- Adus-ai Scînteia, bădie Vasile?
- Adus-am, copchile, cum să n-aduc... mai aveam eu paşe cu tini, aracam di mini, dacă n-aduceam?
Se ridică şi deschise geanta mare din piele scorojită mormăind:
- Oleacă de mulţămire, mi s-ar cuveni şi mie, că numai pentru tine, năzdrăvanule, urcai pîn-aci, că-mi ieşi sufletul de-atîta cale!
Toţi mălinenii îl cunoştea pe feciorul învăţătorului Labiş, de neastîmpărat ce era, dar mai ales fiindcă scria poezii de pe şapte ani, cînd alţii de-abia învăţau slovele, de i se dusese buhul. Nicolae înşfăcă ziarul aruncînd un "mare mulţămire, bădie Vasile" şi o luă la fugă pe costişă. Cînd ajunse în pragul porţii desfăcu ziarul, îl răsfoi grăbit şi-apoi trase un chiot:
- Mamă, tată, veniţi să citiţi!
Dinăuntrul casei îi răspunse o voce oţărîtă de femeie:
- Da', ce ţipi aşa copchile, că doară nu dau năvală tatarii!?
- Vină degrabă, mămucă, să vezi că m-au pus la Scînteia!
Porfira Labiş ieşi în prag, aşa cum era, cu un linguroi în mînă şi încinsă cu un şorţ. De cînd se isprăvise anul şcolar, dînsa o clipă nu stătea, de cîte treburi avea de isprăvit. Prepararea dulceţurilor, compoturilor şi murăturilor nu sufereau amînare. Învăţătorul Labiş apăru şi el din ogradă unde afuma o stupină.
- Ia-n să vedem, Laie, ce scrie!
Nicolae le întinse foaia şi cei doi citiră încet, parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor:
"Utemistul Nicolae Labiş din Fălticeni scrie despre Săptămîna modială a Tineretului sau despre eroicii luptători din rîndul popoarelor coloniale, despre ridicarea culturală a tinerilor muncitori şi ţărani, despre viaţa fericită a copiilor din ţara noastră şi soarta grea, întunecată a copiilor din statele capitaliste.
"Merg copii la grădiniţă / Rîd în ochi micuţe stele / Freamătă de sub hăinuţe / Viitorul ţării mele" scrie tovarăşul Labiş despre copiii din ţara noastră. Iar dincolo, unde stăpîni sunt bancherii şi negustorii de moarte:
"Fierbe oftica-n plămîn / Zeamă de otravă / Dar în suflet prinde miez / Proaspăta otavă."
(Mihai Lupu, Scînteia, august 1949)
După ce isprăviră, învăţătorul împături încet foaia şi oftă.
- Frumoasă poezia, dar mie mi-a plăcut mai mult cealaltă, ceia cu pădurea şi hiarele dintr-însa.
Nicolae care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie se opri mirat:
- Care poezie, tătucă?
Eugen Labiş vîrî ziarul în buzunar şi spre surprinderea tuturor, recită rar, de parcă şi-ar fi amintit cu greu stihurile:
"De cînd mă ştiu iubeam pădurea / Şi mierlele şi vulturii din nori / Şi mieii blînzi, şi rîşii iuţi şi ageri / Şi şerpii cei cu solzii lucitori / Trecură anii... / Rîşii iuţi răpiră / Mielul meu blînd cu capul bucălat / Şi-adeseori pe cînd vroiam să-i mîngîi / Şerpii frumoşi de mînă m-au muşcat"
Seara după ce cinară şi se culcară, Profira îi spuse încet bărbatului ei:
- Şi-acu, ce facem cu pruncul aista?
- Ce să facem? De la toamnă m-am gîndit să-l dăm la liceu, la Fălticeni, că nu-i aşa departe!
- Să se facă profesor?
- Profesor, doctor sau inginer, cum i-o fi voia!
- Mi-e că-i prea plăpînd încă... ieri noapte s-a trezit iară că visase urît!
Învăţătorul se foi pe pernă:
- Tăt visu-acela?
- Tăt... ţipa şi plîngea: "mănînc, nu vezi că mănînc!"
În vara anului 1952, Nicolae Labiş isprăvi clasa a X-a a liceului "Nicu Gane" din Fălticeni şi urca iarăşi, cu paşi mari, poteca care ducea spre casa din Mălini. Cînd ajunse în dreptul porţii străjuită de doi brazi impunători, strigă cu o bucurie nestăvilită-n glas:
- Aleleiii, o hi careva acas'?!
După cîteva clipe îi răspunse un glas subţirel:
- Da' şini întreabă, mă rog frumos?
Băiatul îşi netezi părul şi rîse:
- Om bun, cin' să hie!
Dinăuntrul casei apăru soră-sa, Margareta, care făcu ochii mari şi bătu din palme strigînd:
- Tată, tată, vină degrabă, că s-a întors Laie!
De după colţul casei apăru învăţătorul Eugen Labiş care-şi privi lung fiul, apoi cu ochii înlăcrimaţi îl îmbrăţişă cu stîngăcie, cu un singur braţ. Cel cu proteza îi atîrna ţeapăn şi străin pe lîngă trup. Intrară toţi trei în casă şi Nicolae Labiş întrebă cu îngrijorare în glas:
- Dară mămuca, o hi bine-sănătoasă?
Tatăl trase un scaun şi îi făcu semn să se aşeze:
- Dînsa-i plecată la Paşcani, la o consfătuire de partid a femeilor. Trebuie să se-ntoarne mîne către sară!
Se întoarse spre Margareta care stătea în prag privindu-i cu ochi mari.
- Sai, fată, nu sta ca tuta şi-adă-ne ceva demîncare, că lui frăţîne-tu i-o hi foame după-atîta amar de drum!
- Mai mult sete decît foame, făcu Nicolae trăgînd cu ochiul spre soră-sa.
La masă le povesti cum luase premiul întîi la olimpiada pe ţară la limba română, apoi cum petrecuse o zi întreagă în Iaşi, plimbîndu-se prin tot locul.
- Am fost în Copou şi-am văzut teiul lui Eminescu. L-au legat cu fier ca să nu se rupă! preciză el.
Margareta veni cu o ulcică din lut nesmălţuit şi turnă în căni:
- Ia şi bea, Laie, că-i lapte proaspăt muls. Colea la Ieşi n-ai avut parte mata de-aşa dulşaţă di lapte!
"Laie" zîmbi şi bău, apoi îi spuse:
- Tu, Margareto, n-ai putea trăi acolo-n oraş, să ştii!
Fata se strîmbă şi scoase limba în direcţia lui:
- Şuguieşti cu mini! Da' di şe să nu poci, oi fi mai toantă ca altele?
- N-ai putea, fiindcă e lume multă şi te-ai speria de toate cele: de blocurile înalte, de şosele şi de automobile, de oamenii ceia ce umblă neîntrerupt... iară-n văzduh e atîta fum şi înecăciune că-i de mirare cum pot oamenii de-acolo să respire!
- Da' ţie, bădie, nu ţi-a fost frică?
- Mi-a fost, oleacă, la-nceput dar m-am obişnuit... numai cu tramvaiele nu m-am putut împăca.
Scoase un carneţel umplut cu un scris mărunt:
- Uite, ce-am scris venind încoace, unde toate-s molcome şi minunate!
Îl ascultară tăcuţi cum recită cu o voce plină şi neaşteptat de gravă:
"Cînd din sat am plecat / Aveam părul moale şi cîrlionţat / Palmele îmi erau cupă şi cleşte. / Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte / Şi dacă beam la un han / De ochii satului doar o făceam / Mă speria larma tramvaielor, vaierul, / Înaltele blocuri şi aerul / Mă gîndeam cum / Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum?"
După ce isprăviră cina se îndreptară spre odaia mare, curat văruită şi mirosind a gutui şi a busuioc. Nicolae se apropie de peretele din fund unde, între coarne ascuţite de căprior atîrna o puşcă veche cu două ţevi.
- Mai vin căprioare în vale, între obcine, la izvorul Mierlei?
- Vin, cum să nu vină, dară eu nu mai merg la pîndă că nu mi-am înnoit permisul!
- Lasă tată, c-oi vorbi eu cu un tovarăş de la partid să ţi-l înnoiască... că doar şi bădia Sadoveanu e vînător iscusit ca dumneata... de-acum şi eu fac parte din branşa dumnealui, de cînd am fost primit în rîndul organizaţiei Tinerilor Scriitori din Moldova... şi nici măcar n-am făcut cerere, m-au luat fiindcă le-a plăcut cum stihuiesc!
- I-auzi, drăcie! Dară cu şcoala cum îţi merge? se interesă Eugen Labiş.
- Merge bine, numai la chimie şi la matematică merge olecuţă mai rău, dar m-oi descurca eu cumva!
- O da bunul Dumnezău să isprăveşti liceul, ori mă faci de ruşîne?!
- Îl isprăvesc tătucă, nu-ţi fă griji, cum să nu-l isprăvesc, spuse Nicolae, dar din toamnă m-oi duce la Bucureşti, la Şcoala de Literatură!
- Asta ce drăcovenie o mai hi?
- Nu-i nicio drăcovenie, e-o şcoală de făcut poeţi şi scriitori pe potriva vremurilor noi. Nu spuneai matale că-n noua orînduire îi mare trebuinţă nu numai de muncitori şi de ingineri pricepuţi dar şi de meşteşugari care să ştie mînui slovele!
Tatăl oftă şi-şi pipăi braţul de lemn:
- D-apoi ce să zic, copchile? Dacă-i trebuinţă, du-te sănătos, că de mic ai fost hărăzit cu darul aista!
Se ridică şi trase dintr-un sertar un vraf de caiete dictando:
- Uite-aci ţi-am păstrat scrierile... toate ghiersurile pe care le-ai izvodit de cînd ai învăţat a scrie. Răsfoi cu mîna validă un caiet şi adăugă:
- Uite, aiasta tare-mi place... parcă-i scrisă de domnul Arghezi!
"Sînt dulci şi coapte poamele-n livadă / Poeţi cu versul scris cu limonadă / Dar ciorile nu le-auziţi cum strigă / Poeţi cu inima de mămăligă / În vers să curgă sîngele pîrîu/ Cu iz de sex şi de tutun şi grîu"
Nicolae ridică din umeri:
- Multe aş vrea să scriu, căci mă-ncearcă aşa o patimă...
Privi din nou spre "trofeul" de pe peretă şi oftă:
- Multe şi neştiute... cum alţi poeţi n-ar putea!
*
În toamna anului 1952 Nicolae Labiş îşi făcu apariţia în clădirea de pe şoseaua Kiseleff nr.10, unde se ţineau cursurile proaspăt înfiinţatei Şcoli de Literatură, "Mihai Eminescu" îmbrăcat într-o bundiţă din piele de oaie, cu o căciulă mocănească din miel negru pe cap. De haine mai pricopsite şi palton din stofă ca la oraş nu avuseseră ai lui bani, dar în buzunarul bundiţei avea un manuscris şi o tăietură din revista "Viaţa Romănească"."Stimate tovarăşe Labiş Nicolae
Am primit poezia Moartea căprioarei şi ne-a bucurat dorinţa dumitale de a scrie. Numai din aceste versuri nu ne-am putut, însă, forma o părere asupra posibilităţilor d-tale şi deci te rugăm să ne mai trimiţi. Te rugăm să ne informezi asupra vîrstei şi apartenenţei sociale. Îţi recomandăm să încerci a oglindi în versuri aspecte din mediul în care munceşti.
Cu salutări tovărăşeşti, Colectivul de Poezie: Cristian Sîrbu, Mihu Dragomir, Eugen Jebeleanu."
*
La deschiderea festivă a cursurilor apăru şi Mihail Sadoveanu, masiv, cărunt şi îmbrăcat într-un palton negru din stofă englezească, sprijinindu-se într-un baston de abanos cu măciulie de argint. Privi morocănos feţele tinere din jur şi vorbi scurt, apăsînd fiecare consoană:"Nu ştiu cîţi dintre domniile voastre vor ajunge scriitori, dar socot că dacă vom scoate doi-trei, tot merită osteneala!"
Se răsuci greoi, pe călcîie şi, vînturîndu-şi bastonul, plecă.
- Asta e tot? Ditamai festivitatea şi un discurs de numai trei vorbe! se miră un băiat brunet, subţirel, cu accent de ploieştean.
- Are dreptate, mulţi chemaţi, puţini aleşi! chicoti Labiş. Şi adăugă cu o cută ivită brusc între sprîncene: Ş-apoi se merită truda s-ajungi scriitor. Bădia Sadoveanu încasează pe-un singur articol la gazetă cît e leafa lunară a unui învăţător!
- Tu, fălticenene, pe ce te bazezi? îl întrebă Gigi Tomozei.
Labiş scoase din buzunar o foaie umplută cu scrisul său mărunt:
- Pe poezie... vrei să-ţi recit una?
Din acea zi între ei se legă o strînsă prietenie. De fapt, era greu să nu-ţi fie simpatic unul ca Labiş, părea descins de-a dreptul din Mioriţa. Lui Tomozei îi plăcu îi plăcu mult poezia Moartea căprioarei şi, vreme de patru ani, Labiş o recită peste tot unde avea ocazia.
Nichita Stănescu îşi amintea cum l-a ascultat pe autor recitînd-o la o întîlnire a studenţilor de la Facultatea de Filologie:
"Nu s-a urcat la catedră, ci a rămas în faţă, chiar lîngă primul şir de bănci, şi-ntr-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei, Moartea căprioarei ştiută, adorată, invidiată, negată şi urîtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur, vers cu vers a început să-şi retrăiască poemul (prea tînăr ca să şi-l poată recita), începîndu-şi versurile lin şi tărăgănat şi sfîrşindu-le brusc, de parcă vîntul ar fi avut valori semantice. În versurile în care spunea că şi-a şterge mîinile de sînge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mîinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mîinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mîinile, şi bunda, ar fi fost pline de sînge... Mi-a produs o impresie sublimă şi dezolantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decît Moartea căprioarei pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice să fiu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. ( mărturisiri dictate lui Tomozei în noaptea de 15-16 iunie 1970)
Mult mai pragmatic, Geo Bogza reuşeşte să intre în posesia "trofeului".
"Povesteşte tatăl poetului: Era în vara lui 1945, abia ne întorsesem din război, iar copiii din refugiu. Vînam, ca să potolesc foamea. Atunci îl luasem pe băiat cu mine... Seara, pe la nouă fără un sfert, căprioara a venit în bătaia puştii. De fapt, era un căprior, dar el a scris despre o căprioară. Rămăsese cu ochii mari deschişi. I-am scos inima şi rărunchii, le-am perpelit pe foc şi i-am să mănînce acolo, pe loc." În casă, pe un perete, pe care erau agăţate mai multe trofee de vînătoare, îmi arată o pereche de coarne mici, ascuţite.
- Acestea sunt. Ale "căprioarei". Avea şase ani.
Privindu-le, fui cuprins de o dorinţă imensă, interzisă de scrupule chinuitoare. Cum aş fi putut îndrăzni? Dar dorinţa izvora dintr-o foarte mare dragoste faţă de persoana dispărută a poetului încît, în cele din urmă, cu glasul cam sugrumat, rostii:
- Tovarăşe Labiş, dacă nu-ţi cer un sacrificiu prea mare, dă-mi-le mie, te rog!
Fără să stea o clipă pe gînduri, învăţătorul cu bluză de muncitor - tatăl lui Labiş era membru al partidului din 1945, iar mama sa din 1947- le-a luat de pe perete şi mi le-a întins." ( Geo Bogza, într-un reportaj prin Ţara de sus din 1966)
*
Labiş a debutat în octombrie 1956 cu volumul Primele iubiri şi avea terminat în manuscris al doilea volum Lupta cu inerţia. Fusese primit de curînd în Uniunea Scriitorilor din România fără ca să fi făcut vreo cerere. Totuşi, în ultima vreme era posac şi mereu pe gînduri. Se zvonea că va fi exclus din U.T.M. pentru că la o întrunire a tinerilor scriitori el şi Doina Sălăjan fuseseră singurii care se ridicaseră şi afirmaseră că poezia militantă trebuia să se descotorosească de lozinci şi de vorbe goale. Nici în căminul de pe şoseaua Kisellef nu putea să rămînă, aşa că dormea pe unde apuca, pe la prieteni sau într-o debara de la Casa Scriitorilor. Se întreba adesea dacă nu cumva toate porniseră, ca amorsa unei bombe, de la o parodie tipărită în gazeta şcolii:"Gorun între mălini, merg drept pe drum, / În mine cresc cartuşele dum-dum... / Dar ai să dai amarnic socoteală / C-ai apucat să treci întreg prin "Şcoală", / Pe-altaru-i jertfă au căzut crunt iezii / Ce-au îndrăznit să-l vadă pe Arghezi / Şi-n culpă de-ăst afront era să-l doară / Într-un cucui pe-un pui de căprioară (parodie după Mărul de lîngă drum de Mihai Beniuc)
În noaptea de 10 decembrie a aceluiaşi an, după ce a petrecut o vreme la "Capşa" şi în restaurantul "Victoria" în compania unor cunoştinţe, în timp ce încerca să urce în tramvaiul 19 la staţia spitalul Colţea - direcţia Piaţa Bălcescu, Nicolae Labiş este lovit de remorca-vagon şi cade între şine. În noaptea nefericitei întîmplări mulţi pretind că ar fi văzut un fantomatic cîine de culoarea catranului tăindu-i calea poetului, asemenea macabrului pudel negru care s-a încurcat între picioarele lui Puşkin în momentul fatalului său duel, dar declaraţiile martorilor sunt edificatoare: poetul o conducea pe dansatoarea Maria Polivoi cu care făcuse cunoştinţă în acea seară şi băuse cam mult alcool.
A fost transportat la spitalul Colţea, apoi la spitalul de urgenţă de pe strada Arhitect Mincu unde se constată un traumatism al coloanei vertebrale cu fracturarea vertebrei a 6-a cervicale şi secţionarea măduvei, paraplegie şi multiple escoriaţii ale genunchilor şi gambelor. Au fost aduşi cei mai competenţi chirurgi din ţară, a fost supus unor operaţii chinuitoare de elongare a vertebrelor şi a fost imobilizat într-un sarcofag de gips. Pe patul de spital, imediat după accident îi dictează lui Aurel Covaci ultima sa poezie:
"Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin
Iar mîine
Puii păsării cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărnă
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă..."
A murit, douăsprezece zile mai tîrziu, aşa cum consemnează certificatul constatator de deces: "în urma unei asfixii cauzate de o bronhopneumonie severă instalată datorită traumatismului vertebral."
Între Moartea căprioarei şi Mistreţul cu colţi de argint se întinde o întreagă generaţie de poeţi, care (cu cîteva notabile excepţii: Gellu Naum şi Nina Cassian în versurile lor pentru copii Cărţile lui Apolodor respectiv Povestea a doi pui de tigru numiţi Ninigra şi Aligru sau Nichita Stănescu cu ludica sa metamorfozare din Balada motanului) au evitat să scrie despre animale, reale sau imaginare, orientîndu-şi eforturile lirice spre subiecte mult mai profunde, militante şi ofertante din punct de vedere ideatic.
N.A. Informaţiile care stau la baza acestui text provin din volumul memorialistic Moartea unui poet, elaborat de Gheorghe Tomozei, editura Cartea Românească, 1970.