Cartea viselor (I)

CUVÎNT ÎNAINTE CĂTRE CITITORI

Autorul încredinţează pe toţi cei care vor parcurge această carte că nu-şi vor răni ochii plimbîndu-şi privirea pe filele ei. Cel mult se vor lăsa doborîţi de plictiseală şi atunci îi îndemn să încerce să o lectureze de-a îndoaselea, de la coadă la cap. Ştiu că uneori gîndul celui care scrie nu păşeşte alături de cel al celor care-i citesc povestirea, aşa cum nu poţi înhăma la plug un bou cu un asin, pentru că arătura va fi şchioapă. De aceea, îi îndemn să aleagă fiecare ce îi place ciugulind carnea de pe oasele peştelui lăsînd în blid scheletul, şi, ca să nu se înece niciunul cu vreun oscior, lecturînd o cuvîntare prea lungă şi prea încîlcită, mă opresc deocamdată aici cu introducerea.

CARTEA VISELOR (Kitab-i Rüya Görmek)

Este o culegere de vechi texte apocrife islamice, cuprinzînd sure de rit şaafic, după unii atribuite lui Muhammad Al-Mahdi, după alţii un mănunchi de scrieri hadithe şi formule magice născocite de Musa Al-Khwarazmi.

Teologii sufişti o contestă, înscriind-o pe lista marilor păcate ale cuvîntului scris (al-kabayr) ca o dovadă incontestabilă de vrăjitorie: "Dacă Quaranul a fost dat lui Muhammad de către îngerul Giebr, atunci sigur Şeitan i-a dictat această carte lui Al-Mahdi" (Imam Abu al-Qasim al-Qushayri)

Shaik Abu Bakr al-Shibli aruncă afurisenia asupra ei pentru că aceste hadithe n-ar avea nimic de-a face cu at-tawhid, înţelepciunea lui Dumnezeu şi o enumeră printre scrierile interzise prin legiuirile haram.

După învăţaţii occidentali, cartea ar putea să fie, pur şi simplu, o culegere de legi matematice şi formule trigonometrice, alcătuită de Al-Haitam şi Mansur ibn Haqui, greu de descifrat din moment ce încă nu i-au găsit cheia. Geografii o atribuie lui Piri Reis, sub denumirea de Kitab-i Bahrye (Cartea de navigaţie) fără de care, în opinia lor, acesta n-ar fi putut întocmi inexplicabilele sale hărţi fără să o consulte.

Ocultişii moderni (Isaac Bonewits, Eliphas Levi, Herman Stenschneider) precizează că este vorba de "Cartea lumii de dincolo" (Kitab őbür dűnya) deoarece prin traducerea din arabă în turca osmanlîie sensul ar fi fost modificat şi pretind că incantarea formulelor, citite de la cap la coadă, ca într-un text ebraic, ar putea descătuşa energii şi fenomene nemaivăzute, atribuind celui care intră în posesia ei puterea de a prevesti viitorul.

Am putea încărca în samarul cămilei şi alte nume, precum cele ale lui Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (zis de latini Averrhoes) sau Abu Ali al-Hussezn ibn Allah ibn Sina (Avicenna) dar drumul meu de la vis la cunoaştere este greu şi nu cred că m-ar ajuta prea îndestul să le încarc în bagaje. Să coborîm, aşadar, cu picioarele pe pămînt, căci aici se petrec întîmplările din această carte. Călătorul Ibn Batutta, tot mergînd de la răsărit spre apus, aproape toţi anii vieţii lui, a ajuns la ideea că uriaşul glob de tină pe care vieţuim ar putea fi rotund, iar Ali ben Isa şi Khalid ben Abdulmelik au îndrăznit să-i măsoare circumferinţa, ca pe a unui harbuz uriaş, întinzînd o sfoară de gînduri în jurul lui.

Ca să mă dumiresc ce se află sub coperta Cărţii Viselor, dacă aceasta ar fi un pepene, aş tăia-o să văd dacă-i copt miezul. Dacă cei care deschid această bucoavnă sunt asemenea mie de curioşi, atunci povestea nu aşteaptă decît un brînci, asemenea unui bolovan aflat în vîrful muntelui ca să o ia la vale.


Într-o zi însorită de iulie, pe şleaul ce ducea de la cetăţuia Cenadului spre mlaştinile Timişului înaintau trei drumeţi. Era chiar în prima zi a lui Şaban (23 iulie) din anul 1048 de la Hegira, al 1670-lea după Iisus şi vremea secerişului e-n toi. Pretutindeni treceau care încărcate cu grîne, spre schela Orşovei şi se vădeşte limpede cît de mănoase sunt acele ţinuturi, de curînd cucerite, din marele vilayet al Timişorii. Numele celor trei călători sunt:

EVLYIA CELEBI zis şi SEYAHAT (CĂLĂTORUL)

Fiul unui aurar şi făuritor de sigilii din mahalaua Cornului de Aur. Se născuse înainte de vreme şi cam plăpînd la trup, iar părinţii crezuseră că o să moară înainte de a trece luna într-al doilea pătrar. Se preumbla, în acel an, pe uliţele din Istanbul o molimă care lovea mai ales pruncii de ţîţă şi cînd fusese cuprins de fierbinţeli îl crezuseră pierdut. Un hakim persan îi tăiase cu iuţeală o crestătură pe frunte, de-a curmezişul grădinii gîndurilor, prin care se scursese, odată cu sîngele, tot răul din trup şi îl sfătuise pe bijutier să-şi înţarce odrasla cu lapte de cămilă amestecat cu sare. Evlyia a ales de timpuriu pana şi pergamentul, în locul iataganului sau a balanţei de zaraf şi, pentru că era ager la scris şi la citit, părintele său l-a trimis în tot felul de medrese vestite, unde a învăţat carte multă, nu doar învăţăturile Profetului. Cunoştea cel puţin şapte limbi vorbite, în afară de turcă şi arabă, şi aşternea slovele pe hîrtie cu măiestrie de caligraf. Purta asupra lui tot timpul condeie şi călimări şi se deprinsese să scrie în timpul mersului pe oblîcul şeii de cămilă.

De la leacul sărat din pruncie i se trase meteahna că nu putea sta locului. Avea patima călătoriilor şi-i plăcea să cotrobăie prin obiceiurile altor naţii. Trupul său era anume croit pentru a ajunge cărturar, căci rămase de cum trecuse de vîrsta copilăriei, slăbănog, împuţinat la trup şi de timpuriu cocîrjat, iar privirea îi era tulbure şi visătoare de la prea mult citit. Mai avea Celebi o ciudăţenie, care l-a făcut vestit: era în stare să scrie cu amîndouă mîinile, atît că dreapta lui caligrafia numai în arabă, iar stînga părea croită numai pentru alfabetul latin şi pentru literele lui Kiryl şi Metodiu. Prietenii îi spuneau rîzînd că mîna lui dreaptă lucra cu sîrg pentru Islam, în timp ce stînga ara pe cîmpiile necredincioşilor.

Evlyia călărea o cămilă mehari, de culoare albicioasă, presărată parcă cu sare, ageră la pas şi în stare să păşească întins tot drumul de la Adrianopole la Belgrad, doar cu o mînă de grăunţe. În afară de uneltele scrisului mai ducea cu el într-o colivie, un papagal alb şi, ori de cite ori afla în drumurile sale numele unui rîu, al unui oraş sau chiar al unui loc, Celebi îl rostea de atîtea ori pînă cînd pasărea îl învăţa şi-l putea repeta oricînd.

IOAN PETROVICI

Valah din părţile Becicherecului Mare, din sangiakul Temerinului, nepot al lui Petru Petrovici, fost comite de Timiş, ban al Caraşului şi căpitan al Cenadului. Neamul Petrovicilor era mare şi pornind de la străbunul lor se împărţea în două soiuri de bărbaţi: Petrovicii albi şi cei negri. Ioan era din stirpea bălanilor, care dacă ajungeau să treacă de douăzeci de primăveri, făceau mari isprăvi în războaie şi-n tot ce întreprindeau, trăind pînă la adînci bătrîneţi. Totuşi colinele bănăţene erau pline de crucile lor, cioplite în piatră, albe şi negre, deopotrivă.

Acest vlăstar de soi al neamului său, s-a dovedit de pe cînd era de-o şchioapă un arcaş iscusit, nimerind cu săgeata nu ţinte obişnuite ci chiar şoimul în zbor. Purta tot timpul asupra lui două arme: o sabie uşoară, al-Bohacen din Damasc, bogat împodobită şi o spadă mai grea, pentru armuri, din oţel toledan. Sârbii şi turcii ziceau că iscălea bine cu sînge, folosindu-le cu măiestrie pe amîndouă şi nu se temea de nimic în luptă, fiindcă-şi cususe sub pielea gîtului bucăţele de cremene, ca să nu poată fi descăpăţînat dacă era prins. Se descurca binişor cu latina şi cu glagoliticele, dar se poticnea vorbind în turceşte, zicînd că dinţii săi nu pot rupe această lipie amară.

Petrovici călărea un armăsar negru-corb, pentru care însuşi comitele Bethlem îi oferise zece mii de galbeni crăieşti. Animalul se trăgea dintr-o rasă de bidivii pur sînge arab, corciţi cu iepe lipiţane, înalţi, cu membrele ciolănoase, dar iuţi şi rezistenţi la galop. Un mîrzac din Buceag îl învăţase să-i crape mînzului nările şi să-i amestece sînge proaspăt de erete în nutreţ, iar de atunci alerga fără istov, de parcă n-ar fi avut splină. Mulţi credeau că acest cal ar fi fermecat, fiindcă îşi trezea stăpînul din somn, nechezînd şi, apucînd şaua cu dinţii, se înşeua de unul singur.

DAUD (DAVID) BEN YEHUDA

Servul lui Celebi, care-l cumpărase la un tîrg de robi din Samarkand. Roşcovan, cu părul ca arama şi pielea palidă, spuzită de pistrui arăta otova şi rău alcătuit, deşi înalt de statură, de parcă fusese făcut din bucăţi de la mai multe trupuri şi nu părea prea de folos pentru vreo muncă sau meşteşug. Evlyia îi oferise libertatea, căci dăduse banii pe el din milă, sclavii rămaşi nevînduţi, slujind drept ţinte vii pentru arcul emirului, dar Yehuda rămăsese lîngă el, ca să-l slujească fără plată. Prinse uşor, ca din zbor, să scrie şi să citească în multe graiuri şi, încetul cu încetul, învăţase arta vindecărilor de tot felul, buchisind pe manuscrisele lui ibn Sina. Sîrguincios şi tăcut, putea trece şi-o lună fără să audă nimeni vreo vorbă din gura lui. Avea un ochi căprui şi altul verde, iar Celebi îl obişnuise să citească simultan dintr-o carte deschisă: pagina din dreapta cu ochiul drept, iar pagina din stînga cu cel stîng. Păşea pe nişte tălpi uriaşe, astfel că stăpînul său zicea adesea, rîzînd, că Şeitan îl va recunoaşte după încălţări, cînd va încerca să se strecoare în al nouălea cer, şi-l va trage jos în Gheena.

Odată în Anatolia l-au crezut mort de-a binelea, fiindcă tocmai bîntuia ciuma şi nu se sculase din pat de trei zile şi de trei nopţi. Un medic frînc le-a spus că se va înzdrăveni, fiindcă morbul molimei arăpeşti se poartă precum turnesolul turnat în leşie sau oţet, între un israelit şi un ismailean îl loveşte pe cel dreptcredincios şi-l ocoleşte pe închinătorul lui Yahve. Astfel Yehuda scăpase deocamdată de moarte, pentru că-i turnaseră cîteva măsuri de oţet în gură, în urechi şi în buric. De atunci purta la el tot felul de şipuri cu ierburi şi doftorii macerate în rakia sau în vin.


Călătoria aceasta spre Kisver' i Erdel (ţara Ardealului) pornise cu destule griji pentru Călător. De la schela Giurgiului, o galeră de război înţesată cu oşteni rumelioţi şi puşcoace grele îl duse pe Dunăre-n sus, pînă aproape de Clisură şi-l lăsase cu tot calabalîcul în înmiresmata Ada-Kaleh, perlă a raialelor de pe fluviu. În acest loc el se odihnise trei zile, preumblîndu-se printre smochinii şi măslinii sălbatici, amirosind tufele de iasomie înflorite şi scriind în hîrtiile sale, toate cîte le văzuse pe-acolo.

"Această insulă cetăţuie, pare scornită ca un rai al Profetului, slăvit fie-n veci numele său! E locuită de 600 de dreptcredincioşi, laolaltă cu o strajă de 120 de oameni sub mîna lui Yusuf-aga ibn Safer. Are bastioane groase din cremene şi 12 guri de foc de cîte o sută de ocale fiecare, fiind greu de împresurat pe apă şi anevoie de cucerit. Toate corăbiile şi năierii ce străbat fluviul în sus, spre marele vilayet al Budei, fac oprire aici, tocmesc edecari şi plătesc vamă. Locuitorii au geamie nouă şi un bazar îmbelşugat unde găseşti mărfuri felurite aduse din Istanbul, Egipt, Persia sau din ţările ghiaureşti dimprejur, dar şi roade ale locului precum şerbeturi, halva, lokumi de trandafiri, smochine dulci şi alte zaharicale. Zicea Erathostenes, în cărţile vechi, că aici aflat-a Heracles ramura de măslin în drum spre ţara uriaşului Geryon. În acele vremi îndepărtate insula se numea Yernis ori Erithya, dar aceste zise sunt tare încurcate, nu le-am cercetat şi nu ştiu prea bine dacă or fi adevărate. Un sîmbure de adevăr trebuie să fie totuşi întrînsele, căci mai sus pe valea Kara (Cerna) se află miraculoase izvoare tămăduitoare şi hamam-uri de pe vremea rumeilor, zise ale lui Heracles, localnicii povestind că acolo şi-a odihnit semizeul trupul după istovitoarele sale munci."

Toate acestea le însemnase cu luare aminte Celebi, dar nu scrisese un rînd şi nu povestise o iotă nimănui din visul pe care-l avusese într-a treia noapte. Adormise repede, tolănit pe-o saltea moale umplută cu pamucă şi de îndată i se înfăţişă aievea dinainte, o femeie tînără, cu plete de abanos, curgîndu-i dincolo de mijloc. Era frumoasă ca o peri, dar în ochii ei de culoarea agatelor se oglindea o tristeţe fără margini. Fără alte salamaleikumuri ea îi spuse aşa:
"Lungă ţi-e calea şi presărată cu primejdii, efendy şi doar eu ori cel atotputernic ştim că nu te-ai pornit la drum doar de dragul de a hălădui fără rost. Kitabul pe care-l porţi asupra ta este de trei ori ferecat şi te roade cumplit nerăbdarea să-l deschizi şi să-i citeşti slovele. Prima cheie pe care o cauţi se află ascunsă într-o cetate mare, întinsă pe şesuri ca o uriaşă broască ţestoasă, pe drumul de-aici spre soare-apune. Tu vei intra în ea, iar stăpînul ei te va întîmpina cu aleasă prietenie, iară după ce te va ospăta cum se cuvine te va îmbia cu daruri scumpe, aur, giuvaericale şi arme de soi. Să nu primeşti nimic, oricît te-ar ispiti ci să-i ceri doar o punguţă din piele, cu însemnul slovei Alef pe ea."

Aşa-i grăise limpede, Călătorului, arătarea aceea minunată, dar cînd el vru s-o iscodească mai pe îndelete, ea făcuse doar un semn uşor cu mîna şi pierise ca o pală de fum în adierea zefirului. Cînd se trezise, îşi aduse aminte cuvînt cu cuvînt tot ce grăise fata şi, fără să mai zăbovească o clipă, poruncise să i se înşeuze cămila şi părăsise ostrovul.

Vremurile fiind nesigure şi drumurile bîntuite de primejdii, tîlharii şi mercenarii de toate naţiile, rămaşi fără slujbă, hălăduind fără oprelişte, Celebi se întovărăşi la mers cu trei spahii timarioţi care plecau în sangiacul Becicherec ca să-şi ia timarurile în primire. Un caic îi duse de pe fermecata insulă pe malul drept al Dunării, nu departe de schela Orşovei, iar de acolo porniră cu spor pe şleaul mare către soare-apune. Drumul se dovedi lesnicios, vremea însorită şi prielnică pentru călătorit, iar dobitoacele călcau cu spor, dar de ceea ce se temeau mai abitir, nu le-a fost sortit să scape.

De-abia trecură de Gura Văii, dincolo de locul în care întunecata Cerna îşi zvîrle apele în fluviu, cînd într-o rarişte din stejăriş, cămila lui Evlyia se poticni de-o buturugă şi-l dădu de-a berbeleacul. În timp ce servul se repezi s-o strunească, călătorii se treziră înconjuraţi de o duzină de haidamaci fioroşi, îmbrăcaţi în straie întunecate, jerpelite, dar înarmaţi cu hangere lungi, ghioage şi furci. Spahii timarioţi, strigînd sălbatic, îşi îndemnară caii spre o şarjă, plănuind să spargă încercuirea, dar copleşiţi ca număr şi străpunşi de furci şi darde căzură degrabă, hăcuiţi, în ţărînă. Repede curge nisipul în clepsidra soartei, dar vrură ursitoarele ca Celebi să nu lase neisprăvită a sa Seyathatnâme (Carte a Călătoriilor). Din fundul pădurii se ivi, ca prin farmec, un călăreţ înalt şi, dînd pinteni unui bidiviu negru, el se năpusti printre tîlhari, ca uliul într-o poiată de găini. Atunci văzu Călătorul, pentru întîiaşi oară, sabia lui Ioan Petrovici desenînd în aer arabescuri de linii şi curbe şi lăsînd în urmă-i un vălmăşag de gemete şi răni sîngerînde. Cît ai strivi un roi de furnici, patru dintre lotri zăceau spintecaţi în colbul drumului. Armăsarul îl lovi cu copitele în ţeastă pe unul care se furişă ca să-i lovească stăpînul pe din dos, iar ceilalţi, descumpăniţi, văzînd ce întorsătură luase încăierarea, o întoarseră spre fugă, urlînd de spaimă. Necunoscutul luă din tolbă două săgeţi cu tija de trestie şi vîrf de oţel şi, slobozindu-le pe-amîndouă deodată din arc mai ucise doi jefuitori.
"Haiduci din Kladovo.Cîinii sîrbilor întîi muşcă şi apoi latră, iar ai turcilor întîi latră şi apoi muşcă!" zise el cu dispreţ.

Vorbea cam poticnit, dar lămurit în turceşte, deşi straiele sale păreau mai degrabă ungureşti: zale lucioase cu ochiuri dese, peste o cămaşă albă cusută cu rîuri şi cruci, nădragi strîmţi, negri, vîrîţi în cizme înalte din piele de capră şi o dolamă lungă, tot neagră.
"Iar cîinii valahilor, ce obicei au?" întrebă, uşurat de primejdie, cărturarul.
"Cîinii valahilor muşcă-n tăcere!"

Evlyia se minună de măiestria săbiei şi a braţului care o mînuia, iar după ce spadasinul o şterse de cămaşa unui haidamac ucis, curăţind-o de sînge, privi în luciul ei albăstrui şi citi, încrustate cu caractere persiene pe lamă, următoarele:
"Dacă ai o mie de prieteni, teme-te să pierzi şi unul
Dacă ai un duşman, îl vei întîlni pretutindeni"

Valahul îi surîse şi-n zîmbetul lui pluti o clipă, cît o fulgerare părelnică pe cer, şi sarea mîncată între prieteni şi tăişul spadei nemiloase. Celebi călărind alături de mai tîrziu, se gîndi îndelung la stihurile acelea mirundu-se cum de ajunse la un brîu de ghiaur, oţelul cu vorbele lui Ali ibn Abi Talib, cel de-al patrulea calif şi ginerele Profetului. Allah inshallah na Muhammad razulâ Allah!