Imagine cu tine şi elefantul galben: Tu, cu aparatul foto lipit de trompă sau cu totul pe capul elefantului, ori chiar sub el. Te uiţi încruntat şi îi spui serios, ferm, cum să stea aşa încât să pice bine lumina (Please, move to the right. Don't smile! Look in to the camera. Stay still!). Plouă şiroaie, e ok pentru tine, însă ţi-ai dori soare - doar aşa, ca să-mi faci mie o bucurie, pozându-l într-un gogoloi imens de raze :) Dacă stau bine să mă gândesc, nu ai vrea musai să fotografiezi un elefant, cu sau fără pelerină - ci cântăreţii tăi de jazz, în barurile din New York. Bine, fie. Mutăm elefantul în Harlem. Nu pe scenă (să nu strivească pianul), ci în public, lângă o masă. În loc de whisky are în faţă o piramidă de banane, una de alune, şi nimeni nu se miră, nici măcar barmanul sau pianistul. Ai fotografia totul: cântăreaţa desculţă întinsă pe pian, contrabasul, lumina difuză, colorată (mici reflectoare roşii, albastre şi verzi), trompetele îndreptate spre tavan... (când le aud, îmi vine să dansez...). Sunt coji de banane pe podea! Mi-ai trimite apoi fotografiile pe mail, în aceeaşi noapte, şi pentru o secundă m-aş întreba cum de e posibil să ajungă la mine, cât într-o clipită, ce ai văzut, auzit şi simţit, peste mări şi ţări. În a doua secundă ţi-aş răspunde ceva de genul: Ştii, în Braşov ar fi mult mai interesant de pozat elefantul, hai cu el aici, să mergem la cafea.
Iar acum citeşti ce am scris şi te vezi în desenele lui George în barul acela cu cărţi pe pereţi şi tavan, bei cafea cu boabe grozav de bune şi te prefaci că nu zâmbeşti. Sau poate că eşti în cafeneaua Grumpy? Oricum, stai la o masă de lângă perete, ferită, cu faţa luminată de tableta magică (aia mai mică decât un laptop şi mai mare decât un telefon). Începi să-mi scrii un mail despre ce au mai făcut oamenii de la Occupy Wall Street, apoi îmi povesteşti din nou despre expoziţia Sophie Calle, pentru că nu mi-ai spus chiar tot, aşa că nu ai de ales.
