Televiziunea. Opere complete

Continuăm să vă prezentăm articole ale tinerilor jurnalişti de la Iaşi, articole apărute în "Opinia Studenţească"

Televiziunea. Opere complete

Centrul Cultural Francez (CCF) Iaşi a organizat între 28 şi 30 mai a.c., împreună cu Goethe Zentrum şi Televiziunea Română din Iaşi, seminarul "Televiziune şi/sau Cultură". După dezbaterile din Sala Studio a TVR Iaşi, discuţiile au continuat în încăperile CCF cu ateliere de jurnalism TV, pe care vi le prezentăm în această pagină.


"A cincea roată", cultura
de
Vlad ODOBESCU

despre "moderatorul ca manipulator", cu Robert Şerban, realizator la "Analog TV" Timişoara

Robert Şerban face de vreo patru ani o emisiune de cultură care aduce audienţă televiziunii particulare, locale, care o difuzează săptămânal. Asta deşi realizatorul locuieşte în continuare în România, iar programul se numeşte "A cincea roată". Care ar fi, bineînţeles, cultura. "Să nu uităm totuşi că pentru a funcţiona, cele patru roţi au nevoie şi de volan", precizase cu o zi înainte jurnalistul timişorean.
Atelierul cu tema "Moderatorul, un manipulator?" s-a desfăşurat în sala numărul 6, aflată la singurul etaj al sediului Centrului Cultural Francez. "Sunt băiat bun. N-am fraţi..." Aşa îşi încheie Robert Şerban scurta prezentare a activităţii sale în presă. Atmosfera din încăperea mică se destinde încet, iar participanţii încep bombardamentul întrebărilor. Moderatorul are chef de istorii: îşi aminteşte de o bătrână, autoarea unei lucrări autobiografice intitulate "Sexagenara şi tânărul". O poveste de dragoste, situată dincolo de prejudecăţi. În cadrul emisiunii, invitata avea să recunoască intimidată: "Când se uită un bărbat la mine, dau jos treizeci de ani". "Publicul rămâne mască... Ce cultură să faci mai mult?". A mai avut câţiva invitaţi extraordinari. Unul dintre ei este orb şi are o bibliotecă de 30 de mii de volume. Cunoaşte mare parte din conţinutul lor datorită faptului că lucrează ca maseur, iar pentru o oră de destindere, clienţii sunt rugaţi să-i citească pentru o jumătate de oră. Alte ingrediente ale emisiunii: "Trebuie să-ţi laşi invitatul, apoi să-i arunci întrebarea. E la fel ca în dragoste: scoţi femeia la un suc şi abia după o vreme îi spui că o iubeşti". Studiile de piaţă le face foarte simplu: prezintă o carte vinerea, iar lunea, la amiază, se plimbă prin librării şi se interesează câte exemplare s-au vândut. "Uneori mă sună librăresele şi mă întreabă: Cum se numea cartea aceea cu copertă roşie, că vrea lumea să cumpere. Asta înseamnă manipulare". Uneori se epuizează ediţii care se prăfuiseră pe rafturi timp de luni întregi. "Unde naiba rămăsesem?", întreabă deodată distrat Robert Şerban.
Într-o emisiune politică, când trebuie să arate oamenilor diferenţa dintre un politician bun şi unul prost, nu are voie să facă asta direct. "Totul ţine atunci de fler... Nu poţi fi niciodată obiectiv. Masa asta... da: e obiectivă!"
Odată l-a făcut pe Pleşu să-şi recunoască unul dintre "păcate" într-o emisiune în care era vorba de ultima sa carte. Altădată l-a văzut pe C.T. Popescu zâmbind, între un meci de tenis şi un interviu. L-a mai surprins înjurându-se singur pe teren.
La rândul său, înjură când joacă baschet, pentru a se defula după o săptămână grea.
Nu mai ştie nimeni dacă întâlnirea aceasta avea vreun subiect. Eu unul nu mă simt manipulat.



Ioana şi Cenzura. Lecţii
cu Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent
de
Diana NICULĂEŞ

Se recomandă, simplu, drept "Ioana". E greu când asociezi un chip semnăturii pe care ai văzut-o ani buni în "Dilema". Şi numelui pe care l-ai auzit de atâtea ori pronunţat în legătură cu Centrul pentru Jurnalism Independent. Ioana Avădani. Este amabilă şi, parcă, puţin dezamăgită că va vorbi doar cu şapte studenţi la Jurnalistică (ar fi mai potrivită forma de feminin, fiindcă e un singur băiat) şi încă o fată, absolventă de Litere. Sala 2 de la Centrul Cultural Francez, cu oglinzi şi planşe pe pereţi, este prea mare pentru atelierul "Despre cenzură: ce este şi cum funcţionează". Am impresia că este vorba despre o prezenţă fizică, o Ea, o entitate care respiră, se dezvoltă. Prima lecţie. Există două feluri de cenzură, ca două surori gemene: una este incapacitatea jurnalistului de a redacta o ştire astfel încât să nu manipuleze. Aceasta se tratează cu ceva şcoală şi experienţă. Iar a doua, mai periculoasă, este adevărata cenzură. Lecţia vine şi cu exemple, din telejurnalele postului Realitatea TV. Cum se naşte ea? Un indiciu ni-l dă jurământul americanilor: "Jur să spun adevărul, tot adevărul şi numai adevărul". Lecţia a doua, la tablă. Cu marker albastru. Îi face un portret. Media este un M într-o căsuţă. Iar celelalte "biznisuri" ale patronului, un B. Ea e prezentă deja când vine vorba de afacerile şefului. AP este autoritatea publică, care încheie contracte grase de publicitate cu ziarul sau televiziunea. În schimb, îi oferă protecţie. Relaţia cea mai profitabilă se stabileşte între Statu' şi Şefu', iar acesta din urmă pune mâna pe frumoase contracte de achiziţii publice. De aici iese banul.
Lecţia a treia. Tot Ea îşi bagă codiţa când plata taxelor, care este un act voluntar, este amânată cu anii. Iar statului, care este un băiat de treabă de felul lui, i se face milă şi mai dă vreo păsuire de douăzeci de ani, cu menţiunea "Ai grijă ce vorbeşti". De aceea, spune Ioana, vedem tot mai multe ştiri despre accidente şi petreceri ale căţeilor în parc. O altă metodă poartă numele de "telefonul roşu", moştenire a ciudei Elenei Ceauşescu pe prezentatoarele frumoase. "Aceasta a dispărut; doar pentru că s-a inventat mobilul. Îl dau pe Băsescu pe post, dar numai când vorbeşte despre câini", este primul exemplu care îi vine în minte. Pune un pic de piper cu nişte istorii despre radioul public şi al său tătic, Şeuleanu, care dicta ştirile sau, de lângă umărul redactorului, citea "cuiva" jurnalul şi raporta ce să iasă.
Lecţia a patra. Fiecare jurnalist îşi stabileşte singur toleranţa la cenzură, un prag de la care îşi spune: "Îmi bag picioarele, eu nu mai pot aşa". Şi ce dacă Ea, Cenzura, este interzisă prin Constituţie? Nu este încriminată de nici o altă lege. Câteodată, unii consideră că e prea mult. Sau, după cum spunea un demisionar de la Europa FM , "înţeleg să apăr interesele patronului, dar nu şi pe acelea al pilelor patronilor". Nu este un atelier prea optimist, şi tăcerea e tot mai lungă şi mai apăsătoare. Iar cel mai rău este când Ea s-a sădit atât de adânc, încât un jurnalist nici nu mai aşteaptă să afle dacă articolul său trece de biroul şefului, ci scrie direct cum ar fi vrut acesta. "Modelul slugă şi low self esteem-ul sunt foarte răspândite".
Nu trebuie să ne descurajăm, ne zâmbeşte Ioana. "De ce să mai scriu? Fiindcă am o datorie la nivel profesional. Şi am să scriu o sută de ani de acum încolo". Dacă spune ea...



"Realitatea-i alta"
de
Liviu IOLU

cultura de mahala în programele de ştiri , "rating"-ul şi "zarzavaturile" au fost vedetele discuţiei.

Ca orice dezbatere, şi atelierul "Drame cu Mitică şi Filosofie cu Becali", moderat de Mircea Vasilescu, redactorul şef al publicaţiei "Dilema Veche", a debutat cu câteva întrebări: "De ce ştirile sunt compuse din discursul despre politică şi sport cu personajele acestei lumi, în loc să vedem faptele?"; "Trebuie să facă jurnalul de actualităţi "cultură" sau doar să o promoveze?"; "De ce Gigi Becali şi Dumitru Dragomir sunt întrebaţi orice de reporteri?".
La ultima întrebare, răspunsul participanţilor a fost că aceştia sunt "băieţi buni, din popor, care au ajuns bine şi n-au uitat de unde au plecat". Astfel, ei definesc foarte bine "cultura folclorică", restrânsă la o subclasă a acesteia, "cultura de mahala", de către Dan Stoica, profesor al Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea "Al. I. Cuza".
Mariana Constantinescu, realizatoarea emisiunii "Nocturna" de pe România 1, a precizat că "jurnalele noastre se întind pe un spaţiu prea mare în comparaţie cu cele de pe Euronews, unde o lume întreagă este cuprinsă în câteva minute". Supradimensionarea timpului acordat de editori programului de ştiri a fost explicat de Virgil Niţulescu, consilier al Camerei Deputaţilor, prin presiunea publicităţii, care, prin lege, nu se poate difuza decât la distanţă de 20 de minute de la prima ştire. Astfel, toate ştirile despre violuri şi accidente ar fi "zarzavaturi" spectaculoase care ţin telespectatorul lipit de ecran până la calupul publicitar, şi abia după acestea îşi fac loc relatările serioase. Morala ar fi că televizorul trebuie deschis abia după primele 20 de minute de actualităţi.
De presiunea "rating"-ului şi cercul vicios pe care aceasta îl produce, Marina Constantinescu a precizat că se poate ieşi doar cu un mare curaj din partea editorilor, mai ales că în acest moment publicul, conform studiilor de piaţă, fuge de "faptul divers".
O altă problemă adusă în discuţie a fost cea a autorităţii televiziunii care a crescut, mai ales în provincie, începând cu 1989, odată cu transmiterea la TVR a "Revoluţiei în direct". Astfel, telespectatorii văd la TV chiar realitatea şi nu un discurs despre realitate. Un exemplu care a animat discuţia a fost adus de Ana Maria Florea, studentă a Departamentului de Jurnalism, care a povestit cum câţiva săteni care îşi priveau recolta culcată la pământ de o vijelie nu s-au mulţumit cu dezastrul pe care îl vedeau, întrebându-se dacă nu vine şi PRO TV-ul. Astfel, realitatea văzută pe micul ecran ar fi devenit mai puternică decât cea văzută prin ochii lor.
În cadrul acestui atelier au fost atinse şi probleme ca "tabloidizarea presei serioase", tipul de jurnal cultural din Austria - care concordă cu societatea stabilă, unde cultura este o afacere - şi, chiar anecdote mai puţin didactice, ca întâmplarea prin care a trecut soţia lui Horia Roman Patapievici, primind un telefon de la Dumitru Dragomir, care întrebă: "doamnă, dar dumneavoastră chiar nu vă uitaţi prin ce mai scrie soţul?". Filosoful tocmai publicase un articol în care spunea că se uită la Mitică Dragomir aşa cum priveşte un entomolog o insectă.