În fiecare dimineață, împăratul Rogvaiv o ducea în brațe în sala tronului, în tăcere, iar apoi se așezau amândoi printre dregători și curteni. Paharnicul le turna de băut și, la un semn al împăratului, se deschideau ușile îmbrăcate în aur și mărgăritare. Pe rând, oamenii din popor, cu probleme și plocoane, pășeau în sala tronului. Împăratul Rogvaiv, bun la suflet, la fel ca împărăteasa lui, dornic să-și ajute supușii, le asculta păsurile, primea plocoanele și încerca să le fie de folos.
Împăratul avea tot ce-și dorea: o soție frumoasă, multe bogății, speranța că va avea moștenitori și palatul cel mai impunător din toate împărățiile din lume. Avea mulți dregători, unii cu rang mai înalt, care stăteau mai aproape de cele două tronuri și aveau veștminte mai bogate, și alții - mai puțin importanți, așezați aproape de centrul sălii, care urmau porunci.
Însă împăratul era foarte, foarte nefericit. La fel ca împărăteasa Alba. De altfel, peste întreaga împărăție domneau norii nesiguranței și ai spaimei, cu toate că oamenii își iubeau împăratul, sau poate tocmai de aceea. Supușii veneau la palat să-și spună păsurile numai când nu aveau de ales, pentru că fiecare dintre ei știa că s-ar putea să nu se mai întoarcă acasă.
∞
Așa stăteau lucrurile și în dimineața aceea de pomină, când, după ce au scos oile la păscut și le-au dat de mâncare copiilor, doi oameni simpli din împărăție, păstorul Ave și soția lui, Star, au hotărât să meargă la palat să ceară ajutorul lui Rogvaiv. Știau că poate fi ultima dată când își văd copiii, așa că i-au strâns cu putere în brațe și le-au spus că îi iubesc mai mult ca orice pe lume. Dintre cei trei copii ai lor, doi băieți și o fetiță, cel mai tare au strâns-o în brațe pe fetiță. Era o copilă de trei anișori, care fusese, odată, veselă și jucăușă, cu ochi sclipitori și picioare sprintene. Însă, de ceva vreme, zăcea la pat cu o boală cumplită. Își pierduse veselia și nu mai vorbea. Nu mai mânca și nu se mai mișca. Nu mai deschidea gura, orice i-ar fi spus părinții ei și, cu toate că amândoi o iubeau ca pe lumina ochilor, nu reușeau să facă nimic s-o vindece. Se perindaseră prin coliba lor vraci și vindecători cu duiumul, dar nimeni nu i-a putut ajuta. Star o ținea în brațe noaptea, îi cânta și o mângâia.În acea dimineață, ca în toate celelalte dimineți, Star se trezi și o strânse la piept pe fetiță. Apoi o privi și sări din pat ca arsă, cu pătura înfășurată în jurul ei. Micuța respira ușor și liniștit, cu fața în sus și, în sfârșit, cu gura deschisă.
∞
În aceeași dimineață, împăratul se trezi în patul său, acoperit cu puf și praf de diamante. Împărăteasa Alba nu mai era lângă el. Rogvaiv se ridică, își șterse lacrimile de nefericire care-i curgeau pe obraji și făcu un semn. Ca prin minune, două slujnice grațioase, îmbrăcate în rochii vaporoase și fine, se apropiară de el. Femeile aveau mâini albe și moi, cu care îndepărtară veștmintele împăratului și îi pregătiră baia. După ce împăratul, frumos mirositor și uns cu uleiuri fine, se așeză pe marginea patului, alte două slujnice, la fel de grațioase și de blânde, îl îmbrăcară în catifea și satin. Rogvaiv își puse singur mantia și coroana, apoi porni, în liniște, cum era obișnuit, spre sala tronului. În fața sălii îl aștepta, tot în liniște, așezată pe un scaun simplu, împărăteasa. Azi purta o rochie verde, brodată cu un brâu de flori albe. Era foarte tristă, dar fața i se lumină pentru o clipă când îl văzu pe împărat. Acesta îi zâmbi, apoi nefericirea îi copleși din nou pe amândoi. Rogvaiv își luă în brațe împărăteasa și intrară în sala tronului.∞
Copiii se uitară lung în urma celor doi păstori, făcându-le cu mâna din ușa casei. După o vreme, pe drumul plin de praf, sub soarele arzător, Ave și Star se opriră să bea apă din plosca de piele. Mai aveau puțin de mers, palatul strălucea pe colină, iar ei îl priveau îngrijorați. Ave o luă pe Star de mână și o întrebă:- Să mergem mai departe? Sau n-ar fi mai bine, oare, să facem cale întoarsă?
Star se prinse de fusta prăfuită și se încruntă:
- Ar fi mai bine să mergem înainte. Poate avem noroc.
Ave o strânse de mână și o porniră din nou la drum.
∞
La palat, dregătorii turnau licori meșteșugite în două cupe înalte. Așezară băuturile pe o tipsie de cristal. Cel mai înalt dregător al împăratului, Drig, un bărbat cu părul negru și barbă deasă, ochi căprui și dinți foarte albi, înfășurat într-o mantie purpurie, înșfăcă tipsia și o așeză pe o măsuță joasă, în fața împăratului și a soției sale.Aproape plictisit, Rogvaiv îi oferi împărătesei licoarea transparentă și păstră pentru sine cupa în care sclipea un lichid roșu închis. Odată golite cupele, Drig luă tipsia și, în sunet de trâmbițe, ușile sălii tronului se deschiseră. Sub ochii aproape închiși ai împăratului așteptau câțiva oameni în haine ponosite. Fiecare avea câte un dar pentru Rogvaiv: pâine, cozonaci, găini, saci cu grâne. O bătrână în sandale rupte și cu un batic colorat ținea în poală o cutie îmbrăcată în catifea portocalie, cum numai pentru bijuterii se mai făceau în împărăție. Paznicul de lângă ea o privi cu mirare, dar își ridică privirea și luă poziția de prezentare a armei, căci ușile sălii erau deschise, iar Drig era iute la mânie când paznicii nu respectau ordinea și ordinele.
Primul intră în sala tronului un fierar pe nume Johann. Hainele îi erau pătate de rugină, iar mâinile - negre și arse de la munca cu nicovala și cu focul. Tremurând, scoase din sacul pe care-l purta în spate o sabie cu teaca strălucitoare, bătută în nestemate, și o așeză la picioarele împăratului Rogvaiv, așezându-se în genunchi. Toți cei din sala tronului își pierdură, pentru o clipă, răsuflarea, căci sabia era cu adevărat nemaipomenită. Împăratul încremeni când o văzu, apoi i se ridică colțul gurii și îi făcu semn lui Drig. Înaltul dregător ridică sabia, o scoase din teacă și soarele lumină tăișul drept, măiestrit lucrat. Împăratul încuviință din cap, iar Drig îi spuse fierarului:
- Ridică-te, omule, și vorbește. Spune-ți păsul!
Tremurând, fierarul Johann își îndreptă trupul și vorbi, cu spaimă în voce:
- Măria Ta, cu umilă rugăciune vin la picioarele înaltului tron. Băiatul meu a căzut la pat de multă vreme și viața i se scurge pe zi ce trece, ochii i se închid încet-încet și, tot mai mult, în fiecare zi, fruntea îi arde ca focul la care am lucrat sabia pe care am dăruit-o Înălțimii Voastre. Pielea i se înnegrește tot mai tare și nu se mai poate ridica din pat. Vin cu plecăciuni și cu adânca speranță că spițerul Măriei Tale poate fierbe o licoare pentru fiul meu, căci am nevoie de el să lucreze la foale și mi-e mai drag ca stelele de pe cer.
Fierarul lăsă capul în jos, tremurând din ce în ce mai tare.
Împăratul întinse mâna către Drig, care îi dădu sabia. O prinse de mânerul lustruit, din cel mai fin alabastru, și o privi cu nesaț. Apoi, cu ochii în jos, deschise gura. În sala tronului era atât de liniște, încât se auzi cum bate din aripi musculița care își luă zborul de pe coroana împărătesei și se așeză pe mâneca lui Drig.
Din gura deschisă a împăratului ieșiră două limbi lungi. Una era o limbă de om, rozalie și grăsuță, care îi mângâie incisivii. Lângă ea, însă, apăru o altă limbă - subțire, neagră, bifurcată, care se plimba pe buza de jos, înfiorând curtenii care-l priveau - pe el și lacrimile care i se scurgeau din ochii triști. Împăratul vorbi, și în sala tronului se auziră două voci puternice. Prima era o voce adâncă și blândă, iar a doua, o voce înaltă și scârțâită, răutăcioasă și plină de venin. Prima voce spuse:
- Drig, trimite imediat după spițer și poruncește-i să fiarbă licoarea pentru fiul acestui om!
A doua voce însă, condusă de limba neagră și despicată, scârțâi cuvinte înspăimântătoare:
- Să i se taie capul!
Apoi, împăratul închise gura și limbile i se retraseră între dinți.
Tăcerea din sala tronului era copleșitoare. Apoi, se auziră pașii lui Drig pe pardoseala de marmură. Înaltul dregător execută ambele ordine. Chemă spițerul, care veni cu trusa regală și prepară licoarea. Fierarul, tremurând, luă sticluța și i-o dădu soției lui, care aștepta afară, plângând mai tare ca niciodată. Se îmbrățișară, și Johann se întoarse în sală, în timp ce soția lui o porni prin praf și noroi uscat pe drumul către sat, cu licoarea în basmaua înnodată. Se văicărea și plângea, dar punea un picior în fața celuilalt, în timp ce, la palat, Drig primi sabia din mâna împăratului Rogvaiv și, cu o mișcare scurtă și hotărâtă, reteză capul fierarului îngenuncheat. Capul se rostogoli pe podea, cu lacrimi pe obraji și cu un zâmbet înghețat pe buzele vinete.
Din ochii lui Rogvaiv curgeau, din nou, lacrimi, iar împărăteasa Alba, văzând acest lucru, mișcă brațul cu mare greutate și scoase o batistă cu care i le șterse. Împăratul îi sărută mâna și făcu semn să intre următorul.
∞
Pe drumul prăfuit, Ave și Star se apropiau încet, încet, de palat. Pe măsură ce clădirea strălucea mai puternic și se vedea mai bine, cei doi se posomorau tot mai tare. Dar hotărârea lor era mare, păsul - și mai mare. Puneau, cu greu, câte un picior în fața celuilalt, cu capetele plecate, cu ochii în jos.∞
În acest răstimp, la palat, prin ușile deschise ale sălii tronului, intră, șontâc-șontâc, bătrâna cu sandale rupte, haine ponosite și batic colorat, purtând cutia portocalie în mâinile tremurânde. Avea cercuri vineții sub ochi, pielea brăzdată de riduri adânci, picioarele umflate și privirea tristă. Îngenunche în fața împăratului și a împărătesei, sub ochii mirați ai lui Drig, care, cu o grimasă de neplăcere, cauzată nici el nu știa de ce, spuse:- Vorbește, femeie!
Bătrâna se prefăcu speriată, dar musculița - care își luase zborul de pe mâneca lui Drig și se așezase înapoi pe coroana împărătesei - observă o sclipire în ochii femeii îngenuncheate și continuă să o privească.
- Mărite Împărat Rogvaiv - spuse bătrâna, cu o voce surprinzător de curată. Vestea bunătății tale s-a dus peste mări și țări. Am venit cale lungă, de departe, de foarte departe, să-mi spun păsul. Însă, cu voia Măriei Tale, fă un semn dacă binevoiești să poruncești ca ploconul meu să se îndrepte astăzi spre preafrumoasa împărăteasă Alba, căci doar ea mă poate ajuta.
Rumoarea care se auzi atunci în sala tronului înecă orice alt zgomot. Drig încremeni cu mâna stângă în barbă și nu mai făcu nicio mișcare, cu toate că avea cealaltă mână pe mânerul sabiei din cingătoare. Doar ochii îi jucau în capul înțepenit, semn că frica îl cuprinsese și că încerca din răsputeri să tragă sabia din teacă. Împărăteasa Alba, auzind cuvintele bătrânei, făcu și ea ochii mari. Erau mai verzi și mai sclipitori ca niciodată. Împăratul Rogvaiv se scutură în tronul auriu, și fără voia lui, făcu un semn cu brațul către Alba. În sala tronului se lăsă liniștea. Musculița își curăța aripile, cu piciorușele lipite bine de coroana împărătesei. La semnul lui Rogvaiv, bătrâna se ridică, sprintenă, și îngenunche din nou în fața Albei, care o privea cu ochii mari, din ce în ce mai vii. Bătrâna îi întinse cutia și spuse, cu aceeași voce curată:
- Măria Ta, ploconul meu este pentru tine, cu voia Măritului Împărat Rogvaiv. Fie ca darul pe care ți-l ofer să-ți aducă bucurie, fericire și împlinirea tuturor dorințelor. Rugămintea cu care am venit la palat i-o voi adresa împăratului, așa cum se cuvine.
Străjerii își îndreptară lăncile, Drig se forță din nou să scoată sabia din teacă, dar nu se putea mișca, iar Rogvaiv privea cu ochi și mai mari, tot mai albaștri, mâna întinsă a bătrânei, în care se odihnea cutia portocalie.
Bătrâna ridică cealaltă mână și deznodă basmaua colorată care-i acoperea părul și fruntea. De sub pânza ponosită se revărsară valuri de păr lung și ondulat, auriu ca soarele ce inunda sala tronului. Toți curtenii rămaseră cu gura căscată, încremeniți. Bătrâna deschise cutia și se transformă într-o femeie tânără, frumoasă, din care radia o lumină albă, care acoperi întreaga adunare. Când lumina o atinse pe Alba, împărăteasa se ridică în picioare cu ușurința unui fluture care iese din crisalidă și bate din aripi pentru prima oară. Femeia luminoasă deschise gura și, privindu-l în ochi pe Rogvaiv, îi spuse ce o durea, în timp ce Drig încerca din răsputeri să-și scoată sabia din teacă:
- Măria Ta, nu cer nimic pentru mine. Durerea mea e veche. Am auzit de bunătatea ta și de chinurile prin care treci și tu, dar și împărăția. Iată de ce, vreau să-ți cer este să deschizi gura și să nu spui nimic. Și-apoi, când vei putea vorbi, te voi asculta și voi face ce-mi poruncești.
Încet, cu ochii întunecați de spaimă și cu trupul încremenit, Rogvaiv deschise gura. Limba rozalie și grăsuță se plimba jucăușă pe incisivi, în timp ce limba neagră și bifurcată se zbătea pe buza de jos, împingându-se în bărbia împăratului, zvârcolindu-se fără încetare. Femeia luminoasă îi întinse împărătesei Alba cutia deschisă. Alba o luă cu grație și văzu că, pe un pat de catifea, în cutie se odihnea un pumnal de cristal, care strălucea în toate culorile curcubeului. Avea un mâner fin și subțire, iar pe tăiș se plimba o rază de soare care zugrăvea într-un alb strălucitor marginea ascuțită. Femeia luminoasă făcu un semn de încuviințare, iar Alba luă pumnalul din cutie. În acel moment, femeia bătu din palme și, deodată, se întâmplară mai multe lucruri: dintre mâinile ei ieși un șuvoi de lumină, iar împărăteasa, cu pumnalul cristalin în mână, se mișcă repede ca vântul, prinse limba neagră și despicată a lui Rogvaiv între degete și o reteză de la rădăcină. Din gura împăratului începu să curgă un lichid întunecat, lipicios, care îi murdări mantia. Șuvoiul de lumină se îndreptă spre împărat și acoperi lichidul, împrăștiindu-l într-o explozie veselă. Tot în acel moment, la bătaia din palme a femeii luminoase, musculița de pe coroana împărătesei își luă zborul și se transformă într-o pasăre uriașă, cu aripi în culorile curcubeului, care se înălță până la candelabrul cu mărgăritare atârnat de cupola sălii tronului, apoi coborî cu ciocul desfăcut, îl înghiți pe Drig și explodă în raze colorate, care se răspândiră, cu blândețe, în întreg palatul.
Toate acestea se întâmplară foarte repede, atât de repede încât nimeni nu avu timp să se dezmeticească. Prima care se mișcă fu împărăteasa Alba. Ridică pumnalul și privi, mirată, cum reflectă lumina și culoarea. Apoi, împăratul Rogvaiv deschise ochii și se uită la Alba. O luă de mână și o trase spre el, iar ea veni cu ușurință, în pas de dans. În sala tronului, oamenii încă erau buimăciți. În mijlocul încăperii stătea femeia luminoasă. Zâmbea și se juca cu o șuviță de păr auriu. Se apropie, plutind, de Rogvaiv și Alba și le spuse:
- Mărite împărat și iubită împărăteasă, păstrați o clipă, rogu-vă, tăcerea, și ascultați povestea mea. Am venit, într-adevăr, de peste mări și țări, să scap împărăția de pacostea limbii împăratului. Știu, mărite împărate, că nu așa te-ai născut, și știu cât ai suferit și cât au suferit și alții din cauza blestemului ce te-a prins. Am aflat că Drig vă pregătea băuturile de zece ani, de când e la curte, și că tot de pe-atunci, împărăteasa nu poate să miște iar tu, mărite împărate, te-ai trezit cu o limbă bifurcată în prima dimineață de după venirea marelui dregător.
Iată, a dispărut acum, căci am venit să înlătur răul de care eu însămi am fugit atâta timp. Drig nu era om. A fost ultimul dragon din lume, iar eu m-am luptat cu el mult timp. Ne-am alergat peste râuri și câmpii, peste munți și prin adâncuri de ocean, prin prăpăstii și abisuri, și niciunul n-a reușit să-l învingă pe celălalt. Iată însă că, ajungându-mi la urechi povestea ta, mărite Rogvaiv, și a ta, gingașă Alba, mi-am adunat puterile și am venit să lupt pentru voi, nu pentru mine. Și pentru toată împărăția, căci Drig și-a trimis emisarii să vă otrăvească supușii, unul câte unul, începând cu copiii, dar i-am oprit călăreții și le-am spart sticluțele cu otravă, sper, la timp.
Cu licorile pe care vi le servea în fiecare dimineață, Drig țesea o vrajă care v-a prins în plasa neputinței și a răului, iar eu am venit să vă ajut. În lunga mea luptă cu Drig mi-a lipsit puterea de a-l învinge fiindcă luptam doar pentru mine. De-acum înainte, vă voi fi mereu alături. Păstrează cutia, împărăteasă Alba. Și dacă vreodată ai nevoie de mine, deschide-o.
Femeia luminoasă tăcu, sub privirile mirate ale tuturor. Deodată, pe nas i se așeză musculița, care începu să-și curețe iar aripile. La atingerea musculiței, femeia începu să îmbătrânească. Fața i se umplu iar de riduri și cercurile vineții de sub ochi se făcură tot mai adânci. Își legă părul cărunt cu basmaua colorată și se întoarse pe călcâie, în sandalele ei rupte. Șontâc-șontâc, ieși din sala tronului și o porni pe drumul prăfuit și înnoroiat.
∞
Ave și Star se țineau de mână și mergeau din ce în ce mai încet, cu o spaimă crescândă în suflet.- Curaj! - zise Ave, și o strânse în brațe pe Star.
Ajunseră la porțile palatului. Ave strânse pumnul și bătu cu putere în lemnul masiv.
Un paznic deschise poarta și cei doi intrară, cu capetele plecate. Paznicul îi conduse în palat.
În fața sălii tronului, Ave îi spuse lui Star:
- Voi intra eu singur. Căci dacă mi se întâmplă ceva, tu va trebui să te întorci să ai grijă de copii.
Star dădu din cap:
- Nu. Voi intra eu singură. Nu aș suporta să te pierd.
Ave ar fi vrut să-i răspundă, dar în acea clipă ușile se deschiseră în sunet de trâmbițe și cei doi intrară împreună în sala tronului, unul mai înfricoșat ca celălalt.
Îngenuncheară în fața împăratului Rogvaiv și a împărătesei Alba, care ședeau, ca de obicei, fiecare pe tronul lui.
Ave își drese glasul și începu, cu voce tremurată:
- Mărite împărat, durerea noastră este foarte mare. Ne-am adunat toate puterile și tot nu am reușit să îți aducem un plocon demn de măreția ta. Ascultă-ne ruga și fă cu noi ce vrei. Fetița noastră suferă de multă vreme. Nu am știut ce o doare. E foarte bolnavă și nu deschide gura, tremură și nu se mai bucură de viață. În această dimineață am aflat ce o chinuie. Și de ne vei lua viața, mărite împărat, cei doi frați ai ei o vor crește singuri. Dar ne vom da și viața pentru un leac, căci o iubim mai mult ca orice pe lume.
Star îl strânse de mână, trase aer în piept și începu să vorbească:
- Mărite Rogvaiv, stăpâne, fiica noastră suferă la fel ca Măria Ta. Dis de dimineață, când am deschis ochii, am văzut că respira pe gură. Și din gură îi ieșea o limbă de om și încă o limbă neagră, bifurcată. Suntem cu toții foarte triști, Înălțimea Ta. Noi, fetița noastră și întreaga împărăție. Am venit aici fără speranță, știind că ne vom pierde viața. Dar păsul nostru e și al Măriei tale, și poate cineva din bunii tăi sfetnici ne poate ajuta pe toți. Viața noastră e în mâinile tale, Mărite Rogvaiv. Vorbește-ne!
Își ridicară amândoi ochii înlăcrimați spre cele două tronuri.
Împăratul Rogvaiv se ridică, zâmbind cu toată fața. Ave și Star încremeniră, nedumeriți. Rogvaiv o luă de mână pe Alba, făcându-i un semn din cap. Alba se ridică și începu să râdă, iar cristalele din candelabru începură să se ciocnească unele de altele și să danseze în timp ce scoteau un sunet vesel. Ave și Star rămaseră cu gurile căscate, văzând-o pe împărăteasă venind spre ei în rochia ei verde, grațioasă, mișcându-se ca și când ar fi plutit. Rogvaiv deschise gura și cei doi oameni îngenuncheați își traseră răsuflarea.
- Ridicați-vă în picioare!
Ave și Star plecară capetele, așteptând vocea scârțâită și uscată a limbii bifurcate. Dar nu se auzi nimic.
- Vă poruncesc să vă ridicați! - spuse Rogvaiv, printre hohote de râs. Avea un râs vesel și luminos.
Încet, încet, cu spaimă în suflet, cei doi păstori se lăsară învăluiți de zâmbetul blând al împăratului. Star îl trase pe Ave de mână și, tremurând, se ridicară. Lângă împărat stătea împărăteasa, sănătoasă și zâmbitoare.
- Alba, draga mea - spuse Rogvaiv. Ave și Star se chirciră de spaimă, așteptând sunetul strident al celeilalte limbi. Dar nu se auzi nimic. Împăratul mai spuse o dată: Alba! Împărăteasa îl prinse de mână și spuse:
- Sunt aici!
- Ce zici, draga mea, îi ajutăm?
Împărăteasa îi privi cu blândețe pe cei doi oameni simpli, înlemniți în fața lor.
- Îi ajutăm, răspunse.
- Atunci așa să fie, zâmbi Rogvaiv, și Star își pierdu cunoștința de uimire. Ave o prinse în brațe, în timp ce împărăteasa Alba se îndreptă spre măsuța din fața tronurilor și se întoarse ținând în mâini cutia portocalie pe care o primise de la femeia luminoasă. I-o întinse lui Ave, care o primi cu capul plecat.
- Văd că magia neagră a lui Drig a ajuns și în alte locuri. Nu știu cum de tocmai fetița voastră s-a îmbolnăvit, dar avem leacul aici. În această cutie miraculoasă se află un pumnal. Întoarceți-vă la copilul vostru și, când deschide gura, prindeți-i limba bifurcată și retezați-o din rădăcină. Peste trei zile, să vă întoarceți cu cutia și cu pumnalul. Vom face un bal mare, la care vă invităm, împreună cu toți copiii voștri. Dar mai ales pe fetiță vrem să o cunoaștem. Acum mergeți cu bine.
Ave, cu ochii plini de lacrimi, sărută mâna împărătesei și pe a împăratului, luă cutia, o ridică în brațe pe Star, care era încă fără cunoștință, și ieși din sala tronului. Își trezi încet soția și porniră, ținându-se de mână, cântând și dansând, înapoi spre casă.
Când ajunseră în fața căsuței lor modeste dar curate, ceilalți doi copii le deschiseră ușa. Fetița dormea iar, cu gura deschisă. Cu hotărâre, Star deschise cutia.
∞
∞ ∞
La palat e mare agitație. Pregătiri, calești, fast și du-te-vino. Veselia a cuprins întreaga împărăție. Pe drumul prăfuit vine o căruță cu coviltir, trasă de doi ponei. În ea, Ave, Star și copiii lor, îmbrăcați cu cele mai bune haine, așteaptă, cuminți, să ajungă la palat.∞
E o petrecere cum nu s-a mai văzut, cu invitați din toate țările pământului, cu povești, muzică, dansuri și voie bună.La o masă de lemn, simplă, în mijlocul sălii tronului, stau copiii. E cea mai veselă masă, cea mai plină de viață. Băiatul fierarului Johann s-a așezat, zâmbind, lângă o fetiță mică și blondă, atent supravegheată de părinți, aflați la o masă mare, mai aproape de tronuri. Băiatul o privește cu atenție și o întreabă:
- Pe tine cum te cheamă?
Fetița se uită la el și începe să chicotească. Nu-i răspunde. Îi face cu ochiul și îi scoate limba. E o limbă roz, grăsuță, care se ridică în colțul gurii și apoi trece peste buza de sus. Apoi, fetița bagă limba la loc în gură și îi spune băiatului:
- Tu primul.
El zâmbește și își pune piper peste mâncare.
∞
Petrecerea a ținut trei zile și trei nopți. După ce oaspeții au plecat, s-a lăsat liniștea și pacea peste regatul împăratului Rogvaiv. Asta s-a întâmplat demult, tare demult. Însă ieri, pe când scriam povestea asta, ca să o aflați și voi, dragi cititori, s-a așezat pe nasul meu o musculiță. Și-a curățat aripile și mi-a șoptit că e liniște și pace în continuare în împărăție. Iar eu vă spun și vouă ce am aflat de la musculiță, iar apoi o să-mi învelesc capul în basmaua colorată și o să merg la o plimbare. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.