O viaţă ca un puzzle

Privesc atentă filmul: tricota pentru prieteni, fulare, manuşi, pulovere, adică aşa zicea ea, numai că nimeni n-a primit în dar vreuna dintre operele ei. Nu le termina niciodată, le pierdea sau le abandona prin hoteluri, dar pasiunea ei rămânea constantă şi îi făcea o plăcere imensă să cumpere lânuri colorate. Peliculele înregistrate de impresarul şi omul ei de încredere, Loulou Barrier, peste tot, în weekenduri cu prietenii, la spectacole, în turnee o arată ca pe o fiinţă în continuă mişcare, un fel de perpetuum mobile uman, fără astâmpăr, înconjurată mereu de admiratori sinceri sau de profitori, dornică de această trenă fără de care nu putea trăi. Era foarte greu să-i facă cineva faţă ţinând acelaşi ritm. Este motivul pentru care a pierdut mereu prieteni şi iubiţi. Au rezistat pe lângă ea, numai cei care au iubit-o cu adevărat şi cei care au fost alcătuiţi din aceeaşi piatră tare.

Undeva, în Paris, foarte aproape de locul unde se află spitalul Tenon unde s-a născut Edith, o piaţa îi poartă numele, şi un bar, Barul Edith Piaf, este plin, mai ales sâmbăta la prânz, când afară, razele soarelui cad pe statuia modestă a celei mai mari cântăreţe a Franţei. În piaţă, miercurea şi sâmbăta se adună vânzătorii de fructe şi de legume. În interiorul barului, pereţii sunt plini de fotografii şi de versuri, iar obişnuiţii locului îi ştiu cântecele pe de rost şi le fredonează împreună cu nelipsitul acordeonist desprins parcă din vechi afişe pariziene. Obişnuiţii locului mă primesc cu prietenie, se bea absint, bere şi vin roşu, iar aerul este albăstrui de fumul ţigărilor. Arlette, patroana barului îmi povesteşte că a cumpărat localul cu poveste cu tot, sigură că o să-i meargă bine. Intuiţie confirmată de realitate. Arlette are 60 de ani, iar mama ei, 80 şi amândouă cântă repertoriul lui Edith Piaf. Se poate constata şi pe internet, unde câteva situri recomandă Barul Piaf drept una dintre atracţiile Parisului. Printre clienţi, Jacques, Frederique şi Lise, încantaţi să-mi povestească despre Edith, ca despre o vecină de cartier. Lise, al cărui soţ lucra în televiziune, a văzut-o pe Edith în mai multe concerte prin anii 59-60:

“Avea o frumuseţe interioară, pentru că nu era o frumuseţe clasică, în adevăratul sens al cuvântului, dar părea mult mai frumoasă datorită frumuseţii ei interioare. Şi nu pot să o uit, dar nu este o amintire nostalgică, ci încă ne inspiră. E minunat să ascultăm mereu cântecele acestea, care sunt frumoase şi ca muzică şi prin versuri, sunt eterne şi universale. Iată, presa se interesează de ea, şi dumneavoastră aţi venit din România să întrebaţi de ea, toată Europa întreabă de ea, dar au venit aici şi oameni din Japonia, deci este cunoscuta şi în Extremul Orient, ceea ce este excepţional pentru o artistă. Mulţi muzicieni reiau acum cântecele ei şi ea revine, este pretutindeni, deşi pentru o vreme fusese trecută în umbră, se cânta un alt fel de muzică, dar acum, muzica populară, personificată de Edith Piaf revine în Franţa.”
“Este cumva o dorinţă, poate neexprimată concret, de a conserva patrimoniul muzical al Franţei ?”
“Nu cred că este ceva conştientizat, dar sunt cântece care acoperă epoci mari din istorie şi pe care mulţi muzicieni tineri le reiau acum cu plăcere, ceea ce este formidabil!”

Jacques adaugă:
“Când îndrăgeşti mult pe cineva care nu mai este şi încerci să afli tot ce se poate despre el, treptat îţi devine apropiat, parcă l-ai cunoscut o viaţă. Aşa şi noi cu Edith. Ştiai că nu se pricepea să gătească nici măcar spaghete cu brânză? Îi ieşeau ca nişte sfori cleioase...Şi tricota tot timpul, fără să se uite la andrele, cu lâna trecută pe după gât, ca ţărăncile... Am admirat-o pentru că şi mie îmi place să tricotez.”

Frederique şi Jacques m-au invitat să vizionez DVD-urile cu Edith. M-au lăsat singură într-un dormitor minuscul. Recunosc, am privit în jur cu uimire, pe un stelaj, se aflau bluze şi fuste, mantouri elegante, iar la capătul patului, pe un suport special, o perucă blondă, cu părul lung. Mi-am amintit că Frederique mi-a spus că este împreună cu Jacques de circa cinci ani. Aveau în seara aceea, în vizită, un cuplu ca şi ei, doi tineri jurnalişti, specializaţi în articole de modă. Simpatici şi foarte deschişi, lipsiţi de orice complexe, discutau despre ultimele filme şi despre actori. Prin uşa întredeschisă îi auzeam şi încercam să nu mă mir. În faţa mea, pe ecranul computerului, curgea filmul cu Edith Piaf. Ea, pe o pajişte, la picnic, tricotând şi ascultând anecdote, în timp ce câţiva bărbaţi supravegheau un grătar bine garnisit. Lângă ea, o prietenă; se apleacă una spre cealaltă, şuşotesc, bănuiesc că îşi spun ceva despre vreunul dintre bărbaţii prezenţi, râd apoi în hohote amândouă. Urmează o gară, una din sutele de gări prin care a trecut Edith în turneele sale. Urcă în tren, tricotează, priveşte pe fereastră, râde, râde mult şi mereu, apoi scoate gustarea dintr-un coş şi îi îndeamnă pe partenerii de drum să mănânce. Mă uimeşte cât este de mică pe lângă toţi cei din jurul său, ai zice, o adolescentă, care, de câte ori întoarce capul, zâmbeşte şi face gropiţe în obraji. Pare fericită non-stop, umblă în pantofi cu tocuri înalte pe cărări de munte, face plajă, tricoteză mereu şi mereu învaţă ceva pe câte cineva. Nu observ momente de reverie, ci doar acţiune, chiar şi când stă pe iarbă şi îşi întinde mereu, pudică, fusta peste genunchi.

Dacă mi se pare drăguţă, trebuie să mă gândesc bine, nu, nu este drăguţă în adevăratul sens al cuvântului, dar este fermecătoare, cu feţişoara ei rotundă, cu buclişoarele la modă şi cu nelipsitul zâmbet care parcă ilumineză fiecare cadru. Este limpede că cel care a filmat-o, adică Loulou Barrier, fie o iubea, fie o admira, sau amândouă la un loc, pentru că aparatul de filmat, destul de primitiv, ne aflăm în anii ‘50-’60, îi urmăreşte toate gesturile, o supravegheză cu grijă, să nu-i scape o expresie, o mişcare. Mi-e greu să cred că Loulou era conştient de valoarea extraordinară a marii artiste şi că a premeditat filmările. Este, mai degrabă, un act de prietenie, de joacă şi amuzament, un fel de “hai, să-ţi arăt cum eşti tu şi cum te văd ceilalţi”, o provocare la care Edith s-a supus fără trac, fără rezerve, neştiind că în felul acesta lasă pentru eternitate urma trecerii ei prin lumea aceasta. Din cartea lui Moustaki aveam să aflu că Loulou Barrier a avut un fler excepţional, a ştiut că Piaf este irepetabilă.

Privesc din nou în jur, simt nevoia să-mi desprind privirea de pe ecranul plat pe care Edith îmi devine din ce în ce mai apropiată, parcă începe să mă doară apropierea, pentru că ştiu că se va sfârşi... fac pauză, aşadar.
Frederique şi Jacques sunt amândoi intelectuali, unul bancher, celălalt profesor universitar. Au cărţi rare în biblioteca din faţa mea şi o colecţie de muzică clasică impresionantă. Dar, ce mă impresioneză mai mult, este pasiunea lor pentru Edith Piaf, au tot ce s-a scris despre ea, toate discurile, casetele, DVD-urile. Tot. Frederique îmi aduce un pahar cu şampanie.
“Ai văzut-o deja în secvenţele cu Marlene Dietrich?“
“Da, părea atât de fragilă pe lângă “Îngerul Albastru”, micuţă, pe lângă Marlene, care era foarte înaltă ..., modestă, pe lângă eleganţa rafinată a celeilalte...”

“Se spune că au avut o legătură...”

Încerc să nu mă mir, n-ar fi politicos, dar mă uimesc interior şi schimb vorba. Îmi dau seama că nu sunt în stare să discut despre asta, şi mi-e teamă să nu greşesc. Inhibiţiile mele pot fi nepoliticoase şi ar fi păcat. Aşa că, mai bine, tac. Jacques mă invită la masă, îi face plăcere să prepare mâncăruri sofisticate, pe care le serveşte în farfurii pătrate din porţelan albastru. O cină servită impecabil, pe un fundal muzical rafinat, lumânări parfumate..., o atmosferă care i-ar fi plăcut şi lui Edith, sunt sigură, ar fi inspirat-o pentru cântecele ei. Pentru că îi plăcea foarte mult să compună sau îşi îndemna prietenii compozitori şi textieri să-i scrie cântece. Orice putea fi un pretext.

Mergând pe urmele ei, prin Paris, am avut o revelaţie: Edith era iubită pentru cântecele ei “realiste”, într-o epocă în care lumea învăţa, după război, să-şi regăsească inocenţa pierdută, să se mire, dar fără ipocrizie, să iubescă normal, fără disperare, să creeze şi să recreeze Franţa zdruncinată de ocupaţia nazistă, Franţa traumatizată în intimitatea ei, Franţa care îşi regăsea resursele în cântecele ei. De parcă, Edith redescoperea sufletul pierdut sau rătăcit al Franţei, îl aduna dintre negurile uitării şi îl aşeza curat şi senin, pe malul Senei, ca să-l pipăie şi să-l îmbrace din nou vagabonzii, vânzătorii de castane coapte şi fetele şi băieţii din Pigalle, şi chiar şi domnii serioşi care, de atunci, s-au numit “Milord”. Dar, cel mai frumos povesteşte despre toate acestea, unul dintre iubiţii ei, Georges Moustaki, grecul-egiptean-francez, trăitor în Ile Saint Louis de peste treizeci de ani, în acea zonă a Parisului unde, dacă nu eşti atent, poţi păşi din prezent, direct în veacul al optsprezecelea...

„Un chat d’Alexandrie”
(Cartea lui Georges Moustaki, scrisă în 2002, cap. 5)

Edith Piaf este în memoria muzicală a lui Georges Moustaki “micuţa mare doamnă”. Ce-ar fi să audă ea vorbele astea...Când s-au întâlnit, ea nu mai avea de mult douăzeci de ani, dar avea vârsta unui inepuizabil entuziasm faţă de viaţă, un entuziasm clocotind până la ameţeală...Vedetă internaţională la fel de populară ca Gioconda, ea cucerise publicul american, pentru care era unica “french singer”. Artizanul întâlnirii lor a fost un personaj straniu, de origine napolitană. Compozitor (cântece, muzică de film), chitarist, acompaniator, între alţii al lui Yves Montand, supranumit “omul orchestră” pentru dexteritatea sa, Henri Crolla cânta jazz şi swing ca mai toţi marii cântăreţi ai momentului. Dar, să-i dăm cuvântul lui Georges Moustaki:

“Trebuie să mărturisesc că fiind un chitarist neofit, aveam pentru Henri Crolla o pasiune chiar mai mare decât pentru Django Reinhardt, care era maestrul de necontestat al momentului.Scrisese pentru Yves Montand muzica pentru cântecul intitulat “M’sieur P’tit Louis”, iar eu scrisesem muzica pentru un poem de Aristide Bruant. Se pare că cele două melodii scrise de noi prezentau nişte similitudini semnalate de o prietenă a lui Crolla, astfel că am decis să ne întâlnim pentru a confrunta cele două versiuni. L-am primit foarte intimidat, mai ales că decisese să vină el la mine, în loc să lanseze o dispută legată de drepturile de autor asupra fiecărei melodii.Drept soluţie, ne-am gândit să scriem un cântec împreună. Încă de la sosirea lui, am avut impresia că regăsesc un prieten, în pofida celor paisprezece ani care ne despărţeau. El, la fel. Ne aflam împreună de câteva ore, când îmi propune să-l însoţesc la Piaf cu care avea întâlnire.
- Aş vrea să te cunoască.
M-am gândit că dacă merg la Piaf, voi avea ocazia să stau mai mult cu Crolla.

Aveam douăzeci şi trei de ani, Piaf, patruzeci şi doi. Pentru mine era o cântăreaţă realistă care aparţinea unui alt timp. Din punctul meu de vedere, evenimentul zilei, îl reprezenta întâlnirea cu Crolla. Să o întâlnesc pe Piaf, nu mă interesa în mod special.

La ea, în salonul mare, se afla doar un divan, câteva fotolii, un pian şi un roi de admiratori şi adoratori, compozitori şi textieri, veniţi să-şi prezinte producţiile divei. O atmosferă nu prea simpatică, în care nu prea mă simţeam în largul meu.
În loc de prezentare, Crolla mă împinse spre Piaf spunându-i:
- E un băiat formidabil, scrie bine, cântă bine, interpretează bine.
Piaf răspunse pe un ton puţin sarcastic:
- Ei, bine, prezentaţi-mi un eşantion din geniul dumneavoastră, domnule.
Surprins de cererea ei, intimidat pentru că trebuia să cânt pentru ea în prezenţa unui anturaj curios şi foarte exigent, am luat o chitară şi I-am cântat o melodie din repertoriul meu, intitulată “Desculţ, la soare”.
Ea a zâmbit.
- Şi mă vedeţi pe mine, cântând aşa ceva?
Evident că aveam printre cântecele mele, unul sau două care i-ar fi putut fi pe plac. Recunosc, le-am cântat oribil.
- Cred că vă înşelaţi în ce mă priveşte. Dacă doriţi să-mi scrieţi cântece, trebuie să mă cunoaşteţi mai bine. Am un concert la Olympia. Veniţi, sunteţi invitatul meu.
Ratasem lamentabil examenul, dar se pare că nu o lăsasem indiferentă. Intuiţie, complicitate, sau forţa seducţiei?

Ceva mai târziu, într-un context mai calm şi fără presiunea auditoriului sarcastic, ea îmi ceru să-i arăt cântecele pe care le masacrasem. I-am cântat “Ţiganul şi fata”, “Un străin”, “Eden Blues”. A reuşit să facă din ele nişte înregistrări magnifice.

M-a împins să-mi revăd toate cântecele, mi-a indicat cuvintele care trebuiau schimbate, melodia care trebuia dezvoltată. Critica fără nici o concesie dar cu tandreţe. Mi-era foarte greu să dezmembrez din nou cântecele care pentru mine erau terminate şi de care eram mulţumit.
În timpul turneelor, la hotel, în maşină, la restaurant, mă împingea mereu să scriu propunându-mi subiecte şi teme muzicale. Nu se gândea decât la viitoarele cântece.
- Mi-ar plăcea o poveste care să se petreacă la Londra, într-o duminică. Duminica, Londra este oraşul cel mai trist din lume. Dacă ai o iubire neâmpărtăşită, într-o duminică, la Londra, disperarea este garantată, îmi suflă ea într-o zi.
Am început să scriu câteva fraze pe faţa de masă; la un moment dat, nevoile rimei m-au condus la cuvântul “Milord”. Edith m-a oprit.
- Cred că din asta iese cântecul. Uită tot restul.

Foarte experimentată, Piaf ştia că oprindu-mă la “Milord”, mi-a sugerat o idee colosală. Peste două zile, la Hotel Majestic, la Cannes, mi-am regăsit notiţele şi cuvântul magic. Mă întrebam ce aş putea să scot din el.
Cântecul, aşa cum îl cunoaşteţi, format din trei strofe şi trei refrene, mi-a venit apoi fără nici un efort, aproape a curs din stiloul meu. Uimit de o asemenea uşurinţă, am ieşit din camera mea ca să i-l duc, Piaf mă aştepta, aşezată pe un fotoliu, în faţa uşii.
- Ştiam că o să foloseşti mâzgălitura pe care o făcusem împreună.
Terminasem cuvintele până la ultimul detaliu.
- Dacă vrei, putem să o rugăm pe Marguerite Monnot să ne facă muzica.
Nu-mi venea să cred, era o încântare să lucrez cu Marguerite Monnot. Femeia asta deţinea arta perfecţiunii: inspiraţia, ştiinţa, simţul melodic, acordurile, atmosfera. Avea o asemenea stăpânire a artei compoziţiei, încât o bucată muzicală părea deja orchestrată când o cânta ea la pian. Parcă se auzeau viorile şi alămurile acolo unde trebuiau să intervină. După un debut precoce ca pianistă clasică, ea compusese primele succese ale lui Piaf, adică “Legionarul meu” şi zeci de alte cântece scrise de Raymond Asso, Henri Contet sau chiar de Piaf.
“Milord” deveni un standard chiar înainte de a fi înregistrat, imediat după ce Piaf l-a cântat în recitaluri. Trebuia să plecăm în Statele Unite. În ajun, ea i-a convocat pe jurnalişti la Maxim’s pentru a le prezenta noile cântece, între care “Milord” şi a pentru a mă prezenta cu această ocazie. Până atunci, doar presa de scandal se interesase de mine. Aveam parte de etichete dintre cele mai flatante sau dintre cele neplăcute, de la “noua iubire a lui Piaf” la “tânărul gigolo”. Când a cântat “Milord”, publicul s-a declarat entuziasmat. Mi-au fost uitate toate epitetele răutăcioase.

După ieşirea în presă, lovitură a sorţii...

A doua zi după triumful de la Maxim’s, am avut un accident de maşină. Eu eram la volan. Un camion de douăzeci de tone ne-a tăiat drumul pe o ploaie în rafale, am frânat, maşina a derapat. Piaf a fost aruncată din maşină, iar eu lovit zdravăn. Ne-am trezit la spital. Timp de mai multe săptămâni, medicii s-au temut pentru integritatea ei fizică şi, mai ales, pentru vocea ei. Paparazzi escaladau zidurile ca să fure imagini cu Piaf pe patul de suferinţă, cu chipul tumefiat. De mai multe ori a trebuit să-i îndepărtez folosindu-mi pumnii.
S-a stabilit un fel de cartier general la spital, unde primea prietenii şi profesioniştii în ale muzicii.
Editorii cumpărau la vremea aceea cântecele şi legenda compunerii lui “Milord”, ne propuneau sume mirobolante pentru drepturile de autor. Piaf se amuza copios.
- Dar nu este cântecul meu, spunea ea, este al lui Marguerite Monnot şi al lui Georges Moustaki. Dar trebuie să ţineţi cont de locul pe care îl ocupă în repertoriul meu şi de faptul că o să-l fac cunoscut în toată lumea. Asta ar trebui să vă redimensioneze ofertele.
Descopeream femeia de afaceri din ea. A reuşit să obţină, astfel, o sumă fără precedent. Dar, până la urmă, cântecul a fost cumpărat de doamna Salabert, de la editura cu acelaşi nume, care ne-a oferit dublul sumei celei mai mari, plus o cutie cu două kilograme de caviar.

Piaf şi-a ţinut promisiunea, a cântat “Milord” peste tot în lume, cu acelaşi succes. Când s-a produs ruptura noastră sentimentală, la New York – impresarul ei mi-a povestit – s-a gândit cu necaz, să scoată din repertoriu “Milord”. Dar, a învins spiritul ei profesional şi nu a sacrificat cântecul pentru ranchiuna pe care o avea pe mine. Astfel a supravieţuit “Milord” şi a intrat în cele o sută de cântece ale secolului douăzeci.

Piaf era tot timpul în căutarea unor cântece noi şi a unor noi idei scenice. A adus un compozitor de la Quebec şi l-a sechestrat efectiv la ea acasă, ca să scrie pentru ea. Un singur cuplet reuşit, ar fi justificat venirea lui din Canada.
La un moment dat, unul dintre textierii ei a scris cuvintele pentru o melodie de dragoste în care eroina era oarbă. Piaf a avut imediat ideea punerii în scenă.
- Mi-ar plăcea să scrii tu muzica. Dar nu ştiu dacă o să fii în stare...Dirijorul meu care te apreciază foarte mult, consideră că ai întotdeauna idei melodice foarte bune, dar că nu eşti capabil să le dezvolţi. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-i...
Călcat serios pe coadă, am căutat toată noaptea să compun melodia cea mai potrivită pentru text. Când am terminat, era cinci dimineaţa. Am trezit-o. Piaf era întotdeauna disponibilă să asculte o nouă melodie, aşa că nu a fost surprinsă. M-am aşezat la pian. Încântată de rezultat, l-a trezit, la rândul ei pe dirijor ca să asculte melodia.
Şi aşa, “Milord” şi “Eşti frumos, să ştii” sunt două cântece pe care le-am compus datorită intervenţiei lui Piaf, una maliţioasă, cealaltă, provocatoare.
Dacă se juca un spectacol care m-ar fi putut inspira, chiar dacă era la capătul lumii, mergeam să-l vedem.

Sensibilă la caracterul însorit al cântecelor mele, mi-a propus să-l întâlnesc pe Harry Belafonte ca să i le prezint. Ca să-şi facă timp Piaf să mă care la Belafonte, ăsta chiar era un cadou formidabil!
De fiecare dată când o evoc pe Piaf, am impresia că nu sunt capabil să descopăr decât parcele din viaţa noastră, când, de fapt, a fost vorba de un an întreg de muzică, de dragoste, de certuri, de râsete nebune, de călătorii, de felurite încercări. Am intrat în universul ei şi nu am părăsit-o practic nici o secundă, timp de un an. Un an de viaţă exaltantă, epuizantă. Uşor de imaginat pentru cine a cunoscut-o pe Piaf. O femeie exigentă şi redutabilă, în egală măsură, dar şi iubitoare şi generoasă. Stăpân şi prinţ atunci când făceai parte din viaţa ei, deveneai servitor când lucrai pentru ea. Şi ştia să stoarcă din fiecare mai mult decât îşi putea imagina fiecare că este capabil.
Şi pentru că dorea să facă din mine un cântăreţ cu o largă audienţă, mă împingea mereu dincolo de registrul meu intimist către o tonalitate care nu era a mea. Din dorinţa de a mă prezenta elegant, îmi supraveghea ţinuta de oraş, dar şi cea de scenă. Îmi oferea costume, cămăşi, cravate, pantofi. Aznavour a fost însărcinat să-mi facă rost de un croitor şi de un pantofar corespunzător.

Într-o seară, la Alger, când cântam în prima parte a recitalului ei, simţindu-mă în dificultate (primul cântec- căldicel, al doilea, glacial), Piaf a luat un microfon în culise şi m-a acompaniat. Publicul a explodat în aplauze când a recunoscut-o. Dar eu am ieşit din scenă furios. “De ce te amesteci? Mai bine ratez singur decât să mă umplu de glorie din cauza ta!”
Fără să-mi dau seama de ridicolul situaţiei, i-am făcut o scenă în schimbul solicitudinii sale...

Aveam multe de învăţat de la această “fiară de scenă” la care admiram toate găselniţele. Paşii de dans pentru o melodie, rochia lungă, neagră, pentru alta, paharul pe care îl ştergea apoi îl spărgea, la sfârşitul altui cântec. Uneori, în culise, suflam dintr-un corn pentru ceaţă când cânta “La Hamburg”. Era suficient pentru a evoca ambianţa portului nordic. Pentru finalul lui “Milord”, se lovea cu palmele peste coapse. Efectul era de un grotesc sfâşietor, trimiţând la imaginea fetei de pe stradă care încerca să consoleze un lord nefericit.

După ce s-a refăcut în urma accidentului, la capătul unui an împreună, am plecat la New York. Voiam să o rup cu ea. Nu mai puteam să rezist. Epuizat de o existenţă plină de călătorii, de accidente, concerte, îmi doream să mă îndepărtez de ea, să mă odihnesc. Îmi doream să mă îndepărtez de anturajul ei compus, în mare parte din bufoni, curtezani şi de indivizi de toate felurile.
Dar ea nu a putut suporta ideea că cineva o poate părăsi: ”Dacă ieşi pe uşa asta, nu te mai întorci niciodată !”
Şi, ca un adevărat macho mediteranean, am ieşit...

Fusesem un “domn Piaf” printre atâţia alţii. Iar dominaţia mea de prinţ consort a fost printre cele mai scurte. Timp de un an am scris cântece, între care “Milord”, am zburat pentru prima oară cu avionul, cu ea, în Suedia, apoi în America, în Africa de Nord, am întâlnit personaje importante. A fost un an bogat, intens, traversat de succese, de momente pasionale şi de o primă scenă de ruptură. Asta s-a întâmplat la întoarcerea de la Casablanca unde petrecuse Crăciunul cu familia Cerdan. Atunci, Edith mi s-a părut schimbată, umflată la faţă, agresivă. Naiv, şi fără să mă gândesc de loc la ce făceam, am întrebat-o dacă nu cumva băuse de arăta în halul acela. Loulou Barrier, care era acolo a sărit în sus: “Adică nu ştiai...” El era convins, nu numai că ştiam, dar că o susţineam în etilismul ei.

Revelaţia acesta mi-a oferit explicaţia pentru starea ei de spirit schimbătoare, pentru stările de isterie care succedau unor momente de apatie. Era dependentă de alcool. Apoi mi-a promis că nu mai bea, dar nu s-a putut ţine de cuvânt şi continua să bea pe ascuns, folosindu-se de complicitatea unora care îi ascundeau sticle de bere în dulapuri şi în toalete. La restaurant comanda uneori pepene galben cu porto, mai mult pentru porto decât pentru pepene şi cerea încă una sau două porţii pentru a-şi satisface nevoia de alcool.

Când mi-am dat seama că nu încetase niciodată să bea, m-am simţit trădat şi, cu o stupidă intransigenţă, am avut intenţia să o părăsesc imediat. A fost necesară toată diplomaţia lui Loulou ca să mă convingă să o însoţesc la New York pentru concertele de la Waldorf-Astoria.” Dacă o părăseşti, se va prăbuşi şi o să anuleze toate concertele. Ar fi o catastrofă pentru cariera ei, dar şi pentru contul ei bancar. După Waldorf, o să te ajut să pleci într-o manieră cât mai elegantă”.


Am acceptat.

Ultimele săptămâni cu Piaf au fost de-a dreptul exaltante prin muncă şi foarte melancolice prin perspectiva unei separări iminente. Dar, mi-am ţinut promisiunea faţă de Loulou, iar el şi-a ţinut-o pe a lui. După triumful de la New York mi-a pregătit plecarea, fără să poată însă evita sfâşierea. În ajunul îmbarcării mele pe Liberté care mă ducea în Franţa, Edith a insistat să locuiesc la ea până se întoarce.
După câteva săptămâni, aflând din presă că are o nouă iubire în viaţa ei, am părăsit apartamentul şi universul Piaf.

Odată, după mulţi ani, mi-a telefonat la miezul nopţii :”Vino !”
M-am urcat în maşină şi am traversat Parisul. Era două dimineaţa. Secretara ei m-a primit şi m-a făcut să aştept o oră la uşă. Nu ne revăzusem după scena de la New York.
“Voiam să ştiu dacă pot să contez pe tine, dacă vii oricând te chem, au fost singurele cuvinte pe care le-a rostit.”
Era şi înduioşător şi pervers, în acelaşi timp... Fizic, mi s-a părut în declin.
Altă dată, m-a chemat la o oră mai puţin târzie. Când am ajuns, n-a trebuit să mai aştept la uşă.Între timp, se măritase cu Theo Sarapo.
“Vezi, m-am măritat cu un băiat foarte tânăr. Un grec, ca şi tine. Are aproape vârsta ta, dar este mult mai fragil. Aş vrea să nu-l părăseşti, iar după ce voi muri, să-i fii prieten.”


A fost ultima oară când am văzut-o în viaţă. “

Cum s-a întâmplat de unul dintre halatele de casă ale cântăreţei a rămas la Georges Moustaki, n-am aflat. L-am văzut însă în muzeul modest al domnului Marchois. Un halat din catifea neagră, aşezat pe spătarul unui fotoliu. L-am atins uşor, o catifea de mătase, suavă. Peste tot, lucrurile ei, portretele ei, pantofi minusculi, mănuşi de fetiţă, rochii de Cenuşăreasă. Scrisori înrămate, cu o scriitură elegantă, pentru o fată care nu prea învăţase carte. Îi plăceau cireşele, îi plăceau florile. Pentru că a exclamat politicoasă, “ah, ce splendidă este”, în faţa unei farfurii de porţelan de Limoges, toată lumea a crezut că era pasionată de porţelanuri. Nu, nu era, însă le-a aşezat atentă, pe pereţi, în dulapuri...


Un urs mare

Undeva, în arondismentul 11 al Parisului, un apartament minuscul ascunde o veritabilă comoară: o viaţă de om, aşa cum a putut fi reconstituită de către cei care au iubit-o. Pentru că Asociaţia prietenii lui Edith Piaf a fost fondată în 1967, la patru ani după moartea artistei, de către Bernard Marchois, care la acea vreme avea doar 20 de ani, dar era un prieten fidel şi un admirator dezinteresat. Chiar la intrare, pe un fotoliu, vizitatorul este întâmpinat de un urs mare, 1,47m, exact de înălţimea pe care o avea Edith, un dar de la ultimul ei soţ, Theo Sarapo, a cărui familie este astăzi moştenitoarea unei părţi a drepturilor de autor. Micul apartament nu este chiar un muzeu, ci a fost amenajat oarecum intim, pentru a păstra impresia trecerii marei artiste, care, de fapt, a locuit acolo pe când avea mai puţin de 18 ani şi cânta încă pe stradă, pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Pereţii apartamentului sunt tapisaţi cu fotografii, cu scrisori olografe. Câteva manechine coborâte parcă din stampele japoneze, din cauza dimensiunilor lor liliputane poartă rochiile de scenă ale artistei. Sunt numai rochii negre, extrem de simple, pantofi numărul 34, poşete, mânuşi, halate de casa, totul în negru –mătase sau catifea. Bernard Marchois, conservatorul muzeului şi secretarul general al Asociaţiei Prietenii lui Edith Piaf era, în 1958, când a intrat în anturajul artistei, prieten cu familia celebrului boxer Marcel Cerdan, unul dintre soţii lui Edith, deşi atunci era epoca Georges Moustaki în viaţa artistei :
“Am cunoscut-o pe Edith in 1958, cu cinci ani înainte de a muri, şi în tot acest timp am întalnit-o foarte des, eram prieten cu familia Cerdan, deci intram foarte uşor la Edith si am văzut-o la ea acasă, repetând, în serile de gală, la concerte.”
“Cum era ca prietenă ?”
“Era foarte simplă, nu se comporta de loc ca un star, era un star pe scenă, dar nu un star şi in viaţa de toate zilele, îi plăcea să se distreze, să râdă, îi plăcea enorm să lucreze, munca ei era foarte importantă.”
“Ce preocupări avea în afara muzicii ?”
“Nu prea avea alte pasiuni, nu o interesa politica, nu o interesau toaletele, nici bijuteriile, nici mobilele, avea atunci un apartament mare, dar foarte sumar mobilat,. Pentru ea, doar muzica exista cu adevărat, singurul ei scop în viaţă era să cânte.”
“Dar s-a vorbit foarte puţin despre cântecele pe care le-a scris chiar ea.”
“Da, şi din acest motiv, noi am scos anul acesta un disc la Casa Marianne Melodie, care se numeşte “ Piaf cânta Piaf”, deci sunt texte şi melodii pe care le-a scris chiar ea şi pe care le-a cântat.”


Artistul este responsabil pentru prostul gust al publicului<-i>

Editat pentru Anul Piaf, acest dublu CD, reuneşte circa 15 cântece scrise în întregime de Edith Piaf, unele dintre ele absolut inedite, care fuseseră păstrate doar în arhive pe discuri vechi, dar şi frânturi din interviuri care au putut fi reconstituite, deşi nu se cunoaşte anul în care au fost realizate. De altfel, “La vie en rose” şi “Hymne a l’amour”, cele mai celebre cântece ale sale, au fost în întregime creaţia ei, deşi nu era convinsă, la început, că are darul de a scrie versuri, iar la întrebarea puţin uimită, chiar scrieţi versuri, Edith răspundea cu vocea ei cuminte, aşa cum s-a păstrat reacţia ei pe banda magnetică :
“Da, mi se întâmplă uneori, deşi n-am înţeles niciodată de unde îmi vine aceasta pornire, aşa, într-o zi, am avut chef să scriu, dar trece câte un an până mi se întamplă din nou...”
“Chiar voiam sa vă întreb ce vreţi să mai scrieţi...”
“Oh, doamne, chiar nu ştiu, îmi vine aşa câte o idee de melodie...”
“Deci nu aveţi o preferinţă..., dar care sunt, după părerea dumneavoastră, calitaţile unui cântec bun ?
“Eu respect muzica, şi cred că trebuie să fie simplă şi de bun gust, adică să nu fie vulgară, pentru că e o mare diferenţă între popular şi vulgar. Povestea unui cântec trebuie să nu aibă cuvinte prea complicate, pentru că viaţa înseşi e simplă, nu trebuie complicată, dar, evident, e foarte dificil să faci un cântec simplu”.

Edith cânta ceea ce publicul numea cântece “realiste”, pe care, atunci când le îndrăgea foarte tare, le impunea pe scenă, după propria ei mărturisire. “Artistul este responsabil pentru prostul gust al publicului”, adăuga Edith în respectivul interviu, susţinând că un cântec frumos rămâne nemuritor, nu se poate demoda.
În atmosfera calmă a muzeului Edith Piaf, muzica ei răsuna discret, parcă din pereţi, iar printre obiectele prezentate se află şi mai multe Discuri de aur care erau atribuite artistei pentru că vindea foarte mult, dar pe care ea le refuza şi în consecinţă, rămăseseră în arhivele Caselor de discuri. În 1941, Edith, cea care cântase pe stradă şi care nu avusese idee de gramatică, era deja autoarea a 14 cântece şi avea un fler neobişnuit în a identifica veritabilele talente, ea, care nu trecuse prin nici un fel de şcoală de canto sau de dicţie. Cu un simplu gest oprea lângă ea un om a cărui voce îi suna original şi în care simţea viitorul unei cariere.
Dar viaţa ei curgea ca un vârtej, cu mare viteză, aşa cum îşi aminteşte Bernard Marchois:
Piaf era excesivă în tot ce făcea, în munca ei, chiar şi în felul în care lua medicamentele, pentru că nu avea răbdare să ia o pastilă dimineaţa, apoi la prânz şi seara, ci, le punea pe toate în palmă, şi erau foarte multe, pentru că era foarte suferindă, le admira că erau frumos colorate şi le înghiţea cu cafea, ceea ce nu era bine de loc. Apoi era excesivă în munca ei, lucra noaptea, repeta tot timpul, şi după-amiaza, îi epuiza pe toţi cei din jurul ei, dar a sfârşit prin a se epuiza ea însăşi. Era o femeie excesivă, în muncă, dar şi în viaţa. Despre turneele ei se spunea ca erau turnee sinucigaşe, i se spusese să se oprească, pentru că era prea obosită, să nu mai cânte. Dar ea a răspuns că simte că moare dacă nu mai cântă şi, că dacă tot trebuie să moară, mai bine să moară cântând.

Piaf avea parcă o aureolă deasupra capului când era pe scenă, işi aminteşte Bernard Marchois, care o privea fascinat, cu ochii unui adolescent de 17-18 ani, care nu pierdea un concert. În jurul ei se adunau oameni care o simţeau ca pe un fel de zeitate a muzicii, un fel geniu tutelar, capabil să-i proiecteze şi pe ceilalţi pe orbita atât de dificilă şi de înşelătoare a muzicii. Bernard Marchois îşi aminteşte că atunci când s-a apropiat de Edith Piaf, Charles Aznavour avea o voce ciudată, şi un defect pe care artista l-a determinat să-l corijeze:
“Edith i-a dat cursuri de canto, pentru a-l învăţa cum să-şi foloseasacă vocea şi l-a determinat să-şi opereze nasul, pentru că ea ştia, intuise, că va fi unul dintre cei mai mari cântăreţi ai Franţei. L-a ajutat şi pe Yves Montand, pentru că ea ştia să descopere imediat talentul când exista, îl punea la muncă, îl corecta, îl dirija.”

La ora la care toată lumea ia dejunul, în piaţa Edith Piaf razele soarelui cad drept în creştetul statuii despre care aminteam adineauri. O statuie micuţă, 1,47, exact talia artistei, o statuie simplă şi nepretenţioasă, fără soclu, aşezată direct pe caldarâm, cu braţele ridicate spre cer, cântând, aşa cum cânta ea, “puştoaica“, pe stradă, cu vocea ei minunată, gravă, plină de iubire. Întreb un domn care se plimbă la soare dacă îi place statuia.
“Nu, nu-mi place de loc. Parcă este o pitică..., eu nu cred că Edith Piaf era aşa urâtă...”

Şi înţeleg că aşa se nasc legendele, Domnul, poate şi el un Milord, nu o poate concepe pe Edith decât frumoasă, ca o proiecţie a visului lui despre ea.

Aşa că, draga mea Edith, ai câştigat.
Învăluită în mantia fastuoasă a vocii tale, eşti o femeie frumoasă.


Denise Theodoru, Paris, 2004