Sărbătoresc şi ei, bineînţeles. Nu discutăm aici ce ar avea ei de sărbătorit. Asta e altă poveste.
Împodobesc şi ei brazii din pădure apoi cântă colinde.
Se ospătează cu porcii furaţi din sat şi iepurii albi prinşi prin pădure... Porcii şi iepurii nu prea sărbătoresc Crăciunul. Nici raţele sau gâştele în unele locuri, nu neapărat din cauza vulpilor sau lupilor. Cei mai înstăriţi lupi consumă căprioare de Crăciun. Legenda spune că în alte păduri lupii se înfruptă din reni. Lupoaicele gătind o mâncare tradiţională din reni. După masă se dansează cu urlete şi chiuituri. Apoi se mai mănâncă şi se mai bea. Apoi se mai urlă şi se mai chiuie un pic. Şi iar se bea. Doar e sărbătoare, ce naiba! Apoi se îmbată. Rău. Şi adorm sau cad pe undeva.
Să amintim acum de cadouri. Lupii schimbă şi ei cadouri de Crăciun. Nu, lupii nu îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Au atât bun simţ încât să recunoască deschis că şi dacă acesta ar exista tot nu le-ar aduce nimic. Pentru că lupii nu sunt cuminţi. Altfel nu ar mai fi lupi. Aşa că schimbă cadourile între ei. Asta se întâmplă cândva printre chiuiturile şi plescăiturile de care povesteam mai înainte. De obicei au cadouri practice care constau în hrană. Un picior de iepure mai arătos, un nas de veveriţă, o coadă sau o ureche de vulpe (dacă nu ştiaţi lupii papă şi vulpi), coarne de ren trase în ciocolată, diverse delicatese din carne de sălbăticiune care nu a mai prins Crăciunul.
De fapt am inventat tot. Lupii nu sărbătoresc nimic. Cred că lupii au lucruri mai bune de făcut. Asta fac lupii de Crăciun, fac lucruri mai bune.
(George Roşu)
De Crăciun, renii
Mi-e greu să spun tot, dar totuşi o voi face. Lumea trebuie să ştie. Va părea că am avut vedenii, dar nu e aşa! S-a întâmplat anul trecut, de Crăciun. În Laponia, desigur, unde altundeva? Erau mulţi reni într-un peisaj feeric, aşa cum nici în tablouri n-am văzut. Alb, alb, alb, cenuşiu, maro, alb, alb, alb, cenuşiu, roşu, roşu, mult roşu pe alb. Băltoace de sânge. Renii mestecau carne de lup acolo, sub ochii mei.
Da! Nu am visat!
I-am văzut din maşină, în lumina farurilor. Muşcau şi mestecau. Rumegau carnea aşa cum fac vacile cu iarba. Rupeau urechi, coaste, smulgeau din burţile lor - era sânge peste tot. Câţiva stropi au picurat şi pe bocancii mei. I-am şters atunci, pe loc, cu mănuşa. Lupii care agonizau nu mai puteau să urle. Alţii erau morţi. Era linişte. Aproape linişte. Se auzeau doar fălcile renilor şi motorul de la maşină. Am vrut să salvez un pui care părea doar rănit. Chiar am vrut, însă un ren mare, mare de tot, s-a apropiat de mine şi m-a privit în ochii. Coarnele-i luceau şi avea blană moale, moale. L-am mângâiat. Fără mănuşi. Fornăia. Renii fornăie? Ăsta aşa făcea! Dădea cu copita în zăpadă şi se uita în ochii mei închişi! Da, pentru că nu am mai vrut să-l văd. Era prea frumos. I-am întins puiul de lup, aşa, pe bâjbâite. L-a înhăţat! Mai mult nu ştiu, refuz să mă gândesc. Când am plecat am văzut şi doi iepuri. Erau pe un lup. Pe capul lui aplecat într-o rână, cu limba scoasă. Sărbătoreau.
(Alina Andrei)