Fursec mare de tot, uşor bombat, cu migdale şi ciocolată bună, belgiană. Ţi se topeşte pe limbă, dar e şi crocant (are un pic de zahăr ars deasupra,
într-o crustă subţire de tot,
translucid-aurie, ca de chihlimbar). De pe limbă totul urcă la creier, apoi se dizolvă în sânge şi tot corpul mănâncă cu gura ta, fostul rotocol, acum oval ciopârţit pe la margini. Dacă e să te întrebe cineva rapid, ce ai salva
dintr-o casă în flăcări - cărţile, laptopul, ultimii bani pe care îi mai ai, tricoul cu care erai îmbrăcat atunci când ai făcut sex prima oară - ai spune negreşit Fursecul! Fursecul uriaş cu migdale! Stătea pe o farfurie albastră de lângă cana cu cafea. Tipa de lângă tine, aia în rochie verde, avea ceai negru, aspru - uşor picant. A pus miere în ceai. Şi lămâie. Doar un strop, nu te strâmba!
Te-ai uitat cu neîncredere la fursec.
Nu-l doreai. Nu aveai nevoie de el şi nici el de tine. Şi totuşi când vorbeai despre nu mai ştiu ce, râdeai şi te jucai cu pachetul de ţigări
l-ai atins cu un deget, din greşeală, şi asta a fost tot. De aici a pornit.
Ţi-a făcut cu ochiul, aşa cum numai fursecurile ştiu
s-o facă.
L-ai luat în mână şi ai muşcat. Un pic. A făcut
cranţ-cranţ! O bucăţică minusculă
ţi-a căzut pe pantaloni, apoi
s-a rostogolit pe jos, sub masă, acolo unde se duc toate firmiturile după ce mor. Ştiu ce ai făcut apoi! Să nu crezi că nu ştiu! Înainte să pleci, când toţi erau cu spatele la tine, ai luat farfuria şi ai
vărsat-o în rucsac! Pe toată! Fursecurile
s-au rostogolit peste cărţi (un Kundera boţit,
Confesiunile unui opioman englez, cred că aveai şi un volum de Joyce, dar nu sunt sigură).
S-au prăbuşit ca nişte rotocoale ciocolătoase, dar nimeni
n-a auzit şi
n-a văzut nimic. Eu ştiu! Ştiu tot! Acum te văd la tine acasă cu gura plină, de asta nu poţi să negi ce spun aici! Tipa în rochie verde a plecat singură, pentru că
n-ai vrut
s-o conduci.
