În Medeea, a treia parte a trilogiei Lâna de Aur, Grillparzer o creează pe eroina principală accentuând percepţia acesteia ca barbară şi străină, diminuând calităţile ei magice, supranaturale. Reconstruieşte întâi pas cu pas ultimul act al dragostei dintre Medeea şi Iason, pentru ca apoi să o deconstruiască în detaliu.
Această versiune de secol XIX a tragediei lui Euripide pune în evidenţă sentimentele romantice caracteristice dramelor pre-Ibsen. Dragostea Medeei e totală, neţărmurită, ea încearcă să-l ţină alături de ea pe Iason prin orice mijloace, însă lumea din jur, societatea se împotriveşte acestei iubiri dintre doi oameni de statut social diferit. E o lume total diferită de cea primitivă, barbară şi totuşi atât de umană în care a copilărit Medeea. Eforturile ei de a se adapta culturii occidentale sunt în van. Creon are prejudecăţi împotriva ei de la început.
În trilogia lui Grillparzer, Medeea nu este atât de criminală ca în mitul original: nu îşi omoară fratele pentru a-l ajuta pe Iason, acesta se sinucide ca să nu devină un ostatic. Există chiar şi posibilitatea că ea nu este vinovată nici de moartea lui Pelias. Mai puţin vicleană decât la Euripide, Medeea austriacă suferă sincer şi îşi omoară copiii pentru a-i salva de la nefericire, nu numai pentru a se răzbuna pe Iason.
La rândul său, Iason este prezentat ca un individ fără nici o moralitate, un erou în declin, egocentric şi chiar rău. Idealurile, ambiţiile, faptele eroice, aventurile tinereţii sale s-au dus şi Medeea îi aduce aminte de acest trecut glorios în contrast cu prezentul nespectaculos al vârstei mijlocii. Creusa îl va privi însă ca pe un erou, în ochii ei îşi regăseşte statura eroică.
Creusa este aici o fată sensibilă, care înţelege suferinţa Medeei şi încearcă să îi îndulcească drama neadaptării.
Piesa lui Grillparzer începe cu scena finală: Medeea a triumfat într-un mod tragic şi dureros, îşi recunoaşte vina, ştie că faima şi fericirea sunt doar umbre ale unui vis. Prologul şi primul act al piesei au loc într-o atmosferă orientală de cântece folclorice, însorita Grecie fiind opusă întunecatei Colchide, respectând descrierea magicului ţinut al Colchidei lui Euripide, unde ziua e noapte şi noaptea e teroare.
Diferenţierea lingvistică se face printr-o alegere stilistică inteligentă: grecii se exprimă poetic şi formal în ritm iambic, pe când barbarii vorbesc în vers liber. Medeea, care e sfâşiată între cele două lumi, alternează versul iambic cu cel liber. Îmbrăcămintea Medeei este orientală la început, apoi ea încearcă să se adapteze la cea occidentală a Corintului, dar îşi rupe hainele când este respinsă de societate.
Într-un eseu din 1913, criticul H.H. Lesch examinează problematica tragică a piesei, subliniind conflictul interior al Medeei ca o luptă între Bine şi Rău, unde Binele e datoria faţă de ţara sa natală, iar Răul este dragostea pentru Iason. Pasiunea, iubirea, este astfel demonizată şi prezentată ca un păcat care o face pe eroină să renunţe la nobleţea ei intrinsecă şi să comită fapte monstruoase. Creusa e prezentată ca foarte naivă, păcatul ei fiind că nu înţelege drama unei mame silită să se despartă de copiii săi şi nu încearcă să se opună planurilor tatălui său.
Lâna de Aur este pentru Lesch cea mai melancolică din piesele lui Grillparzer, dar şi cea mai reuşită, identificând în trilogie ideile schopenhaueriene: viaţa înseamnă suferinţă şi omenirea nu are succes decât în a produce Rău. Pesimismul schopenhauerian se reflectă şi în faptul că trilogia arată lipsa de sens a oricărei încercări de fericire şi blestemul omenirii de a se împlini numai în nefericire. Infanticidul Medeei este în acest sens o exprimare a dorinţei de a restaura umanitatea prin confruntarea unui Rău cu un alt Rău.
Medeamaterial de Heiner Müller[2] (1982-1983)
Trilogia Verkommenes Ufer, Medeamaterial, Landshaft mit Argonauten (Ţărmuri Jefuite, Medeeamaterial, Peisaj cu Argonauţi) a fost finalizată în 1982, dar publicată pentru prima dată în Theater Heute Nr 6, Berlin, 1983.
Prima punere în scenă a avut loc pe 22 aprilie, 1983, în regia lui Manfred Karge şi Matthias Langhoff, la Teatrul Bochum din regiunea Ruhr. De altfel, acest teatru regional condus de Claus Peymann a devenit un fel de casă artistică a lui Müller, majoritatea pieselor sale având premiera mondială acolo.
Müller a construit textul din material nou şi scrieri mai vechi, părţi din Ţărmuri Jefuite fiind vechi de 30 de ani, susţine profesorul american de origine germană Carl Weber, care a lucrat cu Müller în tinereţe, în introducerea la versiunea americană a piesei, publicată în antologia editată de Weber: Hamlet-machine and other texts for the stage. (Hamlet-machine şi alte texte pentru scenă.)
Piesa centrală Medeeamaterial a fost probabil scrisă în 1968. Singura parte creată în 1982 ar fi practic ultima, Peisaj cu Argonauţi. Weber afirmă că Müller ar fi declarat într-un interviu pentru revista Der Spiegel că recunoaşte faptul că Iason, călătorul, este el însuşi, textul fiind autobiografic.
În viziunea lui Müller, povestea lui Iason este unul dintre primele mituri ale colonialismului grecesc, sfârşitul acestuia - omorât de propria corabie - semnificând răscrucea unde mitul se transformă în istorie. Colonizatorul e doborât de propria unealtă, de ceea ce l-a ajutat până atunci să ajungă pe tărâmul colonizat.
Şi acest text dramatic respectă stilul müllerian numit fragmente sintetice, un asamblaj poetic ce mixează elemente mitologice, istorice recente şi antice (imaginea dezertorilor spânzuraţi în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu) cu vise retrăite, plus răspunsuri şi comentarii personale la realităţile ce-l înconjoară.
După cum Müller declara: "oricare ar fi subiectul, scriu propriul meu context contemporan, spre exemplu despre Colchida din Republica Democrată Germană".
Textele sale sunt pline de aluzii politice, istorice, literare, bucăţi de vis şi decupaje de amintiri, un amestec compozit care sfidează imaginaţia şi cunoştinţele spectatorilor şi cititorilor.
Prima parte, Ţărmuri Jefuite, evocă suburbiile sărace din Berlinul de Est cu trenurile pentru navetişti, blocurile mizere, peisajele poluate în care se agită muşuroaie de oameni.
Medeeamaterial se ţine aproape de povestea tradiţională a Medeei, devenind un monolog al unei femei trădate care se va răzbuna, a unei mame care e răscolită de durere, o monodramă pusă între coperţile unor dialoguri care nu se constituie în scene bine definite. Textul abundă în formulări poetice puternice şi memorabile, precum:
"MEDEEA
Vreau să te smulg direct din inima mea
Carnea mea Memoria mea Iubirea mea
Dă-mi înapoi sângele din venele tale
Înapoi în pântecul meu tu care eşti măruntaiele mele
Azi e ziua de plată Iason
Medeea Ta
Îşi va colecta datoriile azi
Poţi să râzi acum
Moartea e un dar
Îţi voi da cadoul cu mâinile mele
Am distrus toate podurile
Spre ceea ce cândva am numit acasă
(..........................................)
Vreau să sparg lumea în două
Şi să trăiesc în mijlocul gol
Nefemeie şi nebărbat"
Iată că discuţia subtilă a masculinizării prin violenţă şi crimă e prezentă şi la Müller. Prin actele sale, Medeea desfide genul feminin şi nu şi-l poate asuma total pe cel masculin. E condamnată să trăiască undeva între sexe, între lumi.
Într-un fel aceasta este şi drama personală şi generală pe care Müller o trăieşte, ceea ce el numeşte "schizofrenia germană", acutizată după împărţirea forţată în Germania de Vest (capitalistă) şi cea de Est (socialistă).
Secţiunea finală, Peisaj cu Argonauţi, pare a fi un vis al unui bărbat care călătoreşte peste oceane (poate Müller însuşi, care a vizitat USA în anii '70 şi a fost impresionat de largheţea şi sălbăticia peisajelor americane), trecând prin zone aflate în ultima stare de poluare din cauza tehnologiei, războiului şi artei, sfârşind cu exterminarea drumeţului care se transformă în peisajul propriei morţi. O imagine care evocă şi un Holocaust total, un fel de Apocalipsă fără conotaţii creştine, căci lumea imaginată de Müller e mereu în poziţie de luptă.
[1] Franz Seraphicus Grillparzer (15 ianuarie 1791 - 21 ianuarie 1872) - scriitor austriac cunoscut mai ales pentru piesele sale, dar şi pentru poezia sa lirică şi dramatică. A fost recunoscut şi apreciat târziu, de-abia la centenarul său fiind înţeles ca talent unic. A îmbinat forţa tragicilor greci cu adâncimea imaginativă a clasicismului german şi graţia delicată a spaniolilor, creând un nou drum în poezia dramatică europeană de prim rang. Cele mai cunoscute piese ale sale: Trilogia Lâna de Aur, Sappho şi Evreica din Toledo.
[2] Heiner Müller (9 ianuarie 1929 - 30 decembrie 1995) - scriitor, eseist şi regizor german, considerat de majoritatea criticilor drept cel mai important dramaturg al secolului XX după Bertolt Brecht. Aşa numitele "fragmente sintetice" ale scriiturii sale constituie o contribuţie semnificativă la literatura postmodernă şi teatrul postdramatic.