Amsterdam-ul... pentru ochii ei

Cine, la Amsterdam, pierde noaptea dormind a trăit în zadar. Muzee. Expoziţii. Canale. Cartierul roşu. Băutura. Alte femei. Coffeeshop-uri în care băutul (cam obligatoriu al) cafelei este doar un pretext pentru consumul de droguri legale. Cluburi de noapte. Dezinvoltura. Exuberanţă. Cosmopolitism. Cateva cuvinte pentru un oraş ce nu doarme niciodată. The city that never sleeps.

Am văzut, în întreaga-i splendoare, "Rondul de noapte" al lui Rembrandt. A fost, de altfel, singurul highlight remarcabil într-un Rijksmuseum altfel interesant. Un milion de exponate, reunite în 1250 de colecţii distincte (colecţiile par mai reuşite decît expoziţiile permanente; stilul colecţionarului, personalitatea acestuia respiră, parcă, printre tablouri, tapiserii, mă rog, ce se mai expune; mai mult stil decît într-un muzeu la a cărui sistematizare au lucrat mai mulţi oameni cu educaţii specifice şi gusturi aşişderea...); ei, şi, nici nu pot fi vazute, e drept, în circa două ore, decât pe japoneză, bifând încă un obiectiv, tzak tzak! Mai există o Shiva din secolul 12, autor necunoscut, nişte grafică de Dürer, dar pe Dürer l-am văzut in extenso la München, la Pinacoteca, la fel ca şi pe Rubens, prezent, şi el, aici, ca şi Van Dyck – despre care nu se spune că este valon din Belgia, ci "sud-olandez” (haha, naţionalism...); mai e şi megalomanul acela de Tintoretto (mi-l amintesc din mânăstirea franciscană, parcă, de pe insula Brac, unde un tablou cât toate zilele domină muzeul capelan), dar şi Goya; în fine, o colecţie de obiecte de artă achiziţionate – odată cu sângele proaspăt de ambe sexe – din Brazilia, India, Sri Lanka, Indonezia sau Arhipelagul Spitzbergen, ca şi una de capturi ale temuţilor marinari olandezi.

Însă, în întreaga sa grandoare imperială, Rijksmuseum nu este nici pe departe la fel de fascinant pe cât este muzeul Vincent Van Gogh. Şi dacă numai Van Gogh ar fi fost expus, tot m-aş fi considerat câştigat; însă în corpul nou al clădirii se află o expoziţie permanentă care începe, înşelător, anost – cu un costum de poştaş din vremea în care Vincent căra epistolele altora; urmează un ecran mare, pe care se derulează scrisori trimise de Vincent fratelui său de la Paris, Theo, în timp ce din boxe răsună un scârţâit de peniţă – mă rog, aici ar fi de spus că
1. Vincent a fost, pe parcursul întregii sale vieţi, un asiduu scriitor de scrisori (pe peretele expoziţiei din acest sector este trecut un citat din el: "Şi, acum, bătrâne, e vremea să mă întorc la scrisorile mele"; bătrînul fiind bunul său frate Theo);
şi
2.Theo, negustor la Paris, a fost, de-a lungul vieţii artistului, singurul cumpărător al tablourilor lui Vincent; a fost o formă elegantă de a-l finanţa (din milă, în fapt) fara a-l jigni... i-a tot oferit varii sfaturi, i-a sugerat să folosească mai multă culoare, l-a minţit că lumea este interesată de tablourile sale (nu a fost la fel de şmecher precum Picasso, care mergea din galerie în galerie să-ntrebe dacă au, comercianţii sau expozanţii, tablouri de tânărul acela atât de laudat, Picasso).

A propos de eşecul din timpul vieţii: e un paradox, nu?, cum era tratat de olandezi pe când trăia... iar acum, opera sa aduce o bună parte din PIBul Ţărilor de Jos – Olanda oricum mai ales prin turism trăieşte (plus becurile Philips, oare primesc comision pentru reclama făcută?).

Aşaaaaa... în fine, revenind la muzeu: un colţ din începutul acestui parcurs prin corpul nou al muzeului se încheie cu trei terminale Mac de pe care poţi trimite e-felicitări cu tablouri de Van Gogh sau portrete ale pictorului facute de alţi maeştri, unii prieteni buni cu Vincent.

După acest parcurs fugitiv prin subsolul noului corp ajung la sectorul cel mai specatulos: sculpturi şi picturi, grafică şi machete - Rodin, Picasso, Manet, Monet, Pissaro, Toulouse Lautrec şi, bine-nţeles, amicul Gauguin. Însă, imperial, deasupra tuturor, un Kandinsky nedezminţindu-şi jocul cu albastrul. Inimaginabil, uneori, de-a dreptul ireal.

Nu am numărat canalele, nici nu ne-a spus ghidul de pe vaporaş câte sunt, cert este că oraşul văzut de pe luciul apei arată superb. Nu putea, aşadar, într-un oraş trăindu-şi o mare parte din istorie prin navigaţie, să lipsească muzeul de resort (sau “resortul” rimează cu ministerul?, oricum, despre muzeu este vorba...), unde am vizitat o caravelă comercială, o goeletă cu pânze (nu ştiu dacă e corectă terminologia) păstrând atmosfera expediţiilor pe care le-a făcut la vremea ei pentru a aduce, fără doar şi poate, pe lângă surinameze cu tenul strălucitor, şi nişte marijuana sau haşiş; de tutunul de prin arhipelagurile tropicale nu mai vorbesc. De fapt, însuşi muzeul este un fel de plută. Ca mare parte din oraş. Amstel este singura apă naturală ce străbate Amsterdamul şi are câteva braţe. Restul canalelor sunt artificiale şi au fost construite pentru ca excesul de apa să nu mai dea năvală în podurile oamenilor, acoperind casele situate şi aşa sub nivelul mării; cum pe vremuri nu erau în stare să dreneze ameninţările diluviene, oamenii îşi construiau casele din chirpici (circula un banc vechi, pe vremea abuzivului şi a împuşcatei sale, despre CAER, în care noi exportam chirpici folosit de unguri la ridicarea caselor în care locuiau oameni ce munceau la cules de paie pe care le exportau în România, unde erau folosite la fabricarea chirpiciului pe care îl exportam la unguri care îl foloseau la fabricarea caselor în care locuiau...); ce ziceam? Ah, da, despre casele de chirpici ale – era să scriu străbunilor actualilor locuitori ai oraşului Amsterdam, doar că aceştia îşi odihnesc oalele şi ulcelele prin Antile, prin Jamaica, prin Hunedoara (bunicul bunicului bunicului lui Lobonţ).

Hai să termin ideea, da? Din chirpici se ridicau casele, pe vremuri, aici. Casele de chirpici din trecutul oraşului erau pe cât de uşor de ridicat, pe-atât de repede luate de ape şi, apoi, reconstruite. Ulterior au învăţat să excaveze, săpând canale şi, printre ele, să consolideze un fel de insule; majoritatea caselor au, însă, în fundaţie, cantităţi imense de buşteni, aşa se făcea fundaţia, pe atunci, care lemn, peste secole, s-a îmbibat cu apă şi a început să deniveleze solul – podeaua, adicătălea. Astfel că o bună parte dintre casele oraşului începe să se încline. Am vazut chiar câteva faţade susţinute cu grinzi. A, bun, că mai este o ciudăţenie: terenul pe care se construiau casele foarte scump fiind (fireşte, la cât s-a investit în naşterea lui), casele (mai toate având de la parter plus două etaje în sus) au faţade foarte înguste (deschiderea la stradă, am aflat între timp, se cheamă – cel puţin când este vorba despre terenuri – ceea ce încerc eu să explic aici). Au lăţimea foarte mică (în schimb sunt lungi) ca să intre cât mai multe. Unde am mai văzut aşa ceva? Aici, în Köln, în stânga Domului când priveşti de pe malul german spre cel romanic al Rinului, setul acela de case colorate chiar la Vater Rhein pare-mi-se că e aşa; dar ce, parcă numai aici am vazut clădiri de aşa factură? Nu, dar doream să scriu ceva de drag despre Köln şi nu ştiam ce.

Revenind la formatul caselor: ciudăţenia propriu-zisă constă în forma de paralelipiped trapezoidal cu baza mare sus pe care o au casele. Cu cât urcă un etaj, cu atât încercă să mai câştige în spaţiu, clădirea, fiecare etaj având o suprafaţă mai mare decât cel inferior. Faţadele sunt netede iar înclinaţia dă înspre stradă.

Până la sfârşitul secolului XIX, casele din Amsterdam nu aveau numerotaţie. Aşa că fiecare clădire avea semnul său distinctiv. Fie o combinaţie de culori, fie o statuetă (un omuleţ de o anume formă şi culoare, o – să zicem – bufniţă); astfel erau cunoscute/recunoscute: casa cu doi pitici şi o petală de lalea (de exemplu, nu ştiu dacă există, chiar, această combinaţie, dar îmi place cum sună!).

Dacă nu ştiam până acum, de acum ştiu: XXX, calificativul care sperie civilizaţia pudică, este, în original, simbolul Amsterdamului. Peste tot unde este expusă o siglă a oraşului apare şi acest XXX (parcă şi pe tricourile celor de la Ajax), semn că băieţii nu s-au sfiit şi nici ruşine nu le-a fost să se laude cu statutul de capitală a depravării. Cartierul roşu. Zona turistică a sexului contra cost, contra bani grei, aflată în chiar inima oraşului, în jurul unei catedrale ai cărei preoţi şi-au pus, probabil, la un moment dat, problema protecţiei sociale a bietelor fete incapabile să se mai salveze din lumea mizeră în care alunecaseră; în inima oraşului, deci, dar foarte aproape de fostul port maritim (un port cu apă dulce, nu sărată, motiv pentru care nu există valuri, la Amsterdam; un port mic, însă, acum – 4000 de vase anual, faţă de 40.000 la Rotterdam, cel mai mare port din lume).

Cartierul roşu este numai ceea ce se vede din carnea lascivă a Amsterdamului; rezidenţii au zonele lor ascunse de minidistricte roşii.

În Cartierul roşu, sâmbătă seara este dezastru. Oraşul este supraaglomerat, dar pe cele câteva străzi relativ înguste şi întortocheate cu vitrine roşii, zeci de mii de turişti se calcă în picioare, se îmbrîncesc, cască ochii la ferestrele imense, se ling pe bot, îşi dau coate, se pipăie (perechi funcţionând, probabil, după principiul “îmi fac poftă de mâncare pe stradă şi, apoi, fug să mănânc acasă)”. Fetele din vitrine? Oscilând. Între frumuseţi absolute şi tot soiul de minunăţii genetice de nu le ghiceşti tainele pe care le aduc din neguroase trecuturi. Câştigă bine şi ţin serios de preţul care oscilează între 40 de euro un blowjob şi 50 de euro tacâmul complet. Treizeci de minute, nici o secundă mai mult. Timp pe care trebuie să ţi-l calculezi din vreme şi să-l dozezi eficient – pentru a nu avea surpriza că “joaca” te trădează înainte de expirarea timpului; dar, au contraire, pentru a nu te trezi că îţi expiră timpul şi ai plecat, parafrazând vorba romanului, şi cu banii luaţi şi nefutut.

Altfel, prezervativul este obligatoriu, intră în preţ, e din partea casei. Ţi-l oferă ofertanta. Sau, dacă ai ghinionul, ofertantul. Căci în districtul rosu găseşti, cum spuneam, toate ciudăţeniile posibile: obeze şi aşchii, tinere şi bătrâne, transsexuali şi transvestiţi arătând uneori mult mai bine decât o cover-girl (şi, zice-se, uneori chiar costă mai mult decât oferta firească). Totul e să întrebi din vreme, să spui exact ceea ce vrei, ca nu cumva să te trezeşti cu cine ştie ce traume, mai târziu.

O sâmbătă de septembrie, în Amsterdam, poate fi o sâmbătă ploioasă. Dar o sâmbătă de septembrie, în Amsterdam, poate fi orice sâmbătă din an. Vine Golfstreamul şi, obosit de atâta Atlantic, îşi stoarce sudoarea prin Ţările de Jos.

De altfel, vremea este deseori capricioasă, la Amsterdam. Am avut ore cu soare dar şi reprize de ploaie, când furtunoasă, când mocănească. Ne-am oprit, pe o astfel de repriză, într-un bar în care se poate bea alcool (de cele mai multe ori bere), un bar (deci nu un coffeeshop) situat chiar vis-a-vis (peste canal, evident – orice stradă mai lată are, la mijloc, un canal) de una dintre clădirile cu mai multe vitrine. Vis-a-vis, aşadar: sus, pe trepetele de la un fel de mezanin, o linie suavă, est-europeancă după vorbă, după port (mă rog, care port? Că avea numai lenjeria intimă şi aia părea fabricată în Bangladesh pentru Victoria-s Secret); jos, la demisol, în cele două cămăruţe cu vitrine, nişte latinos, una mai sporty, alta (hello, Al Bundy & fiul!) înzestrată cu un set de zile mari (silicoane?). În barul nostru, bar care avea ferestrele larg deschise (la Amsterdam, geamurile, majoritatea lor, se deschid în sus, împinse pe şinele de pe tocurile de lemn), stăteau, la fereastră, patru dudui, bându-şi berea (a câta, oare?) şi urmărind cam ca la cursele de cai ce se întâmplă pe trotuarul de vis-a-vis. La un moment dat, la vitrina cu sâni mari s-a oprit un individ, sânii şi-au scos capul la negociat – tipul fiind, după puţin timp acceptat, pentru a se fruişa prin uşa întredeschisă. S-a auzit (atunci, de altfel, de-abia, le-am observat pe vecinele noastre de bar, dar nu mi-o luaţi în nume de rău şi nu uitaţi că Eminescu şi-a permis în Scrisoarea a III-a o denaturare a adevărului cronologic, de dragul naraţiunii) – s-a auzit, în acel moment, spuneam, ca un deşteptător adus pe neştiute în dormitor duminică dimineaţa un YEEEEEEEEEEAAAAAAAAAAAAAAAAAAAH! (prelung, destul de evident, nu?), secondat de aplauze – iar una dintre ele (dintre vecinele de la fereastră) a umblat la ceas. Am înţeles (aveam, de fapt, să înţeleg, post coitum, post coitum-ul tipului din povestioară) că tipa îşi pornise cronometrul. După o vreme a stat ploaia (încerc să-mi amintesc dacă e aşa – dar tind să cred că dăduse şi soarele o vreme), şi, în timp ce noi aşteptam cafeaua comandată, brusc, începe iarăşi agitaţia de la galerie – aplauze, bezele, făcut din mână, “oaaaaaaaau”-uri, “oleeeeee”-uri, pendulând între admiraţie şi ironie, alte porniri d-astea, de sâmbătă destul de seară în city (nu chiar ca-n cântecul lui Cocker, căci summer-ul trecuse, dar un hot ca la Billy Idol s-ar putea – indicaţie regizorală – fredona). Ei, dar ce fu zarva asta? Fireşte: ieşise tipul, cu o mină extrem de masculină, moştenită de la bunicul Neanderthal şi transmisă din generaţie în generaţie de la bărbat la bărbat, peste vremi şi restrişti. Ei, şi parcurse, eroul nostru, o porţiune din stradă, după care traversă canalul peste cel mai apropiat dintre poduri şi se întoarse din drum – pe trotuarul/malul nostru, de data aceasta. Şi, evident, pătrunse exact în barul în care ne aflam noi, dar nu noi contăm, aici, noi suntem naratorul; contează aclamaţiile de amazoane ale celor patru de la fereastră; şi s-a dus, el, eroul, el, semizeul, la bar, a comandat o Amstel la dozator, a plătit (aici se plateşte la început orice consumaţie, deh, Cartierul roşu, toate regulile-s “ca la curve”) şi s-a îndreptat către gagici. Care l-au luat tare, arătându-i că, din nefericire pentru imaginea sa, a ieşit cam repede. Ceea ce, însă, în cele din urmă s-a dovedit a fi doar o "tachineala" (cum ar zice scenaristul acelui film în care extratereştrii studiau comportamentul sexual al pământenilor: săvârşeau un ritual de pregătire a împerechierii ulterioare).

Inutil de spus că, după ce ne-am terminat cafeaua şi am ieşit iarăşi pe străzi, ploaia s-a pornit din nou să cadă. Istorioara s-a repetat de câteva ori şi poate nici nu ar fi fost atât de grav, însă aparatul de fotografiat al lui Ştefan era nou şi, mai ales, a costat peste 400 de euro.

Coffeeshops. În Olanda, scrie peste tot, consumul drogurilor nu este legal însă tolerat, în condiţiile în care este vorba despre droguri uşoare – haşiş şi marijuana – şi despre cantităţi mai mici de cinci grame aflate în posesia consumatorului. Au apărut aşa numitele coffeeshopuri în care nu se vând băuturi alcoolice, ci doar cafea, cola, cozonaci, ceaiuri şi alte sucuri naturale cu arome de reggae şi, la o tejghea separata, diverse sortimente din cele două droguri admise. Consumul unei băuturi din cele aflate la vânzare este obligatoriu; în localurile cu pricina, însă, nici nu e nevoie să-ţi aprinzi propria ţigare; pluteşte, jointul, în atmosfera. Te îmbeţi de la fumurile celorlalţi (ca-n viaţă...).

Depinde foarte mult de calitatea tutunului folosit pentru fabricarea jointului. Una e să o faci cu tutun scos dintr-o ţigare oarecare, ruptă şi fărămiţată, cu atât mai nasol dacă e f-un LM românesc. Ei, cu totul şi cu totul altul este produsul finit manufacturat atunci când foloseşti tutun olandez, sacrele Drum sau Javaanese, spre o pildă.

A, bine, că mirosul e omniprezent pe străzi, se fumează nu numai în coffeeshopuri ci şi pe stradă, în cluburi, mă rog, peste tot, asta e altă poveste. Iar haş & marijuana nu sunt singurele consumabile. La fiecare colţ se găseşte vreun văr îndepărtat cu fratele bunicii lui Ruud Gullit (dacă scriu ciocolatiu, risc să intru sub incidenţa legii toleranţei inter-rasiale?) care să te întrebe daca nu vrei extasy sau LSD. Interesant este să-l ocheşti înainte de a se apropia de tine şi, pe cît posibil, să-i vorbeşti tu primul, propunîndu-i, eventual, un drog mult mai puternic decât ţi-ar putea el oferi. Rămîne stupefiat, aşa ceva nu i se întâmpla prea des. La circ, fachirii şi iluzioniştii îndeobşte, îţi recomandă să nu încerci aşa ceva acasă, cu mama soacră. E de preferat, totuşi, ca glumele cu plasatorii de stupefiante puternice să fie lansate cu precauţie. S-ar putea ca respectivul colţ de stradă să fie chiar craca lui. Şi preistoria din noi încă mai există, cînd e vorba de delimitarea spaţiului vital şi încălcările lui.

“The Bulldog” a fost primul coffeeshop şi a rămas brandul de căpătâi, având o veritabilă reţea de localuri. Mai sunt şi alte locaşuri de halucinare în grup, fiecare plin (cel puţin în weekend). Bob Marley este la loc de cinste, pe pereţi şi, desigur, în urechi. Într-unul dintre aceste săli, în care muzica se auzea doar la bar, ne-am adapostit de o (altă) ploaie, la o (altă) cafea, urmărind partea finală a meciului Faeroe – Scoţia (ceea ce-mi aminteşte că, un an şi ceva mai devreme, de St Patrick-s Day, am fugit de ploaie, la Bruxelles, într-un irish pub în care am văzut meciul de rugby Scoţia – Italia, cred că primul al squadrei azzura în Turneul celor şase naţiuni, pierdut la mustaţă de noii veniţi; purtam o bluză de rugby şi m-au întrebat dacă sunt cumva neo-zeelandez, că am culorile asemănătoare rugbiştilor de la antipozi... nu are nici o legătură, nu?). Meciul de fotbal la care ne-am adăpostit, la Amsterdam, era preluat de olandezi de la o televiziune germană. Mi s-a părut că nici nu avea traducere, de altfel, olandezilor le este destul de simplu să vorbească germana. Dacă despre limba germană se spune că este una dintre cele mai dificile dintre limbile europene, ei bine, olandeza este o germană puţin mai complicată.

După care ne-am întors (era în jur de şase–şapte, sâmbătă seara, oraşul începea să se trezească, strada începea să prindă viaţă, Amsterdamului îi cîntau deşteptarea cocoşii ce-şi trimiteau cloştile şi puicuţele proprii la culcare că vin ferryboat-urile cu englezi) în zona "cuminte" a oraşului, în apropierea gării principale şi a portului (asta însemnând vis-a-vis, practic, de "Red District", doar un canal mai lat şi câteva faţade sunt linia inexistentă de demarcaţie) pentru a mânca ceva (desigur, Vlaamse Frites, cartofii prăjiţi olandezi, cei mai buni din lume) şi pentru a mai umbla puţin prin magazine (am nimerit şi la un i-cafe de unde l-am enervat şi mai rău pe Alecu, scriindu-i că nimic nu mă poate scoate din calmul pe care-l parcurg, asta în vreme ce pe el nimic nu-l putea scoate din dracii care-l invadaseră). Am mâncat bine şi am zis că, de vreme ce (cum ce?) iar se pornise o rafală de ploaie, peste sărăturile acelea de cartofi se potriveşte o bere – aşa că am intrat la Teasers, un bar în care servirea este operată de gagicuţe îmbracate în costum de baie cu steagul Americii. Fenomenul (dansul? arta? sportul?) GoGo Girls este, cred, inventat în America. Şi importat de acolo. Aşa cum, presupun, era şi negrul bodyguard. Fetele au, pe cât se pare, clienţii lor vechi, care, observarăm, au dreptul să le şi pună mâna pe ici, pe colo, prin locuri mai puţin riscante, atât cât să plece fericiţi că au atins o piele (şi ce piele...) de GoGo Girl. În schimbul unei anumite sume de bani (totul, totul se poate cumpara, la Amsterdam, chiar şi – sau mai ales – o clipa de falsă fericire...) există şi aşa-numitele "bodyshot"-uri: vreme de zece secunde cronometrate de Dj-ul barului (şi de asistenţă până la răguşire, of corse) poţi săruta în voie sânii presăraţi cu sare ai ospătăriţei preferate (cît îţi îngăduie decolteul sutienului, nu mai jos) după care ea îţi toarnă tequilla pe gât şi, în final, ţine în gură – de coajă – o felie de lămâie pe care o storci cu dinţii. E şi asta o formă de a-ţi lua raţia zilnică de tequilla. În afara de "bodyshot", periodic, la cererea unui client sau din partea casei, câte una dintre chelneriţe dansează la bară – bară însemnând, de fapt, un pilon de susţinere a clădirii, iar operaţiunea coregrafică se petrece pe una dintre mesele clienţilor. Sumara îmbrăcăminte nu se clinteşte, desigur. Ceea ce nu înseamnă că nu am vazut, la o astfel de masă, figuri masculine desfigurate de placere şi, nu în ultimul rând, momente de risc maxim în care unul sau altul dintre clienţi ar fi putut să facă să salte tăblia fără să-şi mişte mâinile sau picioarele ("ai cumva telefonul mobil în buzunar sau te bucuri că mă revezi?").

Casa Annei Frank este un fel de loc de pelerinaj; probabil că majoritatea celor ce o vizitează sunt evrei. Dar nu este obligatoriu. În fond, să stai ascunsă, copil fiind, atâta vreme, doi ani de zile, zidită, practic, într-o pivniţă şi să scrii, pe semiîntuneric, un jurnal (care avea să devină – ce folos pentru bietul copil? – bestseller; măcar de-am învăţa ceva...) despre teama că mâine intră peste tine un nazist pentru a te deporta spre a fi executată (ceea ce se va şi întâmpla, din nefericire, în 1944, Anne şi sora ei a murind – cruntă batjocură a sorţii – cu numai câteva zile înainte ca aliaţii eliberatori să pătrundă în lagărul de la Bergen-Blesen) sau te va ucide fără comentarii... Un argument suficient pentru un respect fără “dar”, “poate” sau alte condiţii prealabile.

Ah, da... De locuit, am locuit într-un hostel draguţ, la marginea unui parc-pădure, patru în cameră, cu doi necunoscuţi de care nu ne-a prea păsat, spre dimineaţă, când oraşul trăia din plin în continuare (dansând, probabil, pe cântecul cocoşilor treziţi din mahmureală). Se pornea crăpatul de ziua când ne-am întors să ne odihnim puţin picioarele şi (după un somn, mai mult al meu decât al lui Ştefan, care a începea să dea semne de iritare la sforăitul meu) să prindem micul dejun inclus, cea mai importantă masă a zilei. ‘Mnealor, companionii de dormitor, dormeau. Unul era orezar, celălalt părea sănătos la rândul lui, dar la fel de adormit ca şi primul.

Oraşul care nu doarme... Ştiu, am simţit pe pielea mea: New York este the city that never sleeps. Dar New York este opera unui olandez. Peter Stuyvesant. Şi dacă într-o bună zi am să mă mai apuc de fumat, o s-o fac numai de dragul de-a mai trage un fum de Peter Stuyvesant. Olandez. Poate de la Amsterdam...