Privighetoarea bolnavă

Încă din copilărie, Frederick Chopin urmărea cu nedisimulat interes toate păsările cîntătoare: mierlele, prigoriile, piţigoii, cintezele, măcălendrii, botgroşii şi ciocîrliile, dar mai ales, îl fascina regina necontestată a trilurilor nocturne, sfioasa şi misterioasa privighetoare. În serile de vară cînd cîntul ei răzbătea din frunziş îi dădeau lacrimile de fericire. Nici succesul concertelor date pe la opt ani, nici încurajările maestrului său Jozef Elsner nu-i alinau deznădejdea. Absolvise trei ani de Conservator, compusese deja Poloneza în si minor şi Concertul în fa minor pentru pian şi orchestră dar invidia, în continuare, o păsăruică cîntătoare.
"Ahhh, ce n-aş da să pot reda aceste minunate arii cu instrumentul meu!" ofta el şi deschidea foile liniate ale portativelor. Mitocosea cîteva măsuri scriind repede cîteva note, apoi degetele începeau să-i alerge pe clapele pianului dar, după un minut-două, se oprea nemulţumit fiindcă nimic din ce răsuna din corzile instrumentului nu aducea cu sunetele scoase de minunata păsăre.
"Dar tu cînţi minunat dragul meu Franczisek, îi spunea sora sa Ludwika Krzyzanowska, atît de multă lume vine la concertele sale, nici dacă ar concerta Paganini nu s-ar aduna atîţia iubitori ai muzicii, n-are rost să fii gelos pe o biată pasăre!"
"Ohhh, sutele alea de melomani, de care pomeneşti tu, vin curioşi să vadă dacă greşesc vreo notă sau dacă mi se desface gulerul cămăşii în timp ce cînt!", mormăia Chopin şi continua să caute minunatele triluri. În acest scop, recurse la o stratagema care, socotea el, o să-i aducă mai mult noroc. Într-o seară caldă de mai, pe cînd se afla în vizită la Sochaczew în locuinţa abatelui Cibulsky, se ascunse între tufele de iasomie care înconjurau terasa, cu un carneţel şi un condei în mînă şi aşteptă să apară soprana înaripată. Ca prin minune, toate zgomotele din jur încetară, aerul înmiresmat încremenise în tăcere, dar privighetoarea nu apărea. Chopin începu să tremure, frisoane reci îi scuturau pieptul şi umerii firavi, dar nu se clinti din ascunziş. După un interval lung de timp, să tot fi trecut două ore, răsări luna ca o monedă uriaşă, strălucitoare. Norişorii străbătuţi de lumina ei rece păreau caiere de lînă argintie pe catifeaua bleumarin a cerului cînd, deodată, o notă firavă, un mi bemol timid răzbătu din tufişuri. Urmat de un fa şi un si minor, apoi notele se repetară mai limpede şi-accentuat şi cîntul privighetorii răsună în noapte. Condeiul mînuit de degetele febrile ale muzicianului aşternea notă cu notă cele auzite, dar vai! cînd alergă la pian şi începu să cînte, vraja se risipi. Lăsă claviatura şi se culcă udînd cu lacrimi de deznădejde perna. "Se vede treaba că sunt lipsit de har", suspină el răsucindu-se în aşternut. Somnul îi veni greu dar cînd, în cele din urmă, adormi, avu un vis ciudat: aripi moi, cenuşii îl ridicară şi-l purtară peste cîmpii, rîuri, oraşe, munţi şi văi, departe de Varşovia şi de plaiurile natale, iar cînd nevăzuta zburătoare se opri din zbor, sub el orizontul se coloră în roşu-alb-bleu şi un oraş zumzăind de larmă şi veselie se aşternu la picioarele sale: Parisul, urbea luminii, cetatea artelor pe care-o cunoştea doar din cărţi ilustrate. Se deşteptă din vis şi surîsul speranţei înflori pe buzele sale palide: "Da, negreşit, Parisul... acolo trebuia să ajung, acela era locul în care muzica mea va depăşi ariile nocturne ale privighetorilor". Pînă să-şi facă bagajele şi să-şi procure bani de drum se apucă să compună. Nocturnele 19 în sol minor şi 20 în mi minor compuse înainte de plecarea sa în Franţa nu sună deloc rău, deşi el ar fi vrut să aibă un aer mai campestru şi, de ce nu, "privighetorial"!

Francezii îl primiră bine, biata sa ţară sfîşiată între două imperii constituia un subiect la modă în Paris, compatrioţi săi, la fel, doar era Francizek al lor care compuse Cîntul revoluţionar al novembriştilor polonezi. Pe lîngă personajele mondene, avide să-l prezinte ca pe un animal exotic în saloanele lor, îl întîmpinară Berlioz, Liszt, Felix Mendelssohn şi Vicenzo Bellini, adică cei mai de soi muzicieni care trăiau în acea vreme în Franţa. Compoziţiile sale şi maniera sa de interpretare îl impresionară pînă şi pe Robert Schumann, atît de cîrcotaş cînd venea vorba de muzica altora, exclamă după ce-l ascultase cîntînd: "Jos pălăria, domnilor, am auzit un geniu!"

Compuse mult, terminînd încă cinci Nocturne, două valsuri şi un Rondo în tempo de mazurcă dar mai tot timpul se întreba unde sunt şi cum cîntă privighetorile franceze. Cei din Paris se îmbuibau, ce oroare! cu păsări cîntătoare: ortolani copţi în propria lor untură, pateuri din ciocîrlii şi mierle flambate, umplute cu trufe. Pînă şi ţîncii aveau un cîntecel plin de sadism:
Singurele păsărele care îşi lansau trilurile erau canarii captivi în colivii aurite.
"Où est le rossignol?" îl întrebă el pe pianistul Ignaz Moscheles.
Acesta îl privi nedumerit:
"Rossignol^[1]? Cred că undeva prin-n sud, dar mă tem că este prea cald pentru dumneavoastră, maestre!"

Dintre toţi inşii şi insele care populau saloanele pariziene cea mai impresionată de apariţia lui Chopin fu Aurore Dudevant, alias George Sand. Scăpată din tumultuoasele aventurile cu Alfred de Musset, Mérimée şi, după cum pretind unii biografii, Delacroix, ea îi făcu un portret emoţionant dar exact: "O statură mijlocie şi zveltă, mîini lungi, subţiri, picioare foarte mici, păr blond-cenuşiu, bătînd în castaniu, ochii bruni, mai curînd vii decît melancolici, un nas arcuit, un zîmbet foarte gingaş, o voce puţin surdă şi ceva atît de nobil în întreaga sa persoană, atît de nedefinit de aristocratic!"^[2] El, în schimb, ar fi spus după prima lor întîlnire: "Ce femeie antipatică e această Sand, se îmbracă bărbăteşte şi fumează ţigări de foi. E oare cu adevărat femeie?"

Tumultuoasa Sand nu se dădu bătută. Unde alţii observară reţinere sau antipatie, ea vedea doar sfiala acelui plăpînd şi aristocratic muzician de geniu şi, după ce-l ascultă interpretînd Nocturna numărul unu în do minor opus 9, oftă lăcrimînd: "Ahhh, ce dor mi s-a făcut de Nohantul meu, de pajiştile înverzite, de serile înmiresmate cînd privighetorile încep să cînte-n tufiş..."

Chopin tresări şi-şi trecu mîinile lungi şi fine prin păr:
"Sunt privighetori în acel Nohant?"
"Cu sutele mon cher Chopinsky, doar e patria lor, Nohantul!"

În afara logodnei sale secrete cu juna Marie Wodzinska (anulată, de altfel, după un an de către părinţii fetei) el avea o experienţă redusă în relaţiile cu sexul opus şi era cast ca şi o măicuţă din ordinul trihiruselor de la Jasna-Gora. Nu este de mirare că peste două săptămîni scria în jurnalul său: "Am revăzut-o de trei ori, mă privea adînc în ochi în timp ce cîntam. Era o muzică tristă, legendele Dunării, inima mea dansa cu ea pe meleagurile acelea... iar ochii ei în ochii mei, ochi întunecaţi, ochi bizari, ce spuneau oare? Se sprijinea de pian şi mă scălda în privirile ei înflăcărate... mă iubeşte... Aurore, ce nume fermecător!"^[3]

Era şi greu să-i rezişti impetuoasei castelane care ardea de dorinţa să-l adore şi să-l oblojească ca pe un exemplar uman rar, aristocratic şi fragil.

Primi invitaţia ei şi petrecu vara lui 1838 în Nohant. În prima seară, după ce-şi delectă auditoriul cîntînd un marş şi-o mazurcă, întrebă plin de speranţă arătînd spre tufele parcului:
"Privighetorile, ele cînd apar?"

Sand ridică din umeri:
"Am una în colivie, ţi-o dăruiesc, i-am pus numele Mazovye, ca să-ţi fac ţie plăcere!"

Chopin păli şi începu să tremure cuprins de neaşteptate frisoane reci:
"Ţii o privighetoare în colivie? Ce barbarie!"
"E o colivie din lemn de bambus, uşoară şi foarte practică, poţi să o duci cu tine peste tot! Cel puţin nu i-am scos ochii, aşa cum fac napolitanii, ca să le facă să cînte mai melodios!"

Fire romantică dar docilă, "Chopinsky" acceptă explicaţia ei şi aşeză colivia în camera sa. Avea dreptate, colivia era practică, o putea purta peste tot, singura sa nemulţumire era faptul că zburătoarea captivă nu cînta. Din cînd în cînd, mai ales dacă-i presăra dinainte seminţe de mei şi in, ciripea ca o vrabie oarecare.

La sfîrşitul verii, fiindcă lui nu-i priau deloc iernile pariziene, cuplul îşi făcu bagajele şi plecă în Majorca. Şi-aici se haleau privighetori, gătite ca prepeliţele, învelite în slănină şi fierte în sos de Xerxes cu cimbru şi mult usturoi. Cel mai mult, însă, îl deprima peisajul maiorcan, atît de diferit de crîngurile şi cîmpiile mazoviene, iar vîntul, care bătea neîntrerupt printre stînci îl aduse în pragul disperării. Chiliile reci ale schitului din Valldemossa, patul prea tare, mîncărurile prea condimentate, pianul hodorogit pe care draga de Aurore plătise o mică avere să-l trambaleze pînă acolo, toate îl nemulţumeau. Totuşi, reuşeşte să termine printre accese de tuse şi febră, Preludiile sale (opus 28). Într-o seară se ridică obosit din faţa claviaturii şi o întrebă pe Sand: "Unde e privighetoarea?"

Ea îşi ridică privirile de pe manuscrisul la care lucra ( rescria capitole mari din Lélia şi-şi mută trabucul stins în colţul gurii, un tic pe care el îl detesta:
"Cine, Mazovye? E-n colivia ei, ca de obicei, unde să fie!?"

Chopin se îndreptă spre pervazul ferestrei, deschise uşiţa cuştii şi, găsind înăuntrul trupuşorul zgribulit al păsării, ţipă: "Ten ptak jost chory!"^[4]

În noaptea următoare avu o criză, dar George, în ciuda hemoptiziei grave refuza să creadă că e vorba de ftizie. Medicul din Valldemossa diagnostică un catar cronic al laringelui şi recomandă luări de sînge, dietă severă şi cît mai multe lichide. Exact tratamentul pe care-l aplica doctorul Sangrado, cu rapide rezultate letale, pacienţilor săi.^[5]

În mai 1839, ajunseră cu chiu, cu vai la Barcelona şi apoi la Marsilia unde starea bolnavului se mai amelioră dar, deşi era o infirmieră plină de solicitudine, Sand fu silită să admită, în sinea ei, că se săturase. "Chopinsky" o aducea la exasperare, era ca un copil căruia trebuie să-i dedici toate cele douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei. Se reîntoarseră la Nohant unde el reuşeşte să compună "eroica" sa, Poloneza în la bemol major, opus 53 iar Aurore, încuiată în birouaşul ei să înceapă lucrul la Lucrezia Floriani, o poveste amară de amor şi disperare dintre doi oameni care se iubesc în ciuda incompatibilităţii dintre ei. Cînd în toată afacerea se amestecă Liszt îngrijorat de starea lui de sănătate, relaţia lor se răcise de-a binelea, iar eleva lui Chopin, Marie de Rosiéres scria unei amice:"Aici nu mai e amor, cel puţin din partea ei, ci doar duioşia şi devotamentul, amestecate, după un timp, cu regrete, cu tristeţe, cu plictiseală." Nimic nou sau neaşteptat, dar ciudat este că cei doi lucrau, fiecare, cu o sporită fervoare, la opera lor.

Ultima lor întîlnire fu de o banalitate care nu lasă loc de interpretări, într-un vestibul oarecare dintre două saloane.
" Te simţi bine, Chopinsky?" l-a întrebat Sand aprinzîndu-şi o havană.
"Sunt bine" răspunse el cu o fluturare a degetelor, de parcă ar fi mîngîiat penajul unei păsări bolnave.

Şi totuşi, în jurnal ea scria: "Credeam, speram, ca cele cîteva luni petrecute departe unul de celălalt vor vindeca această rană şi că vor face ca prietenia noastră să fie calmă, iar amintirea obiectivă... L-am revăzut pentru o clipă, în martie 1848, i-am strîns mîna tremurătoare şi îngheţată. Am vrut să-i vorbesc: s-a eschivat. Era rîndul meu să spun că nu mă mai iubeşte, dar l-am cruţat de această suferinţă şi am lăsat totul în voia Providenţei şi a viitorului."^[6]

Providenţa şi viitorul făcură ca Frederick Chopin să se stingă din viaţă la Paris, în 17 octombrie 1849. Fu înmormîntat în Pére Lachaise, pe acordurile Recviemului lui Mozart (ultima sa dorinţă) între mormintele lui Donizzeti şi Cherubini, pe care se pare că nu prea îi agrea. Nu ştiu dacă aude corul privighetorilor din locul său de veci, dar mormintele celor doi sunt adesea pătate cu găinaţ, în timp ce piatra tombală a lui Chopin scapă mereu neatinsă, ca prin minune, de murdăria zburătoarelor.