Nu aparţineam acelei lumi, dar nici nu o uram. Mă mulţumeam să o observ şi să-mi conserv gândurile în ea, ca un gălbenuş în albuş. Desigur, în acele moment nu gândeam atât de profund, astea sunt constatările post-experienţă-scriitoricească. Până atunci cunoscusem doi bărbaţi - pe tata şi pe Dănuţ, un roşcovan de la grupa pregătitoare pe care îl pupasem la grădiniţă. Relaţiile dintre cele două sexe îmi erau complet necunoscute, fizic, cel puţin, cu excepţia unor fiori ciudaţi pe care-i simţeam când instructorul de înot mă ţinea strâns de braţ şi a ruşinii de a nu mai purta sutien la plajă, chiar dacă nu aveam ce acoperi. Acolo trebuia să fie ceva. Sentimentele, dacă nu sânii în creştere.
În lumea aceea, a apărut dintr-o dată Dmitryi, cu vreo doi ani mai mare, înalt, slab şi cu un început de acnee, ca orice pre-adolescent, dar cu primii ochi albaştri pe care i-am plăcut vreodată. Tăcut ca un călugăr. Timid. Urât. Nu ştiu dacă spun "urât" acum, uitându-mă înapoi, sau chiar mi se păruse urât. În opinia publică (adică a colegelor de la şcoală de mai târziu), era în orice caz, urât. De fapt, dacă încerc să mi-l amintesc exact, nu văd decât ochii albaştri contrastând cu faţa roşie de rac şi o pereche de pantaloni scurţi de plajă, negri. M-a salutat scurt şi politicos şi s-a aşezat lângă mine fără să scoată un cuvânt. Oricât aş fi încercat să intru în raza lui vizuală, nu se uita la mine. A doua zi ne-am întâlnit în faţa bazinului. M-a salutat la fel de scurt şi politicos, fără nicio expresie. Nici vorbă de zâmbet. Apoi, ori destinul, ori faptul că staţiunea aceea era al naibii de mică, făcea să ne vedem de cel puţin cinci ori pe zi. De fiecare dată, mă saluta. Cred că mă saluta chiar şi atunci când nu-l vedeam. Nu ştiu dacă de la un timp începusem să ne privim mai mult în ochi când ne întâlneam, dar îmi plăcea. Ne salutam şi de la sute de metri distanţă. Ne întâlneam atât de des, încât începusem să-i simt prezenţa şi era de ajuns să ne salutăm în gând.
O singură dată l-am întâlnit în bazinul cu apă termală. Înotam cu capul în apă şi am dat peste el. Ne-am salutat şi primul instinct a fost să pornesc mai departe, ca şi cum ne-am fi întâlnit pe stradă, la plimbare, dar n-am putut s-o fac. Nu poţi să te plimbi în apă. Bazinul te leagă de cei cu care eşti înăuntru. M-a întrebat dacă nu vreau să ne întrecem. Am zis da. Am mers împreună până la un capăt şi am înotat până la celălalt. Îmi sărise sutienul. L-am aşezat. M-a întrecut. Am ieşit din bazin. Nu ne-am mai văzut.
Întâmplarea a făcut să fim amândoi din acelaşi oraş şi din aceeaşi şcoală, aşa că, înapoi acasă, aveam să ne salutăm zilnic pe holurile şcolii. În timpul pauzelor, mă plimbam pe coridor doar ca să trec prin faţa clasei lui şi să-l salut. Nu schimbam niciun cuvânt. Zâmbeam politicos. Salut! Şi apoi un gram din raţiunea mea de a trăi pierea. Apoi încă un gram, şi încă un gram, până ce... Pe la 14 ani mergeam la şcoală numai ca să-l salut. Tot atunci, colegele mele începuseră să râdă de mine pentru că-mi plăcea de urâtul ăla cu coşuri pe faţă. Sufeream în tăcere, râdeam cu ele şi-l salutam în continuare. Nu s-a întâmplat nimic între noi, niciodată, dar a fost primul băiat de care am fost îndrăgostită. În asta stă celula seminală a întregii istorii iubirilor mele. Într-un final i-am luat apărarea în faţa colegelor care-şi băteau joc de el şi am fost ostracizată. Habar n-am cum arată acum sau unde e, ne-am mutat la şcoli diferite. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe stradă şi să-l salut. Încă sunt o Lolită speriată de propria-i umbră.
***
I was 12, maybe 13 years old, I was a Lolita scared of her own shadow, writing rhyming poems and foolish quotes about life in my little pink notebook. I was a "small" girl, and I do not admit any other word about it. "Small", as only this word fits perfectly with the kind of love and caring I use to look behind, in my past, at my two pony-tails and my long legs carelessly escaping from underneath the summer dresses I wore when I was going to the Băile Felix with my parents, that stupid resort full of old people. It was one of those summers. I was sitting at an open-air bar, my panties still wet, recently got out of the pool, with drops of thermal water still pouring from my pony-tails onto the arms of a white plastic chair, with one end of the straw between my teeth, and the other into the bottle of Fanta. My parents were talking with other boring people around me. Then other boring people, old men, adults, relatives, friends, et cetera, came along, and I was just sitting there, watching them.
I didn't belong to that world, but I didn't hate it either. I was content to contemplate it and conserve my thoughts in it, like a yolk in the whites. Of course, in those times I wasn't thinking so profoundly, these are just some post-writing-experience conclusions. Until then, I had only met two men, my father and Dănuţ, a redhead boy from the preparatory group that I kissed when I was in kindergarten. I was fully unaware of the relations between the two sexes, at least physically, except for some strange cold shivers I felt when the swimming instructor held me tightly by the arm, and the shame of not wearing a bra at the beach, even if I didn't really have what to cover. There had to be something... Feelings, if not growing breasts.
Dmitryi stepped suddenly into that world, a couple of years older than me, skinny and tall and with a face covered in acne, like any other teenager, but with the first blue eyes I have ever fancied. Silent as a monk. Shy. Ugly. I don't know if I'm saying this now, looking back at him, or if he did really seem "ugly" to me. To the public opinion (i.e. colleagues at school, later) he was, nevertheless, ugly. Actually, if I try to remember him exactly, I can only see those blue eyes contrasting with his red skin and his silly black swimsuit. He greeted me, firmly and politely, and sat next to me without saying a word. However hard I tried to get into his sight, he wouldn't look at me. The next day we met in front of the pool. He greeted me as firmly and politely as the day before, without any other expression. Useless to mention a smile. Then, either the destiny or the fact that the resort was damn small made us meet at least five times per day. Each time, he would salute me. I think he saluted me even when I wasn't looking. I don't know whether from one point we started looking more into each other's eyes or not, but I started liking him. We would greet each other even from hundreds of meters distance. We were meeting so often, that I started feeling his presence and it was enough to salute him in my mind.
I met him just once in the thermal water pool. I was swimming with my head in the water and I bumped into him. We said hello and my first instinct was to go on, as if we met on the street, but I couldn't. You cannot just pretend to walk in the water. The swimming pool connects you with the people who are inside of it. He asked me if I want to compete with him. I said yes. We went together to one side of the pool and swam until the other one. My bra went off. I put it back. He won. We went out of the water. I never saw him again.
The destiny made us belong to the same city and even to the same school, so back home, we would continue to salute each other in the school corridors, daily. During the breaks, I would go for a walk in the corridor just to pass in front of his class and say hello to him. We never changed a word. Just smiled politely. Hello! And then, a tiny percentage of the reason I was living in this world died. And then, another tiny one, and another one, until... At 14 years old I was going to school only to see him. Soon enough, my colleagues started laughing at me because I liked that ugly pimpled-face boy. I was silently suffering, loudly laughing with them and continuingly saluting him. He was the first boy I was ever in love with, although we shared no story at all. This phrase contains the seminal cell of all the history of my love stories. Finally, I defended him in front of my colleagues and I've been persecuted for it. I have no idea how he looks like now or what he's doing, we moved to different schools. I would like to meet him on the street and say hello to him. I'm still a Lolita scared of her own shadow.