Întoarcerea din alienare (un 1848 întârziat)

O curte de şcoală, în Kladovo, pe malul drept al Dunării, la o bătaie de vâslă de Turnu Severin, în imediata apropiere a ruinelor podului construit, pentru Imperatorul Traian, de Apolodor din Damasc. Copii în pauză, bătând, asemeni tuturor copiilor lumii, mingea. Unii la poartă, cei mai mulţi (suntem, totuşi, în Iugoslavia) sub panoul de baschet. Reporterul se îndreaptă către unul din grupuri şi întreabă, în limba sârbă: "Ştie vreunul dintre voi româneşte?". Cârdul de puştani opresc bătaia mingii şi îşi aruncă priviri întrebătoare. Se invită reciproc la răspuns. În urma unor negocieri asidue, purtate mai mult prin îmbrânceli, se stabileşte, prin consens, persoana care urmează să preia funcţia de purtător de cuvânt. O responsabilitate prea mare, deducem din dialogul ce urmează. Un singur răspuns cât de cât articulat, poate două.

"Păi... mama e vlăhuţă... cum să zic?"
"Şi tata o învăţat să vorbeşce rumâneşce, de la mama"

În rest, un deşert de idei monosilabice. Câte un "da" sau un "nu" rostit mai degrabă onomatopeic (“mhm” sau ntz” – pe fundalul unor repetate trageri de nas).

Tot ce-am mai putut afla este că "da", le place baschetul, şi "da", şi fotbalul le place, că "da", le place de Gică Hagi. Ni s-a răspuns că "da, am vrea" să înveţe limba română în şcoala, aici, la Kladovo, şi, în fine, că "nu", nu s-a pus vreodată problema vreunui conflict cu colegii de clasă, de şcoala, pe motiv de limbă maternă sau apartenenţă etnică.


Recensământ cu abacul în valea dezrădăcinării

Aceasta să fie, oare, românitatea sud-dunărenă? Până aici, totul seamănă cu descrierile apocaliptice din lecturile celor mai împătimiţi slujitori ai cauzei vlaho-romane. Şi îmi amintesc automat de avertismentul primit din partea unui fost înalt responsabil al Ministerului român de Externe: "Vei vedea", îmi spunea diplomatul, înainte de plecarea din Bucureşti, "folosesc, când îi vizitezi, veritabile practici haiduceşti. Ca să nu-i vadă autorităţile, te conduc pe poteci ocolite, prin păduri".

N-avea, din fericire, să fie aşa. După descurajantul peisaj cu vagi amintiri despre o limba maternă, ne aflăm, alături de purtătorul de cuvânt al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia (MDRS), Draghişa Kostandinovici, în separeul unui restaurant din Vârbiţa, la câţiva kilometri de Kladovo. O ospătăriţă sârboaică se poartă cu oaspeţii români ai lui Kostandinovici ca şi cum i-ar fi venit însuşi Tito la masă.

Recensământul paralel, organizat de MDRS în Serbia de Răsărit, indică existenţa a aproximativ 600.000 de "români aşa-numiţi vlahi", răspândiţi în circa 170 de sate, între Pozarevac şi graniţa cu Bulgaria, între Dunăre şi Bor. Criteriile de cercetare nu au fost tocmai stiinţifice, însă oamenii s-au descurcat cu ceea ce au avut la dispoziţie: estimând la patru numărul membrilor unei familii şi eliminând apoi familiile mixte (paradoxal, gazda noastră este, după ce s-a recăsătorit, cap al unei astfel de familii mixte, în care soţia îşi dă silinţa să înveţe, de dragul soţului şi al fiicei acestuia, limba română). Că sunt români, cum îşi spun între ei, că sunt vlahi, cum i-au “învăţat” autorităţile iugoslave şi sârbe să se denumească, cert este că vin dintr-o istorie care, cel puţin în ultimul secol şi jumătate, doar prielnică nu le-a fost.

Unul dintre sârbii plecaţi din Valea Timocului pentru a face carieră la Belgrad este Miodrag Djuricici. Director al influentului cotidian iugoslav Blic, Djuricici consideră cifrele MDRS ca fiind simple speculaţii. "În cele 10-15 judeţe în care trăiesc vlahi, întreaga populaţie nu depăşeşte şase - şapte sute de mii de locuitori. Sigur, mulţi vlahi sunt plecaţi la muncă provizorie în străinătate. La fel şi sârbi. Dacă ar fi cu toţii acasă, între Dunăre şi Zajecar nu ar trăi mai mult de 800.000 de suflete."

Djuricici este născut la Negotin, vechiul epicentru cultural al regiunii, în care numărul sârbilor este egal cu cel al românilor. Din spusele colegului sârb de breaslă, în satele din Serbia de Răsărit, "procentul vlahilor fluctuează între de 10-15 şi cel mult 50%. Niciunde, numărul vlahilor nu depăşeşte jumătatea”. Din estimarile sale, conchide directorul ziarului belgrădean, “în Serbia de Răsărit trăiesc, în total, între 300 şi 400 de mii de vlahi".

Intelectualii sârbi originari din Valea Timocului şi stabiliţi la Belgrad par interesaţi să dezlege, odată pentru totdeauna, taina numarului real al vlahilor, taină păstrată cu sfinţenie de regimurile autoritariste ce s-au perindat prin Iugoslavia în ultimele decenii. Şi, totuşi, le e teamă. "Am cerut sprijinul unor intelectuali vlahi. Scriitori, sociologi... Nu au fost pregătiţi", mărturiseşte Djuricici. Un adevăr pe care îl auzisem, deja, din mai multe surse, sub o formă mult mai dură: după ce absolvă, la Belgrad, o şcoală superioară, intelectualii români din sudul Dunării refuză să se mai declare români sau vlahi.


Vlahii, pagubele colaterale ale anti-stalinismului lui Tito

De peste un secol şi jumătate au fost supuşi unui proces de slavizare forţată. O scurtă perioadă de timp, după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, pe când încerca să construiască Iugoslavia diversităţii etno-culturale, Tito le-a oferit românilor timoceni posibilitatea de a-şi cultiva identitatea naţională. Pentru puţin timp, au beneficiat de educaţie în limba maternă; au avut chiar şi un post de radio care emitea în limba română. Minunea a ţinut, însă, doar vreo trei ani. Odată cu ruptura politică survenită între Belgrad şi Moscova, într-o perioadă în care România sovietizată a rămas de partea bolşevică a baricadei, Tito a sechestrat accesul românilor la instrumentele de exercitare a identităţii naţionale. Chiar dacă ar fi putut folosi acel post de radio ca un instrument de propagandă peste Dunăre. A te declara român sau vlah echivala, însă, cu o sentinţă capitală aplicată unei eventuale cariere. Consecinţele au fost catastrofale.

"Înainte de instalarea comunismului", povesteşte preşedintele şi fondatorul MDRS Dimitrie Crăciun (devenit în timpul Războiului Rece Kraciunovici), "multă lume nu şi-a mai dat copiii la şcoală. N-au vrut să-i înveţe limba sârbă. Apoi, pe timpul comunismului, fiecare era obligat să se ducă la şcoală. Dar vorbeau limba sârbă numai în şcoală şi în curtea şcolii". Bătrânii din satele Văii Timocului povestesc cum copiii lor erau bătuţi în şcoală dacă vorbeau între ei româneşte. Sub Tito, "bărbaţii învăţau limba sârbă mai mult în armată, la facultăţi sau la muncă – dacă plecau să lucreze în celelate republici iugoslave".

La recensământul din 1991, slavizarea părea desăvârşită. Crăciun recapitulează datele oficiale: aproximativ 19.000 s-au declarat vlahi, 6.000 ceva mai curajoşi au fost înregistraţi drept români, "iar o sută de mii şi o persoană şi-au spus sârbi cu limba maternă vlahă. Mi-a plăcut că le-a ieşit şi o persoană peste suta de mii".


Vameşi ai purităţii culturale

Politica represivă a avut şi un revers neanticipat de autorităţile comuniste de la Belgrad. Cu un grad nu foarte ridicat de calificare, însă excelenţi meseriaşi, majoritatea tinerilor românilor a rămas să-şi lucreze pământurile. În schimb, tinerii sârbi erau încurajaţi să vină la oraş. Un proces ce a luat amploare în perioada în care Tito a lansat colonizarea bazinelor miniere Majdanpek şi Bor cu sârbi din mult mai slab dezvoltatele Bosnia sau Kosovo şi, mai apoi, după deschiderea şantierului sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier - Djerdap. În satele Serbiei de Răsărit, numărul românilor a evoluat în limitele unui firesc cât de cât natural, în vreme ce populaţia slavă a îmbătrânit – şi, implicit, a scăzut simţitor. Emanciparea s-a realizat odată cu plecările la muncă provizorie, în Germania sau Suedia, de unde românii nu s-au întors doar cu un plus material ci şi cu o nouă deschidere spirituală. Mulţi au înţeles, printre străini, feriţi de prigoana naţionalist-comunistă, că vremea pribegiei etnice trebuia să se încheie. Reveniţi acasă, aceşti foşti “gastarbeiteri” nu-şi mai ascund apartenenţa la o entitate non-sârbă, fie că se reclamă români, fie vlahi.

În acestă epocă, importantă este şi apariţia primelor promoţii de absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ mediu şi superior din România. Beneficiari ai burselor de studii pe care, rupându-şi din propria sărăcie, statul român le oferă conaţionalilor din ţările vecine, tinerii români/vlahi tind să devină nouă elita a Văii Timocului. La Craiova sau la Bucureşti s-au format primii dascăli de limbă română sau de istorie, primii jurnalişti care, de la care, odată întorşi în Serbia de Răsărit, să pornească demersurile deschiderii celor dintâi clase cu predare în limba maternă, utilizând alfabetului latin. "Noi nu am învăţat niciodată limba română literară. Cum am moştenit acasă limba, aşa o vorbim", ne lămureşte Crăciun. "Unele cuvinte nu le înţelegem, dar când ne unim într-o vorbă mai lungă, într-o conversaţie, cu românii din România, nu sunt probleme. Fiecare om de la noi, că-i de la sat ori muncitor, se înţelege cu fiecare român din România. Lumea nu ştie să citească în limba română. Ştiu să citească numai oamenii cu gimnaziu, cu facultăţi. Un om de la sat, care nu a învăţat alfabetul latin, nu poate să citească o carte în limba română." Cărţile venite din România ar fi o soluţie. Dar e imposibil să treci de "vigilenţa" celor mai vajnici paznici ai purităţii culturale sârbe – vameşii. La intrarea în vama Călugara (corespondentul iugoslav al punctului de trecere a frontierei de la Naidăş, lângă Oraviţa), pe unde alteori eram căutaţi de benzină, de sare, de alte mărfuri de contrabandă, vameşul a dorit să afle dacă transportăm în maşina cărţi sau ziare româneşti. Nu am avut – din prudenţă – curiozitatea de a afla de la vameş ce s-ar fi întâmplat dacă bagajul nostru de tipărituri ar fi depăşit doza cotidiană de ziare, plus o carte - două pentru dependenţa personală de lectură. Dar ştiam din păţăniile altora care au reuşit să treacă prin vama de la Moraviţa, cu ceva ani înainte, sub patronajul consulului general al Iugoslaviei la Timişoara dar, ulterior, au fost luaţi la puricat de patrula unui post sătesc de poliţie, care le-a şi oferit o noapte de cazare gratuită în spatele gratiilor până ce lucrurile s-au lămurit. Delictul: subminarea culturală a Iugoslviei. Sunt curios, oare ce-ar spune Adam Puslojic, prietenul lui Nichita al nostru? Pe bunul Adam l-am cunoscut şi mi-a părut un echilibrist între cele două grupuri etnice (român şi sârb) cu care – alternativ, când în public, când în intimitate – se identifică. Adam vorbeşte una dintre cele mai frumoase limbi româneşti pe care le-am auzit vreodată. Dar refuză să spună mai mult decât “sunt vlah”. Dacă îi ceri să dezvolte aceasta definiţie, îţi cere să deduci singur ce trebuie dedus. La fel o face şi Jon (unde J se citeşte I) “Firu” Firulovici, mult mai tânărul său tovarăş de spirit, un pictor pe care l-am regăsit expunând în subteranele salinei de la Slănic Prahova câteva tablouri ce vorbesc singure în locul celor doi artişti.

Să revenim, însă la vameşul nostru. Ne aflăm, aşadar, nu în Valea Timocului ci în Banatul Iugoslav. Banatul, românesc sau sârbesc, este un spaţiu al toleranţei inter-etnice. Am păcătui faţă de Dumnezeu dacă nu am recunoaşte că aici, în Banatul Sârbesc, în Vojvodina, drepturile românilor nu sunt respectate de către majoritatea sârbă. Românii rămaşi singuri, între ei, sunt problema. Dar asta e peste tot, nu? Doi români – trei partide!

Cu atât mai ciudată, aşadar, aici, în Banat, ne pare atitudinea funcţionarului de la vama de la Călugăra – Kalodjerovo, pentru cazul în care vameşul nostru va citi vreodată aceste rânduri. Nu pentru că n-ar şti limba română, ci pentru că din copilărie îmi amintesc că atunci când cumpăram guma de mestecat de la sârbii din piaţa ce mi-a făcut celebru oraşul natal trebuia să spun “zvake”, în vreme ce în piaţa de la Vârşeţ sârbii (cumpărători, acum) refuzau să facă afaceri cu acei români care nu le spuneau preţul chiloţilor sau al macrameului în limba sârbă.


"Cel mai vechi popor sârbesc de pe Balcani"

Întrebarea vameşului avea să ne surprindă, retroactiv, şi mai tare în momentul în care ministrul adjunct al Minorităţilor de la Belgrad, Jelena Markovici, a ţinut să puncteze categoric ruptura irevocabilă cu trecutul: "Oamenii trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna, că în Iugoslavia nu mai este la putere Slobodan Miloşevici. E mai greu să înţeleagă oamenii noştri decât întreaga comunitate internaţională".

Peste noapte nu poate fi, însă, schimbată mentalitatea alienată a oamenilor (nici convenţiile europene pe care Serbia-Muntenegru începe să şi le asume nu au acest dar). Manualele din istorie încă încep cu venirea slavilor în Balcani. Este prima temă din istorie. “Poporul nostru”, povesteşte mâhnit Dimitrie Crăciun, “nu ştie cine este Mircea cel Bătrân, nu ştie când a început romanizarea dacilor". În plus: la Kladovo emite, acum, un post de radio care transmite numai muzică populară românească (şi nu e vorba despre manele, porneşti radioul şi ai impresia că urmăreşti “tezaurul” Mărioarei Murărescu); moderatorii prezintă, însă, dedicaţiile în limba sârbă, chiar dacă ele vin de la Turnu Severin-ul de vis-a-vis sau sunt adresate fraţilor români de pe malul celălalt al Dunării.

Dacă propaganda comunistă de la Belgrad manifesta intransigenţă faţă de drepturile naţionale ale minorităţii "vlahe", în schimb, bogatul bagaj cultural al acestora era exploatat, prin deturnare, în scopuri politice. Diversele posturi publice (locale, regionale sau centrale) de televiziune invocă folclorul "vlahilor" ca fiind - pentru a folosi cuvintele lui Craciun - "ăl mai băştinaş dintre neamurile sârbeşti". Sârbii vorbesc despre obiceiurile vlahe ca aparţinând "celui mai vechi popor sârbesc de pe Balcani". A spus-o fostul preşedinte iugoslav, Zoran Lilici – el însuşi fiu al unei românce din satul Brza Palanka (Palanca Repede, lângă Kladovo): la sud de Dunăre trăiesc cam 700.000 de vlahi dar aceştia nu sunt români ci reprezintă cei mai vechi sârbi. "Când un astfel de om, care a trăit cu noi, spune aşa ceva, înseamnă că ceva nu e în regulă", conchide Crăciun.

După căderea lui Ceauşescu, pe vremea când plecau la muncă în Iugoslavia sezonierii veniţi din România, la muncă în sudul Dunării, erau atent supravegheaţi de poliţia sârbă. Se făceau deseori razii în timpul nopţii, erau ridicaţi din pat şi trimişi la graniţă unde li se aplica ştampila de interdicţie a accesului în Iugoslavia pe un anume număr de ani. În mod paradoxal, nu bărbaţii sosiţi vara pentru construcţii sau munci agricole erau ţinta predilectă a acestor intervenţii ci femeile angajate în barurile din Valea Timocului. Poliţiştii nu se eschivau de la a explica motivul real al descinderilor. Româncele cădeau, frecvent, cu tronc vlahilor. Şi chiar sârbilor. Aceştia, la rândul lor, mici proprietari cu un standard de viaţă net superior moştenirii comuniste, erau partide bune pentru tinerele românce. Argumentul "solid" al poliţiei suna astfel: "Nu vrem să se înmulţească pe la noi!"

E drept, se întâmpla, uneori, ca descinderile să fie opera unei cârdăşii între angajator şi autorităţi. Ambele părţi aveau de câştigat: Serbia scăpa de un român iar angajatorul de o parte din contravaloarea muncii prestate, oricum la negru, de sezonier.

Să fie vorba, oare, despre o aversiune patologică faţă de români? Privind la deceniul dezmembrării iugoslave printr-un filtru mai grosolan, am putea spune ca nu sunt românii singurele victime ale sentimentelor sârbeşti. Cu o astfel de afirmaţie am cădea, însă, în păcatul celor care nu se dau în lături de la a culpabiliza o întreagă naţiune. Ceea ce nu este cazul. Şi, atunci, de unde această teamă faţă de ceea ce ţine de românitate? De ce atâta îndârjire în a le interzice românilor din sudul Dunării un set întreg de drepturi naturale? Pentru ce atâtea bariere în calea acestui veritabil 1848 identitar românesc?


Diversiunea "Vlahia Mare"

Vojvodina, Banatul Sârbesc, nu seamănă nici cu Bosnia, nici cu Kosovo. Nu există acele fracturi xenofobe între grupurile etnice. Dar Vojvodina suferă de pe urma unor dispute de ordin fiscal. În Satul Nou (Banatski Novo Selo), una dintre cele mai bogate localităţi din provincie, la jumătatea celor 120 de kilometri ce despart Belgradul de frontiera cu România (deşi în linie dreaptă, distanţa până în satele româneşti de graniţă e mult mai scurtă), trăiesc circa 7000 de suflete. Jumătate sunt sârbi, jumătate români. Marja de eroare a acestei estimări depinde de etnia interlocutorului. În ciuda unui fundal presărat cu mici orgolii, întreaga populaţie a satului manifestă aceleaşi sentimente de nemulţumire faţă de politica puterii de la Belgrad. "Noi vrem să ne desprindem de Serbia", afirmă proprietarul român al unui bar din centrul satului. "Definitiv? Sau doar ca entitate distinctă în federaţie?" îl întreb, sincer îngrozit de această perspectivă deloc roză pentru proxima vecinătate a părinţilor mei. "Apăi, dacă nu se face dreptate cu banii, la nevoie, ne-om desprinde de tot". Încercând să descifreze problema motivul pentru care micuţa Kia, cu care ne aflăm în circuit, nu porneşte, mecanicul satului, sârb, gândeşte la fel ca vecinul său: "Unde sunt banii pe care ni-i ia Belgradul?"

Supărarea comună pică peste sârbii din republicile desprinse din Iugoslavia, refugiaţi în Vojvodina în urma celor zece ani de războaie. Miloşevici i-a convins cu tot felul de demnităţi politice şi administrative să nu se mai întoarcă în Kosovo şi, mai ales, în Croaţia lui Franjo Tudjman, cu care el, Miloşevici, făcuse un târg de supravieţuire politică. Ministrul adjunct al Minorităţilor de la Belgrad, Jelena Markovici, îmi confirmă, indirect, informaţiile pe care nu reuşisem să le verific în anul 1995, când le aflasem, înaintând cu frontul dinspre Bosnia spre Croaţia: un negoţ etnic la cel mai înalt nivel pusese, în 1995, capăt războiului dintre Zagreb şi Belgrad.

Cu o Vojvodină tulbure şi cu un Kosovo desprins de facto de Iugoslavia, poporul sârb se vede pus, iată, în faţa unei probleme inedite: românii din Valea Timocului care, chiar şi numai 600.000 de-ar fi să fie şi nu un milion cât spun gurile rele, tot reprezintă o minoritate considerabilă – concentrată într-o zonă bogată în minereuri neferoase, petrol şi păduri, multe dintre aceste resurse neexploatate deocamdată. La o populaţie de aproximativ zece milioane de locuitori câţi trăiesc în Serbia şi Muntenegru (inclusiv Kosovo), 62,6% sunt sârbi. Dacă, însă, scădem procentele de români încă nerecunoscuţi sau nedeclaraţi, încă, sârbii s-ar putea trezi aproape minoritari în propria lor ţară.

“Statul", ne asigură Markovici, "nu se teme de un eventual potenţial separatist în Krajina (provincia) Timocului". Printre fisurile edificiului democratic insuficient de consolidat se manifestă, însă, reminiscenţe de sorginte comunistoidă. La Bor fiinţează Uniunea Democrată a Vlahilor, o organizaţie care a pornit la drum cu un discurs într-atât de radical încât nu este greu de sesizat o diversiune bine ticluită. Uniunea pledează pentru o autonomie administrativă a întregului bazin timocean, care ar include şi comunitatea română din zona Vidinului bulgăresc. Apăruseră, chiar, la sud de Dunăre grafitti-uri cu înscrisul "România Mare". Românii timoceni nu-şi pun în discuţie cetăţenia sârbă, iar membrii Mişcării Democrate a Românilor din Serbia (condusă de Dimitrie Crăciun), şi-au declarat, în repetate rânduri, loialitatea faţă de statul în care s-au născut şi trăiesc. Pornirile radicale nu pot fi decât opera celor ce şi-au propus să-i discrediteze pe adevăraţii apărători ai identităţii culturale româneşti într-un moment cum nu se poate mai sensibil.

Organizaţii purtând în titulatură noţiunea "valah" sau "vlah" încearcă să convingă românii din zonă că nu sunt români, că nu au nici o tangenţă cu poporul român, că limba pe care o vorbesc este un dialect fără nici o legătură cu româna. Cea mai radicală dintre ele, gruparea condusă de un anume Slobodan Djurdjevici, "este o mare problemă", se plânge Boja Barbucevici, preşedinte al Forumului pentru Cultura Românilor din Bor. "Ne face nouă mari deservicii. Noi cerem să ne păstrăm limba, tradiţia. Identitatea, într-un cuvânt. Djurdjevici se leagă de presupuse pretenţii ale României. Dacă România ar fi avut pretenţii, problema s-ar fi terminat în 1860. Vedeţi, se spune, românii vor să facă alt Kosovo, în Valea Timocului."


Dumnezeu, haiducul

Dincolo de starea de alienare întreţinută cu mult tact de diversionişti şi dincolo de toate obstacolele de natură financiară, vestea bună este că, acolo jos, în valea dezrădăcinării, cauza spiritualităţii româneşti este preluată de tineri. Kostandinovici e tânăr, la fel şi Barbucevici. Cea mai de preţ bază materială de care dispun - singura, de altfel, din păcate - este inima: "Nisăm numai entuziaşti", mărturiseşte Barbucevici şi are dreptate atunci când spune că e de mirare că s-a păstrat, această limbă, interzisă 150 de ani. Ani în care, în întreg bazinul timocean nu a mai funcţionat nici o singură biserică în care să se oficieze liturghii în limba română. Creştinilor ortodocşi români li s-a impus liturghia în slavona veche. Mulţi au refuzat-o. "Poporul", povesteşte, îngrijorat, episcopul administrator român pentru Iugoslavia, Daniil, "s-a îndepărtat de biserică". Refuzând să se lase asimilaţi spiritual, "oamenii s-au regăsit în vechile tradiţii proto-creştine sau chiar pre-creştine”. Înmormântările se fac, în mult locuri, fără preot. Mulţi sunt nebotezaţi sau necununaţi la biserică. A apărut obiceiul slujbelor religioase "la negru": ceremonii oficiate în clandestinitate, în casele oamenilor, de preoţi veniţi din România. Oamenii doresc, când se simt aproape singuri în faţa morţii, să comunice cu Dumnezeu în limba lor maternă. Barbucevici se teme că, dacă s-ar reda oamenilor dreptul la biserică proprie, le-ar fi greu să o accepte – le este străină. Episcop al românilor din Banatul Iugoslav şi din toată Serbia, Daniil, este mai optimist: "Fiecare popor, în biserica ortodoxă, are dreptul la liturghie în limba sa proprie. Noi nu urmărim prozelitism. Nici un sârb nu va trece la biserica românească. Trebuie să avem grijă doar ca toţi românii de aici să rămână aşa cum sunt: români, ortodocşi, credincioşi şi demni cetăţeni ai Serbiei".

Din nefericire, nu doar statul sârb (şi, probabil, Patriatrhia pravdoslavnică de la Belgrad) se opun acestui deziderat creştin. Puţin înainte de cumpăna mileniilor, pe vremea când Episcopia era un vis frumos pentru enoriaşii ortodoxiei româneşti din Banatul Iugoslav, un cronicar apropiat cercurilor bisericeşti nota, într-o lucrare dedicată românilor din Balcani, că mulţi preoţi ortodocşi români din Banatul Iugoslav s-au opus cu îndârjire numirii unui episcop român numit din patria-mamă. Există, şi la acest nivel, orgolii.

Privilegiile au acelaşi gust, oricare ar fi natura sistemului ierarhic de referinţă. Prezenţa lui Dumnezeu este aleatorie.