Documentarul, această Cenuşăreasă a genului, alături de scurt-metraj (acest Tom Degeţel...), n-a avut o viaţă prea uşoară şi nici acum n-o duce prea bine... Apropo, mai ţine minte cineva subiectul vreunuia din documentarele/jurnalele de actualităţi (la Braşov li se zicea "completări") care "se dădeau" înainte de filmele din cinematografele României ante-decembriste?
Iată deci, într-o ordine complet întîmplătoare (şi anume, alfabetică) cîteva documentare care, ca să împrumutăm din limbajul promo-urilor filmelor comerciale, trebuie văzute! Plus o vorbă de pe urmă, ca să rămînă...
Capturing the Friedmans
O poveste întortocheată, aiuritoare şi incredibilă despre o familie disfuncţională dar/deci fascinantă. La prima vedere, Friedmanii sînt o familie model de evrei înstăriţi din Long Island, cu o viaţă liniştită şi îndestulată. Asta pînă cînd capul familiei şi fiul cel mic sînt arestaţi şi acuzaţi de pedofilie. De aici încolo încep întrebările, confuziile şi îndoielile astfel că în a doua jumătate a filmului am săltat mai dihai ca o minge de ping-pong cînd de partea acuzării, cînd de cea a apărării, ramînînd în cele din urmă cu o singură convingere: domnii Friedman sînt vinovaţi din multe puncte de vedere şi nevinovaţi din multe alte puncte de vedere. Faptul că de-a lungul acestei tragedii, unul dintre fraţi pune mîna pe o cameră video şi filmează mai tot ce se întîmplă în casă, adînceşte în mod paradoxal confuzia. Unii spun că povestea în sine nici măcar nu e aşa de grozavă precum e realizarea filmului, care îl face cu adevărat excepţional (de la imagine şi montaj pînă la muzică lui Morricone Jr.). Ca şi în cazul poveştii Friedmanilor, adevărul e undeva la mijloc.
Vorba de pe urmă: un film despre volatilitatea dreptului, un film cu multe întrebări.
Cinemania
Cinefilia ca sport extrem. Cinci new-yorkezi obsedaţi de cinema. O lume plină de pasiune şi dăruire. Nu poate să nu te întristeze însă că nici unul dintre eroii noştri nu are de fapt o viaţă, deşi cu toţii se agita brownian între cinematografele şi centrele culturale din Manhattan. Un personaj se recomandă drept "scriitor şi filozof" dar nu ne lasă de înţeles c-ar fi şi scris ceva la viaţă lui. Unul s-a plimbat ore în şir prin ploaie, plîngînd, după ce-a văzut Umbrelele din Cherbourg, altul nu mănîncă fructe şi legume ca să-şi reducă la minim vizitele la toaletă, iar un altul are o colecţie impresionantă de discuri cu muzică de film, dar nu şi un pick-up... Ăsta din urmă mi-a adus aminte despre un alt documentar canadian, pe numele său Vinyl - o incursiune la fel de fascinantă în lumea colecţionarilor de discuri.
Vorba de pe urmă: există pe lumea asta oameni stranii şi neadaptaţi, obsedaţi chiar, dar pe care nu poţi să nu-i îndrăgeşti.
The Corporation
Primele corporaţii, apărute acum un secol şi jumătate, erau nişte entităţi neînsemnate. În zilele noastre, la fel ca şi Biserica sau Partidul Comunist în alte vremuri şi/sau locuri, corporaţia a devenit instituţia dominantă. După ce le studiază istoria, mecanismele de funcţionare, impactul asupra societăţii, mediului înconjurător şi democraţiei, încercînd să le ghicească şi viitorul, The Corporation se uită mai atent la aceste "persoane juridice", aplicîndu-le un instrument standard folosit de psihiatri şi psihologi, şi ajunge la concluzia că pot fi catalogate drept... psihopate. Iată numai două poveşti de reţinut:
- Cum nu dădea bine să vîndă Coca Cola în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, corporaţia cu pricina creează în secret o nouă marcă (Fanta) pe care le-o vinde, tot în secret, nemţilor şi de pe urma căreia scoate un profit mai mult decît frumuşel.
- IBM şi-a început colaborarea cu guvernul german în 1933, la cîteva săptămîni după venirea lui Hitler la putere, pentru care a şi inventat o maşină de calculat cu cartele perforate speciale care a făcut exterminarea a milioane de evrei mult mai uşoară (plus c-a asigurat şi service-ul maşinilor respective). Profitul, ca mai sus.
Vorba de pe urmă: un film puternic, atotcuprinzător, strălucit şi aiuritor, un film cu multe răspunsuri.
The Fog of War
O încîntare pentru pasionaţii de istorie recentă şi pentru activiştii anti-război. Monologul introspectiv al lui Robert MacNamara, fost secretar al apărării al Statelor Unite, (după ce-a fost Preşedintele lui Ford - unde a introdus centurile de siguranţă - şi înainte de a fi Preşedintele Băncii Mondiale - unde a încercat să mai salveze ce mai rămăsese din omenire), e întrerupt pe alocuri de imagini de arhivă şi înregistrări ale unor convorbiri telefonice de neuitat cu diverşi preşedinţi americani. De la bombardarea în 1945 a sute de mii de civili japonezi în Tokyo, la evitarea "la mustaţă" a unei catastrofe nucleare în timpul crizei rachetelor sovietice din Cuba şi pînă la devastatorul război din Vietnam, The Fog of War explorează gîndirea şi motivaţia oamenilor de stat care-i trimit pe oameni la luptă.
Vorba de pe urmă: un eseu tulburător şi sobru despre fragilitatea, nesiguranţa şi slăbiciunile celor care ne conduc.
Spellbound
Această poveste a opt puşti de 13 ani, finalişti la Naţional Spelling Bee (campionatul de... spus pe litere), are aproape tot la fel de mult suspans cît thriller-ul cu acelaşi nume al lui Hitchcock (o cunoştinţă chiar a ajuns la el din greşeală, crezînd că intră la filmul din 1945...). Şi totuşi, acest film nu e atît despre silabisit cît despre:
- copii şi părinţi şi relaţiile dintre ei
- vise şi speranţe
- "tehnici" părinteşti
- competitivitatea baby boomer-ilor transmisa imigranţilor şi progeniturilor acestora
- filozofia there-can-be-only-one, atît de dragă americanilor
- cum e să fii inteligent în anii de şcoală şi cum să ascunzi asta ca să nu ajungi de rîsul lumii
şi, da, despre cum se slabisesc... silabsesc... silabisesc! - noroc cu mintea limpede a lui Răzvan, care îmi (dia)critică fiecare "compunere" - cuvinte pe care nu le foloseşte nimeni niciodată precum hellebore, cephalgia, banns sau dysphasia.
Vorba de pe urmă: limba engleză e mult mai dificilă decît îşi închipuie cei de la MTV.
Super Size Me!
Vorbe de pînă una-altă: "DE VĂZUT!" (nota subsemnatului pe marginea programului cinematografului "nostru" de vis-à-vis de piaţa St. Lawrence). Ce ştiu: împrumutînd cîteva trucuri de la Michael Moore, realizatorul acestui film se angajează în cea mai periculoasă întreprindere din viaţa lui: timp de o lună nu mănîncă nimic altceva decît McDonald's. Verdictul celor care l-au văzut? "I'm lovin' it!" (întîmplător şi sloganul McDonald's).
Touching the Void
Realizatorul acestui "pseudo-documentar" a ales calea, grea, a reconstituirii, imaginile cu cei doi protagonişti care îşi deapănă povestea în studio alternînd cu scene recreate la faţa locului cu actori/alpinişti. Care va să zică, la mijlocul anilor '80, Simon şi Joe, doi tineri alpinişti britanici, decid să atace un masiv din Anzii peruvieni pe un versant care nu fusese cucerit pînă atunci. Toate bune şi frumoase, cei doi ating vîrful, dar de aici lucrurile merg din rău în mai rău. La coborîre, Simon cade şi îşi rupe piciorul în trei locuri. După ce încearcă să-l coboare pe versantul aproape vertical, pentru a se salva la rîndul sau de la o cădere în hau, Joe trebuie să-i taie coarda lui Simon. În mod cu totul şi cu totul miraculos, Simon supravieţuieşte şi, înfruntînd durerea şi deznădejdea, ajunge la tabăra de bază chiar înainte de plecarea lui Joe, după ce pierduse o treime din greutatea corporală în urmă efortului său supraomenesc. Unii s-au plîns că Touching the Void nu e cea mai fericită adaptare a unei poveşti extraordinare (Simon şi Joe, britanici pînă-n măduva oaselor, nu sînt un monument de carismă şi apariţia lor de la începutul filmului dă în vileag deznodămîntul).
Vorba de pe urmă: "O luptă-i viaţă, deci..." - o experienţă de neuitat, după care ori te apuci, ori te laşi definitiv de căţărat.
* * *
Care va să zică, numai marfă prima-ntîi: două nominalizări la Oscaruri din 2003, trei din 2002. Şi-am lăsat deoparte Bowling for Columbine (deja un clasic, deşi eu unul n-am înghiţit pe nemestecate încercările repetate de manipulare emoţională în care excelează Michael Moore), Winged Migration, filmul "cu păsările" (nu, nu ăla al lui Hitchcock...), care ne demonstrează că oamenii nu sînt o prezenţă nici necesară, nici suficientă pe ecranul unui cinematograf, sau Blind Spot, un mega-interviu pe cît de minimalist, pe atît de tulburător cu secretara personală a lui Hitler.
(Toronto, 14 iunie 2004)