Medeea (Re-imaginarea Clasicilor) (II)

Medeea de Seneca[1] (50 e.n.)
 
Unii critici consideră că piesele lui Seneca nu erau destinate punerii în scenă, ci lecturii ca parte a educaţiei lui Nero[2].
 
Când Seneca a scris Medeea existau deja două versiuni faimoase ale legendei lui Iason şi Medeea: tragedia lui Euripide, care se concentrează pe uciderea copiilor lui pentru a-l face să sufere pe Iason, şi alternativa lui Apollonius Rhodius care propunea varianta uciderii prin accident, Medeea încercând de fapt să-i facă nemuritori.
 
Povestea Medeei era un subiect favorit pentru dramaturgii greci şi romani, foarte multe piese din epoca s-au pierdut însă.
 
Pentru stoicul Seneca punctul central al piesei este pasiunea, demonii pe care emoţia necontrolată de raţiune îi creează.
 
Pasiunile necenzurate devin focuri devastatoare care pot distruge întregul univers, în viziunea lui Seneca. Medeea e o creatură prizonieră a acestui tip de pasiune, care e descrisă de scriitor ca mai nocivă decât monştri şi calamităţi naturale.
 
Iason nu este un personaj atât de negativ ca la Euripide, el e mai degrabă slab şi neputincios în faţa demonilor pasiunii dezlănţuite a Medeei. Iason-ul lui Seneca chiar vrea să o ajute pe Medeea, e gata de reconciliere, de găsirea unei soluţii mulţumitoare pentru amândoi.
 
Ca stil, piesa latină se arată mai preocupată de descrierile detaliate decât cea greacă a lui Euripide care trata marile drame umane. Seneca oferă şi detalieri elaborate ale scenelor de cruzime, suferinţă şi moarte, precum şi replici memorabile ca cea a Medeei: "Cel care nu poate să spere, nu poate nici să dispere". Cu varianta prescurtată: cine nu speră, nu disperă.
 
Întregul univers pare a fi captivat şi transformat de magia Medeei. Seneca accentuează toate elementele vizuale, oribile, groteşti, face excese inspirate din cataloagele de demoni şi monştri.
 
La Euripide o vedem pe Medeea trimiţând darurile otrăvite dar nu şi momentele când ea face vrăjile. Seneca scrie o scenă lungă a magiei negre.
 
Grecul Euripide nu ne arată uciderea copiilor, ea are loc în casă, vedem doar cadavrele după acţiunea din afara scenei. Romanul Seneca prezintă în detaliu ambele omoruri. Unul dintre fii e ucis în faţa lui Iason, apoi ambele trupuri sunt aruncate la picioarele tatălui celor ucişi.
 
Monoloagele personajelor sunt pline de trucuri retorice, de paradoxuri, jocuri de cuvinte, înflorituri stilistice, care se îndepărtează total de vorbirea naturală.
 
Euripide şi Apollonius Rhodius prezintă şi latura umană a Medeei, pe când Seneca e total interesat să o portretizeze ca pe o vrăjitoare demonică.
 
La Euripide, eroina este sfâşiată între dragostea de mamă şi nemiloasa dorinţa de răzbunare care o obligă să-şi ucidă copiii. La Seneca acest conflict interior e expediat în câteva versuri. E mult mai important pentru el să prezinte puterea cutremurătoare şi malefică a pasiunii dezlănţuite. Măcar dacă Nero învăţa ceva din asta.
 
Medeea de Pierre Corneille[3] (1635)
 
Versiunile dramatice ale legendei Medeei create de Euripide, Seneca şi Corneille sunt toate situate în Corint, cu următoarele diferenţe specifice: la Euripide acţiunea se desfăşoară imediat după ziua nunţii lui Iason cu Glauce / Creusa, la Seneca - în ziua nunţii, la Corneille - în ziua de dinaintea nunţii.
 
Cei trei dramaturgi centrează povestea pe răzbunarea Medeei, descriind câteva episoade esenţiale: Medeea îi trimite Creusei un veştmânt otrăvit care o omoară pe prinţesă şi apoi pe tatăl acesteia, Creon, după care îşi ucide fiii şi pleacă la Atena unde regele Egeu i-a promis protecţie.
 
Seneca îşi bazează piesa pe cea a lui Euripide, iar Corneille împrumută atât din versiunea latină cât şi din cea greacă.
 
În toate cele trei interpretări dramatice ale mitului, decizia lui Creon de a o izgoni pe Medeea o determină pe aceasta să caute să se răzbune, să se simtă singură şi dezrădăcinată, dar să nu cedeze, să lupte până la capăt ca un bărbat (dar cu mijloacele unei femei care e soţie părăsită, mamă iubitoare şi vrăjitoare capabilă de orice).
 
Răzbunarea se va petrece în singura zi posibilă: cea smulsă de la un Creon ce se simte totuşi vinovat ca o amânare a pedepsei nemeritate a exilului.
 
Cele trei dramatizări conţin toate şi scena dintre Medeea şi Iason în care ea îi reaminteşte tot ce a făcut pentru el şi câte a sacrificat, ironizându-i eforturile de a se justifica, de a explica raţionalitatea căsătoriei cu fiica regelui Corintului.
 
Personajele celor trei piese includ partizani şi duşmani ai Medeei, tensiunea dramatică fiind construită pe eşecul fiecărei tentative de a tempera furia răzbunătoare a Medeei în contrast cu creşterea convingerii ei că nu există altă cale. În final, Euripide, Seneca şi Corneille prezintă disperarea lui Iason la vederea trupurilor neînsufleţite ale copiilor săi şi triumful tragic al Medeei.
 
Cei trei giganţi ai dramaturgiei clasice şi antice tratează aceleaşi teme ale dragostei, geloziei, infidelităţii, conflictului interior între dragostea conjugală şi maternă şi dorinţa de răzbunare. Toţi ating problema Medeei văzută ca străină şi barbară de societatea greacă, nelegimitatea mariajului său cu Iason în ochii cetăţenilor greci şi a ordinii sociale din mai civilizata ţară.
 
Sunt câteva diferenţe minore între piese în ceea ce priveşte personajele secundare (copiii, Creusa, Egeu) şi dacă acestea apar pe scenă sau nu.
 
Diferenţele fundamentale sunt însă în felul în care sunt prezentate motivaţiile şi stilul personajelor centrale Medeea şi Iason. Factori istorici şi culturali îşi spun aici cuvântul:
 
În secolul IV î.e.n. Euripide foloseşte personajul Medeea pentru a ilustra prin contrast idealul grec al moderaţiei. La Seneca, Medeea funcţionează ca o metaforă pentru Roma din primul secol al erei noastre. În Franţa secolului XVII, Medeea lui Corneille sugerează pericolul pe care îl reprezintă o femeie independentă şi mândră pentru autoritatea statală.
 
Cei trei dramaturgi aduc cu toţii în prim planul conflictului dramatic, în diferite grade şi ipostaze, problemele feminităţii rebele. Medeea este în primul rând o femeie care desfide rolul ei tradiţional în societate şi în literatură: e o fiică denaturată, o iubită trădată, o mamă distructivă, o vrăjitoare puternică.
 
Vinovată de fratricid şi infanticid, Medeea aranjează patricidul comis de fiicele lui Pelias şi chiar şi pe cel involuntar al Creusei care îşi omoară tatăl ce încerca să o salveze din rochia otrăvită de la Medeea.
 
Există aici un paradox: pentru a deveni erou tragic o femeie trebuie cumva să-şi distrugă feminitatea, să participe la devaluarea şi respingerea propriilor atribute feminine clasice: supunere, sensibilitate, drăgălăşenie, capacitate de iubire şi dăruire. Medeea, ca eroină centrală, participă la demonizarea femeilor în toate cele trei piese.
 
Euripide o va prezenta la modul cel mai uman, diminuând puterile şi aura ei magică. La Euripide ea este femeia stereotipă, prizonieră a unui univers dominator masculin. E o victimă neputincioasă la începutul piesei.
 
Magia Medeei devine doar o metaforă pentru o inteligenţă şi cunoaştere superioară. Răspunsul acesteia la remarca lui Creon că este o femeie deşteaptă sau vicleană, depinde cum traducem (versurile 281-285), confirmă faptul că Euripide o consideră de fapt superioară pe eroină şi o simpatizează chiar.
 
În mare măsură, corul lui Euripide arată că femeile au internizat acea imagine negativă, de supusă, de cetăţean de categoria a doua. Corul e de partea Medeei câtă vreme aceasta e o victimă şi o condamnă în momentul infanticidului, când practic eroina îşi distruge statutul şi imaginea tradiţională a femeii-mame la modul propriu, printr-un act violent, direct, ne-metaforic şi ne-poetic. E o formă de "emancipare negativă" în termenii profesoarei americane de literatură şi studii feministe, Annis Pratt.
 
Seneca vede această capacitate distructivă a femeii ca fiind responsabilă pentru nefericirea oamenilor şi a haosului din lume. În replicile finale, Iason confirmă că Medeea a reuşit disoluţia ordinii patriarhale.
 
Corneille pare să fi respins această viziune patriarhală clară care o prezintă pe Medeea ca pe o femeie-problemă într-un univers masculin. El a încercat să o ridice pe eroină la o statură universală. Poate însă din această cauză prima tragedie a lui Corneille nu s-a bucurat de interes critic şi a fost în general ignorată, spre exemplu Medeea şi Lâna de Aur sunt singurele piese excluse din detaliatul studiu al teoreticianului francez Serge Doubrovsky despre "eroul corneillean".
 
Totuşi Medeea ilustrează cu succes valorile de bază ale universului eroic definit de Corneille: unitatea cuvântului cu fapta, crearea unui cult al sinelui, supra-umanitate, respingerea normalităţii. Ea e capabilă să-şi ţină cuvântul şi să facă ce a promis că va face. E eficace, nu acceptă compromisul, opunând acţiunile sale eforturilor sterile ale celorlalţi. Dragostea ei pentru Iason nu vine din pasiune iraţională ca la eroinele lui Racine, ci dintr-o consistenţă şi insistenţă în recunoaşterea propriei identităţi.
 
Medeea lui Corneille se defineşte pe sine ca o eroină înconjurată de non-eroi masculini. Într-o inversiune a rolurilor sexelor, Iason reprezintă principiul feminin al pasivităţii şi supunerii regulilor societăţii, iar Medeea pe cel masculin al acţiunii, al implicării dramatice, al luptei pe viaţă şi pe moarte.
 
Fireşte ultimul şi cel din urmă act de eroism al Medeei este crima asupra copiilor săi. În acest fel, Corneille reuşeşte să facă ambele jocuri: când Medeea e masculină, ea e bună, e de admirat; când însă devine malefică împingând atributele masculine spre extrem - crima - ea devine femeie din nou, şi în acelaşi timp un monstru, pentru că e vorba de uciderea propriilor copii, reamintindu-ne că Medeea e femeie şi mamă.
 
La Seneca, Medeea îşi omoară pruncii într-un moment de nebunie, faptele ei pierzându-şi valenţele eroice şi morale. Atât la Euripide cât şi la Seneca, Medeea cere dreptul să-şi lase copiii în Corint.
 
Corneille aduce două inovaţii care asigură ridicarea mizei şi a eroismului Medeei: copiii îi sunt luaţi Medeei de către duşmanii ei, un act pe care ea îl percepe ca o mutilare a propriei fiinţe. În al doilea rând, Corneille îl face pe Iason să plănuiască să-i omoare pe copii înaintea Medeei, pentru a o face să sufere pe mamă.
 
Dar metafora maternităţii e mai mult decât literală, fizică, e şi simbolică. Există o conexiune între maternitate, creativitate şi monstruozitate. Medeea este o povestitoare, o creatoare, o mamă şi muză care asigură succesul bărbatului Iason în obţinerea Lânii de Aur. E femeia din spatele fiecărui bărbat. O femeie rănită care decide să-l înjunghie pe soţ după ce l-a sprijinit în toate.
 
În Medeea sa, Corneille pare să aprecieze masculinitatea - chiar dacă aceasta e întrupată de o femeie - şi să devalorizeze feminitatea, chiar dacă aceasta e reprezentată de bărbaţi. Acest tip de abordare este într-un anume sens originală şi progresivă căci permite o caracterizare fluidă a sexelor şi posibilităţilor acestora.
 
Cercetătoarea elveţiană Alice Rathé, în studiul său pe tema reginelor lui Corneille, scrie că dramaturgul francez a fost un "champion des femmes". A vrut cu adevărat Corneille să critice statutul femeilor în societăţile patriarhale represive? Este Medeea lăsată să scape în final, iar faptele criminale îi sunt iertate şi justificate pentru a reflecta acel tip de emancipare negativă de care vorbeam?
 
În nota introductivă, Corneille face următoarea dedicaţie:
"Je vous donne Médée, toute méchante qu'elle est, et ne vous dirai rien pour sa justification. Je vous la donne pour telle que vous la voudrez prendre".
Autorul oferă cititorilor libertatea de a o judeca pe Medeea după cum îi lasă inima şi principiile.
 
Astfel Corneille subliniază şi în acelaşi timp face subversivă problematica statutului femeilor. Cititorii o pot condamna pe Medeea, arătând că femeile nu se pot elibera total, oricât de bărbătoase ar fi. Există însă şi cititori şi cititoare care o vor admira pe Medeea. Atunci li se va declanşa însă un întreg mecanism al auto-interogării şi vinei nemărturisite: cum am putut fi de acord cu faptele acestei femei care şi-a omorât copiii? Ce monstru zace în mine?