaşi cameră ferită de umbre verzi, încrustată într-un timp etern, fascinată de manifestarea calmului universal proiectată pe capul meu tot mai pufos, tot mai împăcat cu şirul de zile care curg ca o numărătoare inversă. Măcar ştiu că am scăpat de acea sclifosită teroare a opţiunilor. Acum am una şi de aici nu pare să mai fie cale de întoarcere. Ce bine. Am scăpat de căutarea marelui sens în viaţă. Dacă nu l-am găsit eu mi s-a dat unul. Mai iau o înghiţitură de lapte cu miere. Pe căţea o aşteaptă o zi cu ploaie, prima după atîtea zile toride. Pe mine mă aşteaptă o zi oarecare. Sau nu? Poate azi e începutul unei ere şi încă nu mi-am dat seama.