Doctorul de suflete

Cezar Ionescu asculta muzică în maşină, în drum spre spital, şi se întrebă, în perfect acord cu versurile melodiei de la radio, de cîte ori greşise un diagnostic. De cîte ori confundase binele cu răul. De cîte ori le dăduse pacienţilor tratamentul nepotrivit. "So, so you think you can tell / Heaven from hell..." - se auzea din boxe.

Dar era psihiatru, doctor de suflete. Nu putea să se mai gîndească la aşa ceva. Trebuia să continue, să înceapă o nouă zi.

Opri motorul şi ieşi din maşină. În curte plantaseră de curînd pomi şi parcarea se mutase mai departe de spital. Cezar nu prea avea chef de lucru, dar o porni, încet-încet, spre intrare. Era, iată, o nouă zi, o zi pe care trebuia s-o ducă la bun sfîrşit. Nu ştia că ambulanţa era pe drum, şi, cum el era de gardă, lui îi revenea obligaţia de a pune un diagnostic. Cel mai greu lucru pentru un medic: să pună diagnosticul.

Se aşeză la birou, pregătit să înceapă lucrul. O asistentă îi aduse un pahar cu apă. Şi atunci veni ambulanţa. Pacientul, Matei Dogaru, era un bărbat cu părul lung, nespălat. Avea barbă şi mustaţă. Ochii, albaştri şi tulburi, erau plini de lacrimi. Era clar că omul suferea. Nu era nociv, nu făcuse rău nimănui, dar în sufletul lui se ducea o luptă. Cezar îl examină. Avea toate datele să fie diagnosticat cu schizofrenie. Dar, după cum spun cărţile de medicină, există caracteristici schizoide care nu sînt patologice. Cezar investigă mai departe. Vroia să fie sigur că diagnosticul său va fi potrivit. După zece minute, era sigur: omul avea schizofrenie.

Urmă un paranoic, adus la spital de un prieten şi apoi - aparent cel mai interesant caz pe ziua respectivă - un epileptic. La schizofrenie şi paranoia, lucrurile sînt nesigure: nu există dovezi clare, te poţi înşela ca doctor, oricîţi rezidenţi ai avea, oricît te-ar ajuta experienţa. Dar într-o criză de epilepsie, lucrurile sînt întotdeauna evidente: convulsii, pierderea cunoştinţei, spume la gură, limba în pericol de a fi înghiţită... Pacientul, un bărbat brunet pe nume Popa, cu o faţă simiană, tocmai avusese o criză şi doi colegi ai lui Cezar aveau grijă de el. Cezar se uita la electroencefalogramă. Dădu din cap, abătut: lucrurile nu erau grave, dar nici bune nu erau. Îi prescrise Fenobarbital domnului Popa şi luă o pauză de masă. Se aşeză la birou şi muşcă dintr-un măr, cu poftă.
- Doctore Ionescu, aveţi o secundă? Era asistenta lui preferată, Steluţa. De altfel, îi era şi soţie, dar îi plăcea să-i spună "doctore" în spaţii publice.

Cezar se ridică de la birou, aruncă mărul la gunoi ca un baschetbalist experimentat şi, cum tot erau singuri în cabinet, îşi sărută soţia, cu un zîmbet obosit. Era, deja, o zi grea. Steluţa îi puse pe masă trei dosare: epilepticul, schizofrenicul şi paranoicul. Cezar ştia ce are de făcut: ştampile, semnături, diagnostice. Soţia lui îl mai pupă o dată, pe furiş parcă, temîndu-se să nu intre cineva să-i surprindă, şi se duse la vizita de la ora 10.

Lui Cezar îi era frică, azi mai mult ca oricînd. În fiecare dimineaţă se trezea cu frica asta. Frica de a nu greşi. Vieţile oamenilor depindeau de el. Dacă-i dădea unuia Rivotril în loc de Fenobarbital? Sau Efectin în loc de Abilify? Dacă venea un om sănătos la spital, adus de vecini răuvoitori? Dacă unora li se înscena nebunia? De cîte ori se gîndise la demisie, numai el ştia. Dar strîngea din dinţi şi mergea mai departe. Sigur, foarte interesant era faptul că oamenii cu statut social înalt nu ajungeau niciodată la spital. Ba da, de fapt fusese odată o actriţă, adusă de soţ pentru alcoolism, dar făcuse tratamentul şi nu mai avea nimic acum.

Colegul lui, Mihai Anghel, care avea un malpraxis la activ - dar nu se vorbea despre asta în spital - bătu la uşă, nu tocmai discret, şi îl făcu să tresară.
- Ce faci, Cezar? Pui ştampile, ca de obicei?

Maliţiozitatea colegială a lui Mihai nu-l luă prin surprindere pe Cezar. Demult, cu cîţiva ani în urmă, Mihai tare-ar mai fi vrut să se însoare cu Steluţa. Erau colegi de facultate, toţi trei la medicină, prieteni buni. Apoi băieţii s-au specializat amîndoi în psihiatrie, iar Steluţa a devenit asistentă. Şeful clinicii, Miki Oltean, i-a angajat imediat pe toţi trei. Atunci au început şicanele, rivalităţile, problemele. Nici Steluţa nu ştia pe care să-l aleagă, îi plăceau amîndoi. Amîndoi erau băieţi deştepţi, frumoşi, culţi. Se gîndi multă vreme cu care vroia cu-adevărat să-şi petreacă viaţa. O chinuia foarte tare faptul că trebuia să se hotărască. Nu era unul din marile ei talente. Aşa că cedă în faţa lui Cezar, care era mai insistent. Mihai îşi înghiţi amarul şi rămase fără parteneră multă vreme, pînă apăru în viaţa lui Anamaria, contabila spitalului. Acum, Mihai se uita la Cezar cu ochi strălucitori, aşteptînd răspunsul la înţepătură: Pui ştampile, ca de obicei?
- O, salut, Mihai! - zîmbi Cezar. Pun şi ştampilă, şi semnătură, de ce, te simţi rău? Să-ţi scriu o reţetă?

Izbucniră amîndoi în rîs.
- Ce face Steluţa?
- La vizită.

Cezar îl măsură pe Mihai din cap pînă-n picioare. Se îngrăşase puţin, ceea ce nu-i strica - în facultate era prea slab. Acum, că aveau amîndoi în jur de 30 de ani, se împlinise fiecare în felul lui. Cezar era şaten spre blond, iar Mihai - mai brunet. Aveau cam aceeaşi greutate, dar constituţii diferite.
- Te pot ajuta cu ceva? - întrebă Cezar, oarecum preocupat de dosarele din faţa lui.
- Am venit la tine cu o rugăminte, într-adevăr. Mihai se scărpină în barbă şi se bîţîi de pe un picior pe celălalt. Am aflat de la colegii noştri că a venit cu salvarea azi dimineaţă un pacient pe nume Matei Dogaru. L-ai diagnosticat cu schizofrenie. Şi văd că eşti pe cale să pui ştampila şi semnătura. Eu am venit să te rog să-l trimiţi acasă.

Cezar făcu ochii mari şi deschise puţin gura, ca şi cînd ar fi vrut să respire mai mult aer. Simţea că se sufocă. Se încruntă.
- Cu ce drept...?
- Ştiu, ştiu. Nu am dreptul să-ţi cer asta. - răspunse Mihai. Mai ales avînd în vedere trecutul meu, pe care îl cunoaştem amîndoi. Ştiu că nu am credibilitate în faţa ta. Şi ştiu că toţi colegii din spital mă suportă doar, nimeni nu mă admiră, şeful mă lasă să stau aici de milă. Nu mă concediază, tocmai ca să am şi eu o pîine. Dar ascultă-mă. Omul nu e schizofrenic.
- Cum poţi să spui aşa ceva? Aude voci! Sigur, nu recunoaşte că le-ar auzi, dar sînt sigur că le aude şi, în plus, e exact la vîrsta la care se declanşează boala dacă o ai în gene!
- Cum poţi fi aşa de sigur că e bolnav?
- Dar tu cum poţi fi aşa de sigur că nu e? Nici măcar nu l-ai consultat!
- Cezar, ascultă-mă, te rog. Sînt lucruri pe care nu le ştii despre mine. Omul ăsta mi-a salvat viaţa.
- Cine? Dogaru?! Abia se poate ţine pe propriile-i picioare, şi tu vrei să cred că ţi-a salvat viaţa?
- A fost mai demult... e o situaţie mai complicată. Mă tem că-ţi va fi greu să înţelegi, aşa că mai bine m-ai crede pe cuvînt: mi-a salvat viaţa.
- Nu te cred pe cuvînt. Cum să eliberez un nebun bazîndu-mă pe cuvîntul unui coleg acuzat de malpraxis? Nu te supăra, Mihai, mi-e peste puteri! Ori îmi explici, ori Dogaru rămîne internat, şi apoi rămîne pe tratament.
- Dogaru... - Mihai respiră adînc. Dogaru nu e cine crezi tu.
- Nu cred nimic despre Dogaru ăsta. Nu e nimic de crezut. Am doar date clare: CNP, adresă, serie şi număr de buletin. Plus patologia, care e evidentă.
- De ce nu vrei să mă crezi? Nu ştii că sînt lucruri pe lumea asta despre care e mai bine să nu vorbeşti?
- Mihai, te rog frumos. N-am timp pentru asta. Hai să reluăm discuţia altădată, cînd o să fii pregătit să-mi spui ceva care are sens. Pînă una-alta, dacă vrei să-l vizitezi, Dogaru e în salonul 3. Şi să ştii că nu apreciez faptul că-mi pui la îndoială diagnosticul. Noroc că n-ai făcut-o în faţa Steluţei, avînd în vedere istoria noastră. Acuma, dacă nu te superi, am de pus o semnătură şi o ştampilă.

Mihai salută şi se retrase. Cauza Dogaru părea pierdută.

Însă Cezar, rămas în birou, începu să fie cuprins de îndoială. Dacă se înşelase? Dacă omul nu era schizofrenic? Dacă era... altceva la mijloc? Dar Mihai nu spusese nimic clar. Îl rugase să-i acorde încredere. Nu i-o acordase. Nu din cauză de malpraxis - era ultimul lucru la care să se gîndească - ci din cauză că încă era supărat pe Mihai - da, era momentul s-o recunoască - pentru că fusese atîta timp în competiţie cu el pentru Steluţa.

Îndoiala îl rodea din ce în ce mai tare. Îl cunoştea pe Mihai de-atîta timp. Sigur, nu era perfect, era şi el om, făcea greşeli, dar era un om bun şi fusese un rival cu onoare, nu forţase nota niciodată, nu jucase murdar nici faţă de el, nici faţă de Steluţa. Într-adevăr, de cînd cu malpraxisul (internase pe nedrept un pacient), nu mai avea o credibilitate aşa de mare, dar rămăsese acelaşi Mihai; cu toate greşelile, era fundamental un tip inteligent şi de treabă. Şi dacă el, Cezar, era în pericol să facă aceeaşi greşeală? Dacă Mihai încerca să-l salveze? Nu numai pe Dogaru, dar şi pe el?

Pixul îi tremura între degete. Ştampila şi parafa se profilau ameninţător pe birou. Cezar îşi luă capul între mîini. Nu putea să facă ce trebuia să facă. Nu putea să pună ştampila, parafa, semnătura. Nu era sigur. Începu să tremure şi să transpire. I se uscă gura. Şi îşi dădu seama, brusc, ce i se întîmpla: avea un atac de panică. Nu era bine. Nu era bine deloc. Nu trebuia să fie văzut. Dacă aflau colegii că el, unul dintre cei mai respectaţi medici ai spitalului suferea de atacuri de panică şi era în pericol de depresie? Cipralex-ul îl aştepta! Şi nu vroia aşa ceva.

Dar Cezar o luase pe pantă în jos. Nu se mai putea controla. Tremura din ce în ce mai tare. Se sprijini de birou. Numai gîndul că ar putea fi descoperit în halul ăsta îl înspăimînta. Şi pe măsură ce încerca cu cerbicie să se controleze, îi creştea şi spaima. Îşi aminti de o adolescentă pe care o diagnosticase cu "depresie uşoară" şi care-şi luase viaţa la două zile după externare. Nimeni nu ştia că el era de vină. Îşi aminti de bărbatul murdar şi neîngrijit despre care crezuse că are mania persecuţiei şi despre care aflase, după ce-l diagnosticase ca obsesiv-compulsiv, că într-adevăr era persecutat şi şantajat de un fost coleg de la lucru. Nimeni nu ştia că-i greşise diagnosticul. Îşi aminti... Dar nu, nu mai putea. Căzu de pe scaun şi-şi pierdu cunoştinţa.

Şi seara se lăsă peste Spitalul 9, peste asistentele mirate şi peste medicii şocaţi, peste trupul inconştient al lui Cezar, care era transportat în salonul 3, unde fu întins pe un pat mizerabil de spital, în timp ce Matei Dogaru, care avea în continuare figura aceea suferindă, fu trecut în grija unui alt medic, care-l găsi uşor deprimat, îi recomandă ceai de sunătoare de la Plafar şi-l trimise frumos acasă.

Dragă Steluţa,

Sper că eşti bine, sănătoasă. Îmi pare rău că n-am fost mai puternic şi că te-am dezamăgit. E vina mea. Aici în salon e linişte. Eu, după cum ştii, ba sînt internat, ba sînt la domiciliu. De cînd m-au diagnosticat cu depresie, iau Cipralex în fiecare zi. Ştii bine, de fapt, că doar tu mi-l aduceai la pat înainte să-ţi dai demisia. Sper că eşti fericită cu noua ta familie. Salutări lui Mihai.

Să ştii că nu te condamn nici o clipă. Încerc să mă pun în locul tău. Ai rezistat mult alături de mine, şi îţi sînt recunoscător pentru asta. Dar uite, dacă aşa a fost să fie, să rămîi cu Mihai, încerc să mă obişnuiesc cu ideea. Sper că ai făcut alegerea potrivită. Am auzit că v-aţi mutat sus la Platou. E frumos peisajul acolo, nu-i aşa? Şi sînteţi aproape de grădina zoologică... vă invidiez.

Dragă Steluţa, să ştii că pe mine îndoiala m-a adus unde m-a adus. Nu am crezut destul în mine şi de fapt, nu am crezut în nimic. Te rog să nu te îndoieşti de alegerea ta, Mihai e cu siguranţă un soţ foarte bun. Nu vreau să vă deranjez, dar am o rugăminte: aş vrea ca Mihai să mă viziteze într-una din zile. Cînd poate el, nu e grabă.

Dragă Steluţa, să ai o zi bună şi-ţi mulţumesc pentru tot.

Cu drag,
Cezar

De cînd se căsătorise cu Steluţa, Mihai Anghel era în al nouălea cer în fiecare zi. Avea tot ce îşi dorise: o slujbă bună la spital, soţia la care visase toată viaţa, o casă frumoasă, şi poate că urmau şi copiii. Îi părea rău pentru Cezar, care-şi pierduse familia şi locul de muncă şi acum locuia într-o garsonieră amărîtă - în zona centrală, e drept - cînd nu era internat, căci era internat periodic.

Iată de ce, cînd Steluţa îi spuse, într-o dimineaţă la cafea, că Cezar ar vrea să-l vadă, Mihai nu se gîndi de două ori. Îl căută imediat pe fostul lui coleg şi-l găsi la spital. În acelaşi salon 3. Cînd Mihai intră pe uşă, lui Cezar tocmai i se dădea Cipralex-ul de la ora 10. Cu paharul de apă în mînă, Cezar îi zîmbi lui Mihai, înghiţi pastila şi se ridică de pe pat. Îi întinse mîna vechiului său prieten şi rival, după care ieşiră în grădină, la o scurtă plimbare.
- Ai vrut să mă vezi... - începu Mihai.
- Da, zise Cezar, îmi lipseşte compania bună aici.
- Ah, credeam că ai să-mi spui ceva special... - răspunse Mihai, fără să-şi ascundă dezamăgirea.
- Păi, de fapt, chiar am. Aş vrea să te întreb dacă mai ştii ceva de Matei Dogaru. Dacă bine-mi amintesc, el mi-a pus capac... Rîse încetişor, apoi îşi pipăi absent obrazul neras.

Mihai se opri, şocat. Era ultimul lucru la care se aştepta: deschiderea subiectului Dogaru.
- Da, spuse, destul de sec. Mai ştiu. Ne mai vedem cîteodată.
- Şi? - întrebă Cezar. Ce mai face?
- Păi, datorită incidentului pe care l-ai avut, Dogaru a nimerit la colegul nostru, Ştiucă, şi acum e bine-mersi acasă, că Ştiucă nu l-a internat. Stă cu maică-sa, parcă ţi-am spus...
- Nu, nu mi-ai spus nimic despre el.
- Aha. Păi, stă cu maică-sa, nu lucrează deocamdată nicăieri, n-are nevastă, n-are copii, toată ziua stă în casă şi citeşte.
- Deci e un tip deştept, Dogaru ăsta, dacă citeşte atîta...
- Ai văzut tu oameni proşti suspectaţi de schizofrenie? - rîse Mihai.
- Ai dreptate, am început să uit tainele meseriei de cînd stau prin saloane mai mult decît în birouri... - răspunse cu tristeţe Cezar.
- Cezar... - Mihai se opri din mers. O să te faci bine. Ai să vezi.
- Nu cred, Mihai. Îţi mulţumesc pentru gîndurile bune, dar nu cred. Sînt mereu ba pe medicaţie, ba internat. Vezi şi tu că am un psihic slab...
- Nu vorbi aşa. Ce s-a întîmplat n-a fost din vina ta.
- În fine... spune-mi mai bine de Dogaru. Deci nu e schizofrenic?

Mihai tăcu o clipă, apoi:
- Cezar, Dogaru e unul dintre cei mai speciali oameni pe care îi cunosc. Din toţi cîţi există, sînt sigur de asta.
- Nu mă îndoiesc, dacă reuşeşte să trăiască cu mă-sa, fără loc de muncă, citind toată ziua. - Cezar rîse, maliţios.
- Nu, nu. A lucrat. A lucrat şi el, şi va mai lucra, sînt convins de asta. Acum se recuperează după ce medicii - adică tu - era să-l nedreptăţeşti.
- Nu am vrut să-i fac rău! - strigă Cezar, brusc enervat. Mihai se dădu un pas în spate. Îmi făceam meseria, Mihai, ce-i aşa de greu de înţeles?
- Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc. Dar uite unde ai ajuns făcîndu-ţi meseria. În salonul numărul 3.
- Bine, spuse Cezar, mai calm. De ce să-l nedreptăţesc? Omul părea schizofrenic sută la sută.

Mihai zîmbi, apoi chicoti:
- Dragul meu fost coleg, ştim cu toţii că există la om caracteristici schizoide care nu sînt patologice. Există tendinţe paranoide în fiecare dintre noi... există...
- Da, da, îl întrerupse Cezar. Dar Dogaru ăsta era în criză, nu-ţi aminteşti? De ce crezi că m-am gîndit că aude voci? Se vedea pe faţa lui că ceva-l roade pe dinăuntru.
- Cezar, nu cred că o să înţelegi vreodată ce s-a întîmplat. Eu am încercat să-ţi solicit încrederea. N-ai vrut să mi-o dai.
- Mihai, de-asta te-am chemat, ca să înţeleg. Te rog să-mi spui.
- Nu mai pot să stau, mă aşteaptă Steluţa cu prînzul.

Cînd văzu figura îndurerată a lui Cezar, Mihai îşi dori să nu fi adus vorba de Steluţa. Dar era prea tîrziu.
- Bine, Mihai. Du-te. Nu mi-ai spus nimic de Dogaru.
- Va veni o zi cînd vei afla. Ai încredere în mine.
- În tine? Care acum ai tot ce mi-am dorit eu vreodată? Cum să am încredere în cel care mi-a luat soţia, mi-a luat locul, mi-a luat viaţa?
- Salut, Cezar.
- Du-te naibii, Mihai.

Matei Dogaru se plimba liniştit prin parcul de la Medicină, cu o carte sub braţ. Cerul era senin, pămîntul era umed. Plouase. Brusc, îi apăru în faţă un individ în pijama şi halat, neras şi cu şlapi în picioare.
- Doctore Ionescu... - spuse Matei, mirat.
- Dogaru! - strigă Cezar, ieşit parcă din minţi. Din cauza ta am ajuns unde-am ajuns! Tu mi-ai pus capac!
- Poftim? - făcu Matei, neînţelegînd nimic.
- Diagnosticul! Greşit! Eu!
- Doctore Ionescu...
- Doctor?! Nici un doctor! Nu vezi că acum sînt pacient? În propriul meu spital?
- Îmi pare rău...
- Să-ţi pară! Că din cauza ta am ajuns cum am ajuns!
- Domnule Ionescu, vă rog să mă scuzaţi, dar dumneavoastră era să puneţi un diagnostic greşit, nu eu...
- Da, dar tu m-ai provocat! Arătai în ultimul hal, cu ochii tăi lăcrimoşi, albaştri, ca de viţel la poarta nouă! Şi-a mai venit şi Mihai ăla, să mă chinuie mai departe!
- Cred că ar trebui să chem un medic... ei ştiu că sînteţi aici, afară? - întrebă Matei, realmente îngrijorat.
- Bine, bine, mă calmez. Hai să ne cunoaştem mai bine. - spuse Cezar, şi Matei răsuflă uşurat că fostului medic îi trecuse criza de nervi.
- Aş vrea să vă spun mai multe despre mine, domnule Ionescu, dar ce vedeţi, asta sînt.
- Mai demult am văzut un schizofrenic...
- Înseamnă că aşa a fost. Şi acum, ce vedeţi?
- Văd un bărbat înalt, frumos, cu ochi albaştri, senini, care ţine o carte în mînă.
- Înseamnă că aşa este.
- Şi dacă ţi-aş spune că-l văd pe diavol cînd mă uit la tine?
- Înseamnă că aşa ar fi.
- Şi dacă pe Dumnezeu?
- Aşa ar fi.

Cezar nu mai înţelegea nimic. Merse în continuare alături de Matei Dogaru, pînă la intrarea în spital. Acolo se despărţiră. Dogaru dispăru înapoi în parc, strîngînd cartea la piept. Cezar era preocupat. Se aşeză pe pat şi-şi înghiţi absent Cipralex-ul. De ce-i spusese Matei Dogaru "Aşa ar fi cum ai vedea"? De ce atîta ambiguitate, cine se credea? De ce nu putea să-i spună ceva clar? Poate chiar era schizofrenic! Poate că el, Cezar, avusese dreptate şi Mihai îl manipulase ca să-i ia soţia şi locul în societate! Sau poate era, într-adevăr, cum îi spusese Mihai, un om cu totul special...

Nimeni nu vroia să răspundă la întrebările lui Cezar. Nici măcar el însuşi nu putea să-şi răspundă. Aşa că adormi cu paharul de apă în mînă şi se trezi a doua zi dimineaţă la aceeaşi viaţă mizerabilă.

Pe Matei Dogaru nu-l mai văzu nimeni în oraş. Nici Cezar, nici măcar Mihai. Se mutase? Dispăruse pur şi simplu? Plecase temporar? Nimeni nu ştia. Şi, oricum, nimeni din cei pe care-i întîlnise nu se întreba unde e Matei Dogaru. Fiecare îl văzuse altfel, fiecare crezuse altceva, pentru fiecare însemnase una sau alta.

"So, so you think you can tell / Heaven from hell..." - se auzea din boxe. Mihai Anghel asculta radio în maşină, în drum spre spital. Opri aparatul, fără să dea atenţie versurilor. Era prea preocupat de noua zi care începuse, de ce avea să facă la spital, de meseria lui nobilă, de faptul că avea să vindece, din nou, suflete, şi-şi aminti, cu zîmbetul pe buze, ce cafea minunată îi pregătise, la micul dejun, Steluţa.

(Varşovia, noiembrie 2012)