Despre esenţa spaţiului şi spaţiul esenţial

Am mai povestit noi despre acea regăsire a spaţiului esenţial. Ei bine, abia acum, după şase luni de căutări al acelui spaţiu, mi-am dat seama că el trebuie creat. Trăisem prea mult între lumi şi într-un trecut care nu se lăsa nicicum depăşit. Doar că de multe ori acel trecut nici măcar nu era al meu. Căzusem de mai multe ori în acea stare regresivă şi de tot atîtea ori îmi regăsisem te miri ce puncte de sprijin ca să mă ridic şi de acolo. Poate azi am înţeles în sfîrşit că unele etape fuseseră arse şi că nu mai exista cale de întoarcere. Parcă atunci s-a luminat ceva în creierul care generase atîtea umbre. Mă uitam la oamenii din jur şi ei păreau liniştiţi. Nici fericiţi, nici exuberanţi, nici depresivi, nici panicaţi. Erau acolo şi-şi trăiau viaţa, după un curs pe care nu părea să-l deseneze nimeni şi de care cu atât mai puţin se îndoia cineva. Descoperisem oameni mai vechi şi mai noi, locuri mai frumoase sau mai fără pretenţii, dar cu siguranţă ceva se schimbase. Zilele începeau să treacă cu un sens sau cel puţin păreau să-şi clădească unul. Şi deodată aflu că aceeaşi formulă se repeta. Şi alţii o luaseră pe acelaşi drum, şi alţii ajunseră la aceeaşi concluzie, şi alţii avuseseră aceeaşi traiectorie. Doar că ei fuseseră mai încrezători, mai optimişti, mai liberi de poveşti apuse, mai lepădaţi de temeri. De ce nu fusese la fel de uşor, de natural, de nesmucit? Obiectul acaparase spaţiul din umbră şi îmi dădea o forţă nebănuită. Un obiect cântător îmi readuse sensul în viaţă. El devenise un simbol. Şi acel simbol avea să-mi readucă starea de sine înapoi. Era al meu şi nimeni nu ar fi avut de ce să mi-l ia. Ce să faci până la urmă cu un pian digital?
 
În grădina bisericii era umbră. Nimeni nu avea treaba noastră. Ne vedeau aşa, picat din altă lume şi ei, în sutane negre ştiau parcă că nu aveau de ce să ne dea afară. Acolo eram protejate şi ne puteam depăna singure firul ultimelor zile. Ce bine ar fi să ne întîlnim la o şezătoare din cînd în cînd. Poate atunci nu am mai suferi niciuna de singurătate. Nu vreau să mă izolez într-o cochilie. Vreau să mă trezesc dimineaţa şi să dau nas în nas cu prietenii care mi-au devenit vecini, undeva într-un luminiş însorit, cu rouă şi lacuri. Până atunci însă mă întorc în acel spaţiu abstract numit muzică. Acolo ar fi trebuit să mă fi băgat mai demult. Dacă tot vine frigul. Ne vedem săptămâna viitoare, odată cu duelul viorilor celebre^*. Noroc cu muzica asta!

*) 30 septembrie 2011, Bucureşti, Sala Radio - Duelul viorilor: Stradivarius sau Guarnieri, recitaluri cu piese de mare popularitate din repertoriul pentru vioară susţinut de Liviu Prunaru - Stradivarius, Gabriel Croitoru - Guarneri, Horia Mihail - pian