Medeea (Re-imaginarea Clasicilor) (IV)

Ca frunza dudului din Rai de D.R. Popescu[1] (1982)
 
O unică re-imaginare a mitului Medeei este piesa prolificului dramaturg şi romancier D.R. Popescu. Acţiunea este plasată la un Combinat de Porcine, o Întreprindere Agricolă de Stat (IAS) dintr-un sat al României socialiste, unde primarul este un Creon meschin de sorginte securisto-comunistă, iar fiica sa Dida este o vulgară şi deloc inocentă Creusă, care vrea să scape de soţul ei căci e "prea bleg" şi "prea muncitor".
 
E o lume a non-valorilor, o lume golită de semnificaţii, în care relaţiile dintre personaje nu sunt bazate pe sentimente ci pe interese şi sex. Deloc întâmplătoare, metafora porcilor şi a scroafelor măcelărite sau puse la îngrăşat şi împreunat e o oglindă a oamenilor din jur.
 
Poate fi omul atât de ticălos şi animalic? - pare a se întreba D.R. Popescu în această piesă-parabolă, deghizată în esopismul perioadei comuniste. Răspunsul este: da, poate, nimic nu îi este străin umanităţii. Pentru a oferi acest răspuns însă, dramaturgul recurge la o complexă parafrază contemporană a unei situaţii mitologice, apelând la un eşafodaj polifonic de o redundanţă apăsătoare.
 
Lumea ca metaforă nu este o abordare nouă, totuşi stilistica lui D.R. Popescu, ancorată în realism-socialist şi dez-ancorată într-un realism (cvasi) magic, explorează rădăcinile arhetipale ale degradării fiinţei bipede, demonstrând în acelaşi timp putreziciunea şi superficialitatea "societăţii multilateral dezvoltate" în care trăia autorul.
 
Alte întrebări ce se reciclează şi se reinventează permanent, prezente direct sau printre rânduri, sunt: cine stabileşte adevărul, cine îşi asumă rolul de judecător şi care sunt criteriile acestuia? Pe axa orizontală, scriitorul sondează limitele realului, pe cea verticală - universalitatea mitologicului şi simbolicului. Interogaţiile sale se multiplică şi se amplifică unele pe altele.
 
Ambiguitatea textului încearcă să se menţină într-un echilibru bine stăpânit al realului şi mitologicului, planurile simbolice amestecându-se şi topindu-se într-o magmă poetico-dramatică de factură clasică şi incizie contemporană.
 
Viziuni premonitorii, criptări şi decriptări curg din gura vulcanului spectacologic, purtând cititorul / publicul într-un plan al metarealităţii. De aceea rolul regizorului de a ancora parabola într-o realitate scenică e extrem de important pentru astfel de texte. Cătălina Buzoianu, care a montat piesa la Teatrul Mic, a creat - cu ajutorul scenografului Mihai Mădescu - o matrice scenică ofertantă pentru materia dramatică, ce se sprijină pe metafora autorului. La Teatrul Naţional din Timişoara, Ioan Ieremia a încercat să energizeze textul, opunând pesimismului textului o vitalitate contrastantă. Se pare că soluţia sa nu a convins, criticul Victor Parhon scriind în Revista Teatrul (nr 4, 1983): "În loc să discearnă, să selecteze şi să structureze teatral oferta materiei dramatice, regizorul o lasă să se reverse la întâmplare (...) În loc să clarifice, regizorul complică inutil, adăugând de exemplu scene coşmareşti, de ospiciu, care contravin flagrant, în desfăşurarea lor mută, replicilor şi situaţilor existente în textul jucat."
 
Medeea-Marghioala lui D.R. Popescu, ca şi fiica ei Romaniţa (pe care o va ucide cu sabia, după ce l-a omorât pe ginerele Marian), deşi au puternice valenţe simbolice, sunt totuşi personaje contemporane şi problematica lor trimite la oameni de azi, sau mai degrabă de ieri, dacă ne asumăm perioada ceauşistă ca pe un trecut de care am reuşit să ne distanţăm într-atât încât să îl putem analiza la rece, ca pe o epocă istorică oarecare, cu dramele socio-politice specifice şi locale. Această Medeea speră să poată transcende mahalaua, satul şi oraşul românesc, plutind într-un spaţiu intermediar locuit de esenţe.
 
Cred că piesa lui D.R. Popescu cere de fapt să fie interpretată într-un mod hiper-realist, pentru ca arhetipalul şi metafizicul să poată ieşi în evidenţă organic, nu redundant şi strident. Nu pot nega însă faptul că piesa îmi pare tributară, în unele pasaje, vocabularului specific perioadei ceauşiste, insistenţa pe re-afirmarea planurilor simbolice făcând-o greu pe alocuri de digerat la nivel dramatic.
 
Personajele sunt definite şi redefinite prin limbaj, prin lucruri spuse explicit, de un existenţialism apăsat. Din fericire, povestea Medeei, cu coordonatele sale ferme, asigură un schelet de structură dramatică şi nu lasă multitudinea de vorbe să devină complet redundantă. Marghioala este soţia lui Ionel, directorul combinatului. L-a salvat acum mulţi ani de la moarte, omorându-şi primul soţ, iar acum Ionel nu o mai doreşte, farmecele Marghioalei-Medeea fiind ofilite. Ionel-Iason o vrea pe juna fată a primarului, Dida. Cei doi copii ai cuplului Marghioala-Ionel sunt mari aici: Lucian e plecat în străinătate, dar revine, iar Romaniţa e măritată cu Marian. Lumea combinatului de porcine mai e populată de un artist ratat, Ţiclete, un medic veterinar, plus două fete ciudate, poate asistente medicale, Viana şi Liana, care plimbă într-un cărucior un bătrân orb, pe Cristofor, un soi de profet nebun Tiresias, pe care îl scot la cerşit. După cum se vede, toate valenţele simbolice sunt coborâte - probabil intenţionat - într-un real mizer, lipsit de măreţie.
 
Marghioala-Medeea este considerată nebună, soluţia de a scăpa de ea fiind internarea într-un sanatoriu. Femeia nu vrea să-şi lase casa şi se simte, pe drept cuvânt, trădată de propria familie. Are premoniţii şi vise, are alunecări în nebunie şi o sinceritate brutală. Referirea la Medeea se face explicit, prin faptul că Marghioala a jucat cândva rolul principal din tragedia greacă într-un teatru de amatori din Turda, eveniment care a rămas în memoria fiului său, Lucian, şi a rivalei, Dida.
 
Scenele dintre personaje sunt practic confruntări în care ele îşi aruncă în faţă adevăruri, insulte, care devin uneori simboluri. Iată un exemplu de confruntare dintre Marghioala-Medeea şi Ionel-Iason:
"IONEL
Eşti bătrână, muiere, ce tot bodogăneşti despre patul sfânt al căsniciei?! Nu te uiţi în oglindă? (Îi întinde o oglindă scoasă din buzunar.) Priveşte-te! Numai piele şi zbârcituri! Te-am luat mai bătrână decât mine, lasă-mă să mai respir şi să mă bucur şi eu de viaţă, cât mai pot...
MARGHIOALA
Eu te-am oropsit? Şi-acuma sunt grasă ca o başoaldă? Nu sunt! Vrei o puicuţă, vulpe. Dar o să ţi-o jumoale alţii, o s-o-mparţi cu alţii.
IONEL
Decât să mănânc singur fasole bătută, mai bine împart puiul cu alţii...
MARGHIOALA
Mă crezi o obială, de mă laşi? Fără nici un farmec... (surâde) fără farmece, fără nici o putere? O moartă? Un strigoi?
IONEL
Da, da, al unor zile nebune de altădată... (O priveşte în ochi. Rece.) O criminală ai fost toată viaţa!
MARGHIOALA
Tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine, Ionele."
 
După cum se vede, dialogul este nemilos, drama femeii care îmbătrâneşte şi e abandonată de bărbat în favoarea uneia mai tinere fiind articulată fără poezie, cu o directeţe nedelicată. În acelaşi stil, confruntarea dintre Dida-Creusa şi Marghioala-Medeea este de o vulgaritate netranşantă, amară, departe de savoarea comică a mahalalei lui Caragiale:
"MARGHIOALA
De ce vrei să-l iei de lângă mine?
DIDA
Doar nu e mălai, tu, să ţi-l iau de la gură?! Sau cum eşti tu ştirbă...
MARGHIOALA
Nu sunt ştirbă...
DIDA
Nu, ai proteză! Ha, ha, că-i iau bărbatul de la gură! Tu fii fair-play!... Renunţă! Fă, tu, ca la box... fă pasul înapoi! Că altfel o iei drept în nas şi-ţi dă borşul şi eşti şi K.O.! E O.K?
MARGHIOALA
Eu l-am făcut om...
DIDA
Aiurea, mă-sa l-a făcut!... Nu te mai lăuda..."
 
Iată că există şi influenţe din limbajul american colocvial: OK, KO. Un joc de cuvinte, sau mai degrabă de litere, ce pare a sugera raportul viaţă-moarte, bine-rău, jocul răsturnării rapide de situaţie.
 
Titlul piesei vine însă din motive folclorice româneşti şi ritmuri ancestrale, chiar dacă acestea sunt împletite în piesă cu elemente ale mitologiei greceşti şi fundaţii ale noii mitologii a epocii: realismul-socialist.
"VIANA
Te legănai, te legănai
Ca frunza dudului din rai
Şi nu ştiai, şi nu ştiai
Că moartea-n tine o duceai."
 
Viana şi Liana fredonează cântece bătrâneşti, Romaniţa are un nume extras din folclor, iar Marghioala pare să reprezinte lumea pură a satului, distrusă de maşinăria ceauşistă. Ea este singura care vorbeşte de natură, de animale, într-un mod care aminteşte de vorbele lui Blaga: "eternitatea s-a născut la sat".
 
Acest sat românesc din piesa lui D.R. Popescu, cu IAS-ul lui de porcine, e o metonimie sugestivă a societăţii româneşti a epocii lui Ceauşescu, în care frumuseţea pură şi poetică a arhaicului a fost înlocuită de urâţenia concretă şi lipsită de metafizică a lumii noi.
 
Bash (Medea Redux) de Neil LaBute[2] (2000)
 
Neil LaBute e specialist într-o autodefinită "atrocitate a banalului", o cruzime de zi cu zi, în majoritatea pieselor sale fiind vorba de relaţii umane aparent normale în care oamenii sfârşesc prin a se răni sau chiar distruge unii pe ceilalţi.
 
Bash, trilogia sa de piese scurte în care re-imaginează clasicii greci, îi permite desigur să intre şi mai adânc în zona întunecatelor pasiuni umane şi să exploreze în voie o anume mitologie a cotidianului.
 
În Medea Redux, o femeie fără nume între 25-35 de ani se confesează într-un lung monolog. Poate să fie la poliţie, la terapeut, la un prieten - nu se precizează. Importantă este mărturisirea ei, rostită colocvial, în fraze lungi, ritmate, scrise fără nici o majusculă, ce urmăresc meandrele memoriei ca într-un maraton interior fără linie de sosire.
 
Legătura cu mitologia greacă se face printr-un cuvânt pe care caută să şi-l amintească şi câteva alte referinţe la termeni greceşti ce definesc excesul şi lipsa de echilibru ("adakia"), de armonie. Sunt cuvinte învăţate de la profesorul ei pe când avea 13 ani, un june dascăl care a marcat viaţa fetei pentru totdeauna.
 
Pe fondul unei vieţi de familie cu probleme, cu un tată neglijent şi fără modele educaţionale, fata-fără-nume devine cu totul fascinată de profesorul care-i spune că aşa sunt muritorii, imperfecţi, e OK să se lase în voia imaginaţiei şi a instinctelor. Primul moment de apropiere, descris cu încărcătură simbolică şi metaforică de dramaturg, este o vizită cu clasa la un centru maritim unde elevii văd rechini, unul dintre aceştia apropiindu-se periculos de geamul prin care fata îl priveşte înfricoşată, în timp ce dascălul se lipeşte de trupul ei.
 
Vor urma zile ameţitoare cu multe ore petrecute împreună, în maşina lui, ascultând Billie Holiday, la el acasă apoi... Vorbe frumoase, poveşti şi mituri, o învăluiesc pe fata hipnotizată parcă de atenţia unui bărbat atât de deosebit, care ştie atâtea lucruri.
"... m-a sărutat. isuse, m-a sărutat gen, adică aşa cred, imaginaţi-vă cum trebuie să fi fost când s-a inventat sărutul, ca în zilele alea de mit şi rahatul ăla când bărbaţii erau eroi şi el te săruta aşa şi îl aşteptai toată viaţa apoi, îi simţeai încă pe buze sărutul peste ani şi ani, pentru că pe atunci sărutul însemna ceva, şi aşa m-a sărutat el..."
 
Inevitabilul se produce bineînţeles. Copila rămâne gravidă. Nu ştie ce să facă, e convinsă că el, profesorul, va găsi o soluţie, o va lua poate de nevastă, va face ceva, cu siguranţă. Din păcate însă, junele dascăl nu găseşte decât soluţia transferului la o altă şcoală, dispare practic din situaţia încordată, explicându-i fetei că trebuie să se bucure pentru el, a fost acceptat la o şcoală mai bună. Ea se bucură pentru el, dar nu poate face nimic pentru ea însăşi. Este dată afară de la şcoală.
 
Anii trec, Billie, băiatul elevei şi al profesorului transferat, împlineşte 14 ani. Ea nu a cerut nimic tatălui copilului decât să aibă o anume relaţie de la distanţă cu fiul lui, să-i trimită poze, scrisori, aşa, din când în când. Nu-i va fi o povară, nu cere bani. Dar acum, e momentul ca tatăl să-şi cunoască fiul. Mamă şi băiat, se duc la un motel aproape de oraşul lui şi îl aşteaptă. El vine, ea vede în ochii lui că îşi iubeşte fiul, dar şi că se bucură şi se minunează în acelaşi timp de faptul că a scăpat nepedepsit în toţi aceşti ani. A distrus viaţa unei fete şi uite, totul e OK, are şi un fiu pentru care nu trebuie să facă mare lucru, poate să-şi vadă de noul mariaj, fata asta nu-l va stresa prea mult, totul e prefect.
 
Şi atunci Medeea din fata cea supusă se deşteaptă şi după ce profesorul pleacă, când Billie e în baie, ascultând muzică, aruncă fără ezitare casetofonul în cadă. Billie se electrocutează şi moare.
 
Fata îşi încheie confesiunea, aparent detaşată, fumând, dând lovitura finală: da, a planificat totul cu mulţi ani în urmă, a ştiut că asta urma să se întîmple, asta îi va fi pedeapsa, după ce va vedea că îi pasă de Billie, fiul lui, îi va distruge băiatul. Va omorî rodul dragostei lor.
 
Medeea contemporană şi-a împlinit menirea în această poveste a unui Iason pedofil, a unui profesor amoral. O poveste de ieri şi de azi.
 
The Medea - concepută şi regizată de Jay Scheib[3] după Müller, Seneca, Euripide (2005) / Wreckage (Epava) de Caridad Svich[4] (2009)
 
Am grupat cele două re-imaginări într-o ultimă analiză din acest capitol al Medeei pentru că cei doi autori - fără a avea succesul comercial de Broadway al lui Neil LaBute - sunt două personalităţi importante ale teatrului experimental american, a zonei de downtown, de avangardă newyorkeză.
 
Ce diferă e însă faptul că Jay Scheib este regizor-autor şi îşi construieşte textele din această perspectivă, punctul lui forte fiind conceptul iniţial şi imaginile scenice originale, coregrafia violentă a mişcării, folosirea intensă a proiecţiilor video digitale integrate în decor.
 
Caridad Svich e un dramaturg original, care şi ea porneşte de la un concept, dar îl dezvoltă folosindu-se de un limbaj poetic şi o structură dramatică de multe ori polifonică, încorporând elemente media în indicaţiile scenice.
 
În Medeea, Jay Scheib găseşte un inedit concept central: spune povestea de la coadă la cap. Oricum cu toţii ştim firul narativ. Ce-i special în spectacolul său este felul în care colajul de texte din Euripide, Seneca, Müller, Scheib contribuie la crearea episoadelor dramatice şi mai ales folosirea camerelor video pentru a vedea ce se întâmplă în camera Medeei pe care spectatorii n-o pot vedea.
 
Zishan Ugurlu, protagonista de origine turcă, vorbind engleza cu accent, aduce în prin plan faptul că Medeea era o străină, o barbară.
 
Caridad Svich împinge povestea într-un mitic contemporan, de fapt într-un spaţiu generic al vieţii de după moarte care are atributele societăţii de azi şi din totdeauna. Doi tineri sunt aduşi de valurile oceanului la mal, nu-şi amintesc nimic din ce li s-a întâmplat. Sunt probabil fiii Medeei, nimic nu este precizat clar. O FEMEIE de 20-30 de ani şi SOŢUL ei sunt pe acest ţărm, locuind într-o casă luxoasă. O DOICĂ e şi ea acolo.
 
Povestea Medeei se amestecă, se întrepătrunde cu cea a Fedrei şi Iocastei, căci eroina piesei va intra în nişte relaţii incestuoase cu băieţii, numiţi generic PRIMUL FIU şi AL DOILEA FIU.
 
Mai apare o voce de ştiri de televiziune, sugerând că ne-am putea afla şi în spaţiul unui reality show, unei ficţionalizări filmate.
 
Am vrut să punctez şi aceste două texte noi, ultra-contemporane, pentru elementele postmoderne şi multimedia.
 
Nu mi-am propus să discut reconfigurările regizorale ale clasicilor în acest eseu, dar atunci când textul scris de regizor nu este doar o simplă adaptare merită totuşi analizat ca scenariu dramatic şi ca abordare conceptuală.