20.
VISUL LUI MEHMET AVCI
Mehmet al patrulea, strănepot al marelui Suleyman Muhteşem (Magnificul) nepot al lui Selim beţivul, fiu al sultanului Ibrahim şi al cadînei Valide Turhan Hatice a urcat pe tron la frageda vîrstă de şapte ani, după uciderea tatălui său. O vreme toate au trecut prin harem, dar puternicul clan Koprulu a luat frîiele puterii în mînă, iar cînd Mehmet a ajuns la vîrsta potrivită să stea în capul marelui divan toate erau rînduite cum se cuvine. Armata se întărise prin grija marelui vizir, iar cuprinsul împărăţiei se lărgea tot mai mult, din Egipt pînă la hotarele Habsbugilor. Nu e de mirare că, neavînd griji, tînărul sultan petrecea mult în compania cadînelor, dar cel mai mult îi plăcea să meargă la vînătoare. Iscusinţa la tragerea cu arcul sau cu puşca şi-n hăituirea fiarelor îi aduse porecla de Avci ("Vînătorul") care i se potrivea de minune, căci aceasta era grija şi desfătarea sa de căpătîi şi nu precupeţea nici o cheltuială ca să şi-o împlinească. Se zice că s-ar fi bucurat mai mult primind în dar o pereche de ogari de la şahul afgan, decît atunci cînd sosise epistola serdarului Ali Köse paşa prin care acesta îi vestea luarea cetăţii Oradea, inima Ardealului. Împins de patima sa pentru vînătoare, puse să se dureze lîngă Manisa un parc de vînătoare aidoma celui durat de meşterii lui Darius Codomanul. După cum povesteşte Quintus Rufus, cînd Iskander, craiul macedonean făcuse una cu pămîntul armia persană la Gaugamela şi luase pe rînd în stăpînire toate cetăţile Mediei şi Persiei, dăduse de acel loc întins de o mie de stadii în care sălăşuiau ca-n sălbăticie peste patru mii de fiare. Ca să nu rămînă mai prejos, Mehmet Avci poruncise să se facă unul la fel de întins, în care să sălăşuiască gazele, cerbi şi urşi, pardoşi şi lei, păsăret fără număr şi multe fiare nemaivăzute prin acele părţi. Sultanul din Delhi îi trimise în dar un elefant dresat, de pe spinarea căruia să urmărească vînatul, marele paşă al Egiptului o pereche de unicorni cu pielea groasă ca o platoşă, iar padişahul bucurîndu-se de acele daruri le oferi înalta sa protecţie. Nu era de mirare că toţi dresorii de ulii şi ereţi, crescătorii de cîini şi hăitaşii de la curte se bucurau de mare trecere dinaintea sa, iar influenţa marelui vizir în divan se sprijinea pe destoinicia ogarilor şi iscusinţa şoimarilor.
Cînd se sătura de vînat trecea pentru o noapte-două prin harem, apoi îşi lua armele şi pornea iarăşi la hăituială. De la o vreme icoglanii dar şi paşalele băgară de seamă că sultanul ori nu mai găseşte plăcere în trupul femeilor, ori, apăsat de griji nu izbutea să doarmă îndestul, fiindcă părea cu gîndul aiurea şi ochii înfundaţi în cap de nesomn, iar mîna îi tremura cînd azvîrlea săgeţile spre ţintă. Se adună ciopor de hakimi dar leacurile lor rămaseră fără folos, oricît de mare le era iscusinţa. Atunci, marele hadîmb, veni în odăile împărăteşti cu trei roabe tinere, o egipţiancă, o circaziancă şi o uzbekă, nemaipomenit de arătoase toate trei, menite să-i aţîţe poftele şi să-i aducă somnul, dar Mehmet se sătură repede de mîngîierile lor şi le trimise îndărăt. Icoglanul Rustem, aflînd de suferinţa sultanului se înfiinţă în cămările împărăteşti, aducîndu-l cu el pe ziditorul de vise. Acesta făgădui să-l vindece pe sultan de nesomn şi-i dădu să bea dintr-un ulcior de pămînt negru zicînd:
"E apă din gîrla Lethe şi-i un leac bun ca luminăţia ta să-şi uite necazurile şi grijile. Aşa cum spune şi înţeleptul Jabir ibn Hayan, cînd visele noastre se tîrăsc prea mult prin tină se cade să le spălăm bine în apa uitării!"
Aduse cu el şi o fată neîncepută iar pe sultan îl încercă mare mirare cînd, despuindu-se fecioara aceea, pe nume Cisim Yazmat ("trup scris") văzu că toată pielea trupului ei era acoperit cu litere şi semne misterioase. Musa ibn Kabir îi desluşi înţelesul slovelor încrustate în dreptul buricului, iar Mehmet adormi deîndată. În prima noapte, visă gazele pe care le săgeta din goana calului, apoi visele se înmulţiră de nu mai putea să ţină socoteala fiarelor pe care le vîna. Şi tot aşa, seară de seară îi citi slovele de pe alte părţi ale trupului, iar padişahul se odihnea fără griji. Într-o bună dimineaţa îl chemă dinainte pe marele vizir şi-i spuse:
"Ce folos de atîtea cetăţi luate, precum fiarele vînate în hăţişuri, dacă n-o am pe cea mai vestită din cîte se află în Europa, oraşul Vienei, mîndria Kaiserilor şi inima imperiului necredincioşilor?"
Fazil Ahmed rămase pe gînduri, căci spusele acelea păreau un lucru iscat în pripă şi răspunse:
"Luminăţia ta, pentru a lua Viena este nevoie de multă chibzuinţă. Aşa cum vînătorul destoinic ia urma leului, pregătindu-şi pe îndelete armele, cîinii şi hăitaşii, tot aşa şi noi, nevrednicii tăi supuşi, avem nevoie de pregătire îndelungată să ducem la capăt vînătoarea aceasta trudnică!"
Sultanul îşi arătă nemulţumirea şi rîse amar povestindu-i cum visase că plecase la vînătoare în munţii neguroşi din Ardeal, iar acolo dăduse de un cerb alb care purta între coarnele sale împărăteşti un herb cunoscut de toată lumea, un vultur roş-negru cu două capete.
"Bagă de seamă, Fazil paşa, căci mîna mea n-a tremurat nicio clipă cînd am ţintit şi l-am săgetat drept în inimă!"
Frămîntat de neîncredere, marele vizir făgădui că va cerceta cele ce se cuvin şi se duse în odăile sale, fără să-i dea prin gînd că în calea năzuinţelor sale se afla o piedică mult mai grea decît altele de pînă acum.
***
După ce îl făcu pe sultan să doarmă fără griji, Musa ibn Kabir porni spre bazarul Iessir, locul în care se vînd şi se cumpără, îndeobşte, robi şi roabe. Aici se duse întins la unul dintre negustorii de carne vie şi-i spuse:
"Vreau un suflet ieftin de nefeş, mai mult de o sută de piaştri să nu coste!"
Acela se suci, se învîrti, că preţul ar fi prea mic, iar negoţul nu merge prea spornic şi-i vîndu, fiindcă ovrei sărmani n-avea în cuşti, un copilandru, de baştină din Francia, pe numele său, Nicolas Lecendrier, care avuse nenorocul să fie luat rob de piraţii berberi pe cînd vroia să călătorească spre Neapole şi, cum ai lui nu erau prea înstăriţi nu se găsi nimeni să-l răscumpere. Odată tîrguiala încheiată, îşi luară catrafusele şi plecară spre Seyah Meidan, locul în care se adăposteau cei fără noroc. Vînzătorul de robi se bucură în van de chilipir, fiindcă atunci cînd vru să-şi numere banii găsi în pungă doar un pumn de cenuşă. Cînd se văzu înafara zidurilor Kabir îşi puse robul să ridice un cort negru şi se vîrîră amîndoi sub el. Fireşte, nu-i fu prea greu să-l adoarmă pe francez, iar cînd acesta îşi îndreptă paşii spre meleagurile de care îi era dor, nimic mai lesnicios pentru el, decît să intre în visul acestuia şi să-l viseze mai departe.
VISUL LUI FAZIL AHMED PAŞA
Un vînt umed şi aspru iscat dinspre miazănoapte umfla talazurile verzi-vineţii ale Bosforului şi scutura frunzele tufelor tunse în formă de turban care înconjurau vila de lemn din Üskudar unde se trăgea la odihnă marele vizir. Puţini erau cei care călcau aici, unde nu se găseau decît puţine prilejuri de a lenevi, căci încăperile strîmte erau ticsite cu hărţi, înscrisuri felurite şi catastife cu socoteli. Fazil paşa îşi strînse giubeaua în jurul trupului săi rotofei şi-şi pironi privirile spre stolurile de berze care treceau în zbor spre Africa. Un gînd neplăcut îl sîcîia în timp ce privea cerul înnourat: "Ce moft i-a venit sultanului să-mi poruncească-n divan adunarea oştilor în prag de toamnă? Habar nu are Mehmet Avci cît de trudnică este o asemenea sarcină, cîte mii de ocale cu praf de puşcă, cîtă făină şi cirezi de vite sunt trebuincioase să hrănească ordalele, ienicerii, pedestrimea şi călărimea başca miile de meşteşugari, icoglani şi slugi care însoţeau armata...iar pe deasupra, oştenii noştri nu-s deprinşi să lupte pe frig, aşa cum fac necredincioşii!"
Cu aceste gînduri în minte păşi în iatacul de odihnă şi dădu poruncă straşnică să nu-i tulbure nimeni odihna. Mai mult muncit de griji decît de truda trupului se culcă şi mai bine de trei ceasuri se zvîcoli în aşternut, fără ca somnul să-l cuprindă. Iar cînd adormi, somnul îl duse departe, taman în munţii Sar şi-l lăsă pe malul unui lac, cu apa ca topazul. Privi Fazil locurile şi-i părură tare cunoscute, aşa că se porni să le cerceteze cu luare aminte. Şi cum umbla el, aşa fără ţintă îi ieşi dinainte o turmă de oi negre şi albe mînate de un păstor. Fără altă pricină decît foamea îi zise marele vizir acelui oier:
"Tare mi-e poftă de o ciorbă din măruntaie de miel. Taie unul şi ţi-oi plăti cu vîrf şi-ndesat!"
Iar acel cioban, cu sufletul încrîncenat, fără îndoială că nu ştia cine se afla dinaintea lui îi răspunse încruntat:
"Au nu vi-e destul că ne jupuiţi ca pe oi, acum vreţi şi sufletul copiilor noştri?"
Se supără amarnic marele vizir căci nu era deprins să i se nesocotească poruncile, dar n-apucă să se mire prea mult fiindcă turma şi păzitorul ei se făcură nevăzute, iar din apa lacului ieşi o namilă neagră, acoperită cu păr pe tot trupul, care rîse şi-i spuse cu glas omenesc:
"Fazil paşa, poruncile şi vrerea ta n-au nicio putere pe meleagurile viselor. Aş putea să te trimit şi-n Iblis să cerşeşti demîncare, dar altceva vreau să dobîndesc de la tine!"
Foamea îi chinuia marelui vizir maţele tot mai abitir, aşa că se învoi să-l asculte, iar arătarea aceea îi spuse:
"Jură-te pe credinţa strămoşilor tăi că n-ai să-mi ieşi din cuvînt, căci află care este vrerea mea: te vei înturna la treburile împărăţiei şi nesmintit vei da de ştire tuturor vizirilor, agalelor şi paşalelor să-şi adune oştenii. Iar de cum se vor aduna toate oştile în fruntea lor să te pui şi să le porunceşti să pornească fără zăbavă spre soare-apune, căci altfel toată zidirea şi munca ta se vor nărui. Şi să nu caţi cumva să mă înşeli, căci, mă jur pe Şeitan şi toate duhurile necurate ale pămîntului că să te voi găsi în fitece noapte şi am să te silesc să-mi dai ascultare!" Aşa grăi acel djin şi, cine ştie ce alte rele ar mai fi făcut el, de nu intra Celebi în visul său. Acesta, fără şovăială, călare pe cămila sa de culoarea sării îl trase pe Fazil paşa în şa şi-l duse înapoi în iatacul de noapte. Cînd se trezi, marele vizir ceru sorbet de trandafiri ca să-şi clătească amărăciunea din gură, dar alt semn că visase năstruşnicia aceea de vis nu arătă defel.
IOAN PETROVICI
Întovărăşit de Yehuda, Ioan Petrovici se îndreptă fără zăbavă spre ţinuturile valahe. Umblară mult, vreme de două săptămîni, pe căi lăturalnice, ocolind şleaul mare care mergea de la Debreţin spre sangiacul Oradiei. Degeaba, iudeul îşi iscodea tovarăşul de drum asupra ţelului şi ţintei acestei călătorii, căci acesta îi răspundea în doi peri: "Vei vedea cînd vom ajunge, ce şi cum..."
Puţine cetăţi şi comitate din Ardeal scăpaseră de împilarea turcului, iar printre ele, păzite de români şi o mînă de lefegii talieni, croaţi şi unguri era ţinutul Lipovei cu toate satele dimprejur. Cete de akingii se abăteau des prin acele locuri, dar cetatea Şoimoşului străjuind ca o acvilă de piatră malul Mureşului le zădărnicea prădăciunile. Străbătură printr-un codru des şi întunecos pînă să ajungă la cetate, iar iudeul se tot mira ce folos aveau să umble prin sălbăticia aceea. Petrovici, scump la vorbă, ca de obicei, îi spuse scurt:
"Aici e locul care-mi trebuie, nu te mai mira, ai să vezi folosul la timpul potrivit!"
Spre sfîrşitul zilei ajunseră la rîu şi-l trecură pe o podină plutitoare. Iscusinţa podarului se dovedi de căpătîi, fiindcă apa era învolburată şi crescută de la ploile toamnei, aşa că-n altfel n-ar fi izbutit să ajungă la liman. În tîrg traseră la un caravanserai mare, ridicat pe vremea cînd fusese stăpînire turcească în oraş, iar Evlya scrisese în cartea sa, cam aşa:
"Oraş mare şi bine întărit între ziduri, are în cuprins o sută de case, bazar din zid şi multe locuri în care se pot odihni călătorii. Cel mai de mirare este felul în care-i durat, fiindcă apa (Mureşului) e adîncă şi-n fiecare primăvară iasă din matcă şi umple mahalalele şi grădinile, dar locuitorii s-au obişnuit să vieţuiască şi-aşa."
Dimineaţa devreme, nici nu cîntaseră cocoşii a treia oară cînd valahul se trezi şi-l scoase din aşternut pe iudeu.
"Haide să mergem la lucrarea ce-o avem!"
Şi iară trecură Mureşul, suind pe o potecă spre vîrful unui deal împădurit, iar cînd dobitoacele nu mai putură să urce, descălecară şi-o luară pe jos. Cînd ajunseră în vîrful colinei de piatră, dinaintea lor se desfăşură o privelişte minunată, cu toată valea sub picioarele lor, de puteai să vezi pînă-n zare, puzderia de sate şi tîrguri de pe mal.
"Şi-acum, ce facem, aicea?" întrebă Yehuda, zgribulit, căci începuse să burniţeze!"
"Stăm şi-aşteptăm!" zise Petrovici şi începu să taie crengi şi cetină ca să-njghebe o colibă.
DAUD BEN YEHUDA
În această călătorie, care m-a istovit mai avan ca niciuna de pînă acum, am învăţat că răbdarea le ajută şi celor mai tari de vîrtute, care nu se aruncă orbeşte în primejdie, fără să cumpănească dinainte. Tovarăşul meu de drum, s-a dovedit la fel de cumpănit cît de iscusit s-a arătat în mînuirea armelor, aş zice că se purta de parcă înăuntrul capului avea încă un ochi treaz, ceea ce mi-a adus aminte de o peripeţie de necrezut, prin care-am trecut acum trei ani şi mai bine. Călătoream cu effendiy Celebi prin ţinutul Konyei şi-am ajuns într-un tîrg unde nu locuiau decît oameni în vîrstă, bărbaţi mai cu seamă, căci femei nu erau mai deloc. Căutam un caravanserai şi greu ne-am făcut înţeleşi cînd am găsit o zidire mare de piatră, cu multe ferestre şi uşi. Cînd am vrut să intrăm, ne-a tăiat calea un bărbat îndesat, îmbrăcat într-un caftan albastru cu un toroipan în mînă şi ne-a zis:
"Aici e boleşniţă, nu caravanserai, n-aveţi ce căuta?"
"Ce fel de boleşniţă?" s-a mirat stăpînul meu iar acela a adăugat: "pentru cei cu mintea rătăcită!" şi l-a chemat pe cel care stăpînea acel loc. Ezra hakim, căci acesta îi era numele, ne-a arătat cum oblojea bolile minţii, închizînd pe nebunii în chilii, scăldîndu-i în apă rece şi dîndu-le să bea fierturi de buruieni doar de el ştiute. Într-un colţ am văzut hamuri de curele groase, cu care-i lega pe zărghiţii primejdioşi şi un soi de coif din piele căptuşit cu lapis-lazuli, malachit şi bucăţele de ametist. "Acesta la ce foloseşte?" l-a întrebat effendiy Celebi, iar Ezra-hakim a zis:
"Cînd ajunge la mine cîte un cititor în stele, ori vreun ziditor de visuri deşarte i-l pun pe cap, îi dau fiertură de mac şi aştept să-i vină minţile în cap. Mulţi am lecuit în acest fel, ba am băgat de seamă că însuşirea sa cea mai de temei e că folosindu-l începi a vedea şi cu cel de-al treilea ochi!"
Rîzînd, stăpînul meu m-a îndemnat să încerc născocirea aceea magică, iar eu i-am făcut pe plac. Văzusem mulţi dervişi care se zvîrcoleau în delir, ori alţii care zăceau ca morţii, fără să li se oprească inima ori răsuflarea, dar aşa ceva n-am văzut. Deîndată ce mi-am pus acel coif pe cap şi hakimul mi-a acoperit ochii, dinăuntrul ţestei a început să-mi pîlpîie ochiul şarpelui, cum îi zic închinătorii lui Hermes Trismegitus şi-am văzut lucruri de care n-aveam pînă atunci habar că s-ar afla pe lumea asta.
"Ce vezi, spune-mi?" m-a întrebat stăpînul meu, peste măsură de curios, iar eu i-am spus că vedeam miezul lucrurilor şi fiinţelor, ca şi cum acel ochi lăuntric ar fi putut să străbată scoarţa şi pielea lor. După aceea am căzut într-un leşin adînc, fiindcă văzusem felul în care voi muri şi acel lucru groaznic m-a înspăimîntat peste măsură. Locului acela i se zicea Cilgin Vadi (Valea Nebunilor) şi nu cred că i se putea un nume mai potrivit ca acela.
Pesemne că şi valahul are al treilea ochi, veşnic treaz în ţeastă, fiindcă, după ce a durat un bordei, a aprins focul şi s-a aşezat liniştit în vîrful acelui deal, privind în zare ca şi cum ar fi aşteptat un semn numai de el ştiut.
(va urma)