"Nu pricep nimic... trebuia să ajungem demult, mai aveam numai zece leghe pînă la porţile Pragăi, se vede treaba că ne-am rătăcit!"
Yehuda îl privi cu o mutră speriată şi repetă:
"Zece leghe şi ne-am rătăcit... vai şi-amar de sufletele noastre!"
Valahul zîmbi şi mîngîie grumazul bidiviului său:
"Nu te teme, atîta vreme cît stau în şaua lui Djin şi am spada la cingătoare nu putem păţi nimic!"
O apucară mai departe pe drumul mare însă dobitoacelor înaintau tot mai anevoie luînd vijelia pieptiş. Zarea se întunecă de tot şi crivăţul le arunca acum în obraz fulgi tăioşi şi îngheţaţi de nea. În curînd şleaul se acoperi de omăt pînă la scăriţa şeii şi trebuiră să se oprească.
"Nu-i lucru curat să ningă atît de năprasnic la începutul toamnei!" oftă tot mai înspăimîntat ovreiul dar Petrovici îi făcu semn să tacă. Armăsarul său îşi ridică nările în vînt şi necheză prelung.
"A simţit miros de fum, suntem scăpaţi!"
De după coama unui deal le răspunse lătrat de cîine şi o luară într-acolo. Deodată, ce să vezi! lăstărişurile prinseră parcă viaţă ieşindu-le-n cale, iar ramurile arborilor scorburoşi se întinseră ca nişte braţe să-i apuce.
"Mai iute, mai uite, să trecem de stejăriş!" strigă Petrovici către tovarăşul său care-l urma cum putea, încercînd să se ferească de un duşman nevăzut. Din desiş luci luminiţa unei vetre şi văzură în mijlocul poienii un bordei troienit şi acoperit cu cetină. Dinăuntru ieşi un bărbat scund dar lat în spete, înveşmîntat într-o bundă miţoasă de oaie.
"Cin s-arată p-aci?" strigă el vînturînd o bîtă zdravănă cît un trunchi de gorun.
Petrovici se miră că aude vorbă în limba mamii sale şi îi răspunse:
"Oameni buni, călătorim spre Praga!"
Ciobanul voloh le făcu semn să se apropie:
"Poi, io zîc că Praga-i hăt diparte... amu dacă vi-s rătăciţi, viniţi colea lîngă foc!"
Doi zăvozi uriaşi, din soiul celor care încolţesc ursul îi însoţiră pînă la vatră. Stăpînul lor le întinse mîna dreaptă:
"Io-s Mihail din neamul lu Struj ăl bătrînu, din ţinutul Valassko... numa ce-am slobozît turma din strungă... Noa, amu, staţi şi hodiniţi, că noaptea-i lungă!"
Se aşezară tustrei lîngă vatra pe care se perpeleau hartane mari de berbecuţ. Yehuda zîmbi unui gînd numai de el ştiut, iar Mihail al lui Struj îi îmbie:
"Noa, luaţi de mîncaţi, numa ce-am tăiat miaua aiasta!"
După ce-şi potoliră foamea, ciobanul, care pesemne nu vorbise de luni întregi decît cu oile şi cu cîinii săi, începu să-i descoase în legătură cu toate cele ce se petreceau în lume şi despre care n-avea ştiinţă. Evreul se întinse pe un poclat picotind lîngă foc, dar Petrovici îl lămuri cum ajunse turcul să stăpînească cetatea Budei şi ameninţa să se întrepte spre Viena.
"Dapoi nu-l lasă bunu Dumnezău şi craii ăi mari de la soare-apune să ne-nrobească, dară creştini ni-s tăţ, barem că unii-şi fac cruce cu brînca stîngă, iar alţii cu a dreaptă!"
Înteţi focul cu un braţ de găteje şi avînd chef de vorbă se apucă să le istorisească:
"Au n-aţi aflat că-n valea Vlko pe vreme rea nici dracu nu s-abate? Pe vremuri trăia aci un margraf tare negru la suflet, Ondrat îi zicea şi pe cît ierea el de hapsîn, pe-atît s-arăta nevastă-sa de milostivă. Amu, cînd o fo de-o plecat el cu oaste mare s-ajute pe riga nemţească, s-o gîndit s-o ţîie pe sărmana muiere încuiată cu zece zăvoare, ca nu cumva să-i iasă din voie. Tri ani încheiaţi o umblat cela cu cătanele nemţeşti, iară cînd o vinit acasă, o găsit casa pustie, iară pe nevastă, moartă, aşa cum o lăsase, în turnul cetăţii. Noa, şi de ciudă că avuse aşa soartă se puse Ondrat să chinuie şi să omoare tăte muierile tinere care-i ieşeau în cale, pînă ce cătanele împărăteşti or vinit să bată hradul în care stătea cu puşcoacele... cu greumînt îl prinseră şi-l duseră la judecată. Zice lumea c-atunci cînd gîdele i-a tăiat grumazul cu săcurea, sufletul lui s-o strecurat într-un lup mare, negru şi-acel lup colindă în fruncea haiticului tătă valea Vlko pînă departe la Brno şi-n părţile ungureşti... Mai zîc unii că dacă-ţi iasă-n cale cel lup ţi se taie picerele şi rămîi beteag tătă viaţa, numa dacă-l vezi... Amu, nu-i musai să crezi, dară umblă lupii în ultima vreme, mai rău ca iarna, iară neaua asta tăt dîn puterea lu Satana s-o pus să pice..."
Ca şi cum i-ar fi întărit spusele din adîncul codrului se auzi un urlet prelung şi răguşit de ţi se zbîrlea părul pe ţeastă de frică, iar dulăii se ridicară mîrîind căutînd privirea stăpînului.
"Nu vine el, Ondrat încoace, spuse Mihail al lui Struj, sîmte el că n-are spor!" Scoase din sînul cămăşii un şip legat cu şnur şi-şi făcu de trei ori semnul crucii: "Îi apă dîn Iordan, o am de la mănăstirea sfintei Ursula din Zdar. O fi ea papistaşă, sfînta, dară apa aghesmuită are putere, nu s-apropie blăstămatul de tîrla mea!"
Yehuda, care tremura de teamă, se îndoi de puterea acelui şip şi se trase mai apropae de foc, căutînd o armă. Petrovici se ridică, îi dădu armăsarului un pumn de grăunţe şi spuse.
"Plecăm în zori, dacă se-opreşte ninsoarea... iar de nu se opreşte tot plecăm!"
***
În vreme ce Ioan Petrovici şi Yehuda ascultau poveştile ciobanului voloh, Evlya se urcă singur-singurel în şaua cămilei sale de culoarea sării şi se întoarse spre miazăzi. Animalul său merse cu pas întins toată ziua, iar spre seară cînd se opri, Călătorul îşi ridică cortul, acolo unde se afla, în pustietatea cîmpiei. Cînd stelele prinseră să licărească, îşi făcu abluţiunile, ca un binecredincios şi intră sub coviltir. Scoase de la brîu un hanger şi se apucă să sape, cu o dibăcie neaşteptată pentru unul deprins cu condeiul în glia reavănă pînă cînd groapa ajunse destul de lată şi de adîncă ca să stea culcat. Îşi aşternu mantaua şi se întinse în ea, mulţumit ca unul care ştia ce face. Cu ochii firii bine închişi, dar cu cei ai minţii larg căscaţi începu să recite sura Al Araf de-a-ndoaselea, iar cînd isprăvi rosti tare, de răsună tot aerul de sub cort.
"Învăţătorule preacinstit, dacă asta ţi-a fost vrerea, călătoreşte-mă degrabă şi fără oboseală acolo unde socoteşti că trebuie să ajung!"
Adormi, acolo unde se afla în groapa cu pămînt reavăn şi visă că soarele îi ardea creştetul şi păşea pe o întindere nesfîrşită de nisip fierbinte. Ţepenie de om sau fiară nu se afla în acea pustie dar, cînd umbra lui rămase neclintită de unde-de niciunde dinaintea lui se ivi, înveşmîntat tot în negru, cu faţa acoperită de i se iţeau doar ochii ca două vîrfuri de pumnal, cel numit Mehmet Nedim Zilli. Deîndată ce-l zări, dervişul îi dădu bineţe şi-i întinse un burduf cu apă să-şi astîmpere setea. Bău Celebi pînă se sătură şi spuse:
"Iartă-mă preaînţeleptule, căci de la calea mea m-am abătut... şi nimic nu m-ar fi îndemnat în greşeală decît trufia mea că pot găsi tot înţelesul Cărţii!"
Iar Mehmet Zilli zîmbi şi îi arătă întinderea pustie pînă-n zare:
"Nu-i vinovat cel care se-abate din drumul său, vinovat este cel care nu se întoarce pe drumul care-i este hărăzit!"
DAUD BEN YEHUDA
După ce am scăpat de viscol, de lupi şi alte blestemăţii vrăjitoreşti şi am apucat iarăşi pe drum bătut, m-am străduit să-l fac pe vajnicul oştean valah să priceapă că încercările prin care urma să trecem aveam nevoie de puterea minţii mai mult decît a braţului. El călărea în tăcere dar, după o vreme a dat semn că înţelegea ce-i spuneam chiar dacă nu era întrutotul de aceeaşi părere. Vremea era însorită şi bună pentru călătorie, şi-am mers aşa cinci leghe întinse, iar cînd în zare s-au zărit meterezele Hradului şi turlele mîndrelor catedrale pragheze, el s-a răsucit în şa şi mi-a zis:
"Facem cum crezi că e bine, nu-ţi spun mai mult ca să nu ne sfădim fără rost... un singur lucru nu pot pricepe, cum ar putea un iudeu şi-un creştin să facă pentru a-i aduce mulţumire unui musulman?"
I-am amintit că stăpînul meu ne-a încredinţat misia să găsim ceea ce el nu putea găsi cu niciun preţ şi că dezlegarea tainei care-l apăsa se găsea în gura unui uriaş din lut.
Am trecut de porţi şi am luat-o peste Vltava ţinînd drumul drept pînă am ajuns în Mala Strana. Acolo i-am spus valahului:
"Leagă-ţi calul de un stîlp şi aşteptă-mă într-o cîrciumă, căci eu am de făcut ceva care nu amînare defel!"
El m-a ascultat şi a descălecat, iar eu am luat-o la picior pînă cînd am ajuns în dreptul sinagogii Staronova şi de acolo, repejor m-am strecurat pe lîngă zidul vechiului ţintirim. Am intrat şi m-a culcat lîngă piatra de căpătîi a vestitului Maharal şi, după ce-am adormit, în visul meu s-a ivit însuşi el, vestitul Judah Loew ben Benzalel. S-a încruntat şi s-a uitat spre mine, aşa cum priveşti o gînganie nefolositoare:
"Ce faci, neisprăvitule, a spus, te-nsoţeşti cu păgînii şi cu goimii, făcîndu-ţi străbunii de ruşine?"
M-am plecat adînc dinaintea lui şi i-am spus că în nimicnicia mea altă cale să scap de robie nu am găsit şi l-am rugat să mă povăţuiască cum să găsesc acea nemaiîntîlnită plăsmuire care a scăpat ghetoul de năpastă. Învăţătorul a prins să rîdă:
"Vrei să faci şi tu un Golem, Yehuda? Toţi îmi cer asta, nici în mormînt n-am linişte cu bazaconia asta... treaba ta, dar ascultă-mă bine, căci dacă nu urmezi cu deamănuntul cele ce-ţi spun, vai-şi-amar va fi de tine!"
Eu l-am încredinţat că n-am să-i ies din cuvînt, iar el şi-a mîngîiat podoaba bărbii şi a urmat:
"Am priceput... dacă nu-ţi pot scoate treaba cu golemul din cap află că trebuie să lucrezi aşa: întîi iei pămînt din toate cele cinci dealuri pe care se află zidită Praga, cîte zece funturi din fiecare, apoi le amesteci cu apă curată de izvor şi le frămînţi bine... numai după aceea te apuci să faci din lut un om, aşa cum l-a făcut Cel nenumit pe Adam... iar greul de-abia acum începe, fiindcă nu-i destul să-i dai chip de om, trebuie să-l şi însufleţeşti. Un neghiob precum Ben Sira a crezut că e destul să rostească nişte formule cabalistice şi să scrie pe fruntea omului de lut slova "emet" (adevăr), iar cînd acesta a deschis ochii s-a înspăimîntat că e muritor şi mort (met) a rămas. Nici raabi Eliahu din Helm n-a fost mai norocos, fiindcă golemul lui a trăit numai o zi şi, pe deasupra era mut ca un peşte şi, fireşte, cum să fie de folos cînd cuvîntul scris sau rostit are mai multă putere decît orice armă născocită de om. Eu, mult mai mîntos decîît ei, nu m-am mulţumit cu atît, i-am vîrît omului de lut sub limbă un sul de hîrtie pe care am scris cele patru slove ale tetragramatonului şi omul meu de lut a prins viaţă. I-am pus numele de Yossele şi multe lucruri de ispravă a înfăptuit... numai de încurcătura aceea cu ostiile pîngărite cu sînge de copil creştin dacă aş pomeni şi-ar fi destul... cam astea ar fi de făcut şi nu ştiu dacă te vei arăta vrednic de asemenea sarcină!"
Simţeam cum în vis, trupul mi se umple de sudoare şi am îngăimat:
"Altă cale, preaînţeleptule, nu s-ar afla, oare?"
Raabi Loew a rîs cu poftă şi a pocnit din degete:
"Fireşte că se află... te duci binişor, spre seară pe uliţa Bîlkova pînă la colţul cu Dusni şi cauţi a treia casă pe stînga, una mare, cu două caturi şi zugrăvită toată în galben. Baţi la poartă şi cînd ţi se va deschide spui că te-am trimis eu... dă-i portarului juma de taler, dar vezi să nu umbli cu fofîrlica, căci deşi e orb, a fost pe vremuri zaraf şi vede banii cu buricele degetelor, iar el te va duce la Yossele!"
După ce m-am deşteptat, am luat-o spre ieşire şi am dat în pragul porţii de Petrovici. Mi-a aruncat o căutătură fioroasă, cu mîna pe mînerul spadei, şi mi-a zis:
"Hai, grăbeşte-te, să plecăm de aici, diavolul ăla din Englitera e pe urmele noastre!"
(va urma)