22.
DAVID (DAUD) BEN YEHUDA
Acum mi-este limpede pricina pentru care m-a tîrît zdrahonul de valah pe aceste coclauri şi, spre marea mea uimire, lucrul acesta nu m-a înspăimîntat defel, ba chiar m-am simţit uşurat cînd am aflat. Tocmai visam că stăteam sub un umbrar din Ierusalim, în vecinătatea moscheei lui Omar şi mîncam o baclava nemaipomenit de gustoasă, gătită cu unt, miere, apă de trandafiri şi fistic cînd, fără veste, toate miresmele şi aromele minunate din gura mea au pierit şi m-am trezit că Petrovici mă trăgea de picioare, afară din bordeiul în care dormeam.
"Haide, scoală, că nu-i vreme de trîndăvit, trebuie să ne apucăm de treabă!" a mormăit dînsul, iar cînd l-am descusut dacă primise semnul pe care-l aştepta a adăugat: "da, aşa ni se-arată, a venit sorocul!"
Nu răsărise încă soarele, iar aerul era rece şi umed de la bruma picată peste noapte dar el nu părea defel stingherit de frig şi s-a apucat să rostogolească două butoaie mari de zece măji fiecare.
"Ce-i în butiile astea?" am întrebat cu ochii încă împăienjeniţi de somn.
A ciocănit doagele groase rînjind cu subînţeles:
"Praf de puşcă, din cel mai bun!"
A coborît apoi în vale, printre stînci cu un tîrnăcop în mînă, îndemnîndu-mă şi pe mine:
"Hai, pune mîna şi ajută-mă, destul cu întrebările fără rost!"
Am apucat o cazma şi-am început amîndoi să săpăm un şanţ de-a latul drumeagului îngust de la poalele dealului. Atunci, în mintea mea a scăpărat un gînd lămuritor şi i-am zis:
"Vrei să arunci pe careva în aer, nu-i aşa?"
"Fireşte, a rîs el, dar nu e vorba de un oarecine, vreau să-l trimit în raiul lui Mahomet pe însuşi împăratul turcesc!"
Am încercat să-l lămuresc că strădania asta nu are rost, fiindcă în locul sultanului va veni alt sultan şi tot aşa, fiindcă Aliotmanul este alcătuit precum un balaur cu nenumărate capete dacă striveşti unul, rămîn altele să te muşte, dar nu m-a ascultat.
"Ştiu că dacă zdrobesc capul năpîrcii, asupra mea se vor năpusti puii năpîrcii dar, pînă cînd aceştia vor creşte, creştinătatea va avea răgazul să se întărească!"
Mi-am amintit atunci de învăţăturile lui Euclid şi-ale lui Al Khwarzimi şi-am zis:
"Dacă-i pe-aşa, barem s-o facem cu înţelepciune, nu la întîmplare!"
Am tras în ţărînă cu un ţăruş forma unei pentagrame mari şi am desfăşurat o sfoară de-a latul drumului, arătîndu-i pe noduri şi în măsuri de-o palmă cît de lungi şi de late trebuie să fie şanţurile pentru ca puterea pulberii să spulbere tot, roată de douăzeci de stînjeni împrejur. Cu luare aminte am umplut douăzeci şi cinci de săculeţe cu praf de puşcă şi le-am aşezat cîte cînci în colţuri iar în mijlocul pentagramei am săpat o groapă mare de zece coţi adîncime în care am pus încă douăzeci şi cinci. Am acoperit totul cu crengi, pămînt şi iarbă, iar fitilele le-am învelit cu pînză înmuiată în ulei de in, ca să nu le umezească bruma. Către amiază am isprăvit toată lucrarea şi, fiindcă ni se făcuse foame, ne-am aşezat pe coama dealului ca să îmbucăm ceva. Petrovici a scos dintr-o traistă pită, slănină şi ceapă şi s-a dezvinovăţit:
"Ştiu că nu pui gura pe carne de rîtan dar n-am găsit altceva de-ale gurii pe la ţărani!"
Eu am rîs:
"N-are a face, păcatul de a mînca porc e nimica toată pe lîngă acela de a omorî, chiar şi un turc, în sfînta zi de Sabat!"
După ce-am isprăvit noi cu mîncatul, iscusitul căpitan valah şi-a lipit urechea de pietrele drumului făcîndu-mi semn să tac. N-a trecut nici un sfert de ceas cînd am auzit limpede zgomot de copite şi încălţări, iar în zare un nor gros de praf croindu-şi drum printre copaci.
Ne-am ascuns în bordei, fără să pierdem din ochi panglica drumului care şerpuia între pădure şi malul Mureşului. Tovarăşul meu părea nefiresc de liniştit în timp ce-şi pregătea la îndemînă iasca şi amnarul:
"Este doar avangarda, vor trece mai bine de trei ceasuri pînă cînd ajunge aici tot grosul oştirii turceşti!"
"Eu ce am de făcut?" am întrebat, lămurit de-acum că ursitele noastre erau legate.
"Nimic, a zis el, stai şi priveşti. Dacă eu voi fi ucis, ţine cheiţa asta şi du-o stăpînului tău!"
Şi zicînd asta mi-a înmînat cheiţa în forma literei ghimel scoasă din gura golemului, iar eu am pus-o într-o punguţă de piele groasă, înnodînd-o bine în jurul buricului.
EVLYA CELEBI
Călătorul mergea în alaiul marelui vizir dar, spre deosebire de însoţitorii săi care sporovăiau veseli, împărtăşindu-şi unul altuia tot felul de întîmplări de război şi plănuind dinainte foloasele pe care urma să le aducă acea expediţie spre apus, călărea tăcut, îmboldindu-şi cămila mai mult cu gîndul decît cu călcîiele sau cu biciul. Din cînd în cînd, ridica privirea spre culmile împădurite şi steiurile spăimoase printre care oştirea se tîra ca o uriaşă omidă cu mii de picioare şi capete.
"Cum îi zice văii acestea?" întrebă el un deliu care ştia locurile.
"Valea Mare, îi zic băştinaşii, mormăi acesta, dar i s-ar potrivi mai degrabă numele de Şeytan' in bogaz" ("Gîtlejul lui Satan")
Încuviinţă Evlyia că arar îi fusese dat să vadă asemenea locuri, de bună seamă drăceşti, dar n-a mai apucat să scrie în cărticica prinsă de-oblîc nimic din cele auzite, căci credincioasa sa cămilă de culoarea sării se poticni şi-l prăvăli din şa.
"Să fie oare un semn, unul cu-adevărat rău prevestitor?" se întrebă în timp ce se ridica şi-şi pipăia mădularele. Pe neaşteptate, un bolovan cît casa se desprinse din costişă, alunecînd la vale, gata-gata să strivească un pîlc de călăreţi. Călătorul se înspăimîntă de-a binelea, iar cînd îşi trase suflarea, simţi în aer mirosul înţepător al prafului de puşcă, deşi nicio flintă, bombardă sau balimez nu-şi slobozise focul asupra lor. Se întoarse înspre icoglanul Rustem ben Horezmi care purta de grijă terfeloagelor şi condeielor de care se slujea marele vizir şi-l întrebă:
"Se apropie amiaza, oare n-ar fi potrivit să facem popas, ca să ne întremăm niţel?"
Rustem se repezi să ducă rugămintea Călătorului către Fazil Ahmed Koprulu-paşa, dar acesta se încruntă şi porunci nerăbdător: "Nici vorbă să ne-oprim, iscoadele zic că drumul e curat, fără primejdii, nici picior de duşman prin preajmă!"
Atunci, Evlya încălecă şi-şi îndemnă cămila înainte. I se alătură dervişul ciung pe care-l cunoscuse în cortul marelui vizir. Cel zis Aziz bostanagiul călărea un mehari negru ca noapte care clipea fioros din ochii sîngerii ca de lup.
"Nici gînd să te supăr, effendy, dar stăpînul nostru are destulă iscusinţă ca să nu se teamă de vreun şiretlic din partea ungurilor ori valahilor. Putem urma liniştiţi drumul şi ne vom opri pe-nserat, într-un loc larg şi potrivit pentru odihnă!"
Celebi nu-i răspunse, adîncindu-se iarăşi în însemnările sale pe pergamentul sprijinit de oblîcul şeii. Mîna stîngă, cea cu care scria în limbile necredincioşilor apucă al doilea condei şi scrise fără voia lui:
"Cel care trage primul sabia din teacă, de sabie va pieri!"
"Aferim, învăţatule, altul în locul meu ar zice că te-ndoieşti de puterea slăvitului sultan!" rînji dervişul, nimeni altul decît Musa ibn Kabir, care, printre altele avea puterea să vadă prin pereţi şi să citească orice înscris, înainte ca mintea condeierului să aştearnă slovele.
"Înţeleptul nu se teme de puterea gîndului, ci mai degrabă de orbirea celui care nu vrea să-i asculte poveţele. Prevederea este mama înţelepciunii, zice un proverb valah şi nici dascălul Abu ibn Sina al-Balkhi nu-i de altă părere, învăţîndu-ne că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Allah, iar dacă Preaputernicul a fost prevăzător dîndu-ne înţelepciune ca să-L putem cunoaşte, atunci noi la rîndul nostru trebuie să fim înţelepţi şi prevăzători ca să ne putem feri de pierderea virtuţilor cu care ne-a hărăzit!" sporovăi Celebi, neaşteptat de vesel şi încrezător în vorbele sale, de parcă cerul senin şi-nsorit îl îndemna la taclale.
Nici că-şi gătă spusa, că un tunet iscat de niciunde îi asurzi şi, pe neaşteptate din adîncul pămîntului izbucni un stîlp înspăimîntor de foc şi pietre încinse, iar coastele muntelui se zguduiră mai-mai să se năruie asupra lor.
***
Culcat pe burtă în vîrful unei stînci de zece stînjeni, Petrovici aţintea cu privirea drumul de sub. Rupse nişte crengi, potrivindu-le în jurul său în aşa fel încît putea veghea nevăzut de iscoadele care se apropiau. Spre mirarea lui mierlele cîntau ca vara, iar mugurii arinilor se umflaseră să pocnească. Yehuda se tîrî lîngă el şi şuşoti:
"Nu-i prea mare primejdia, cinstite căpitan, să stăm aici, aproape?"
Tovarăşul său îi făcu semn să tacă, fiindcă în gura văii se iscă un nor de praf, iar cînd colbul se împrăştie, văzură un pîlc, parcă nesfîrşit, de călăreţi. Purtau cuşme miţoase şi cojoace din piele de oaie şi erau înarmaţi cu hangere şi cu lăncii împodobite cu păr de cal. Unii călăreau pe deşelate, doar cu cîte o secure sau o măciucă în mîini.
"Aceştia-s blestemaţii de akingii, întotdeauna merg în frunte. Oşteni fără simbrie, trăiesc din jafuri şi prada de război, laolaltă cu tătarii, uzbecii şi cerchezii care însoţesc oastea... naţii sălbatice care se hrănesc cu carne de cal şi zic că dacă freci gingiile unui armăsar cu fiere proaspătă de om, acel bidiviu în veci nu mai oboseşte!"
Ovreiul se lipi de pămînt, temător ca sălbaticii aceia să nu-l zărească cumva.
După călăreţii crunţi din străfundurile Asiei se iviră alţi oşteni, tuciurii, cu turbane şi caftane albe, încinşi cu săbii încovoiate. În fruntea lor flutura un steag roşu ca sîngele.
"Azapii... nici ăştia nu-s turci, sunt arapi, egipţieni, persieni, şi-alte naţii. Nu-i mare scofală de capul lor, dacă-i loveşti pe neaşteptate se împrăştie ca potîrnichile!"
După azapi se iviră o ceată în straie vinete şi purtînd un steag alb cu dungi verzi. Pe feţele lor posace se vedea că nu băuseră şi nu mîncaseră decuseară.
"Oaste de strînsură, zulufegii lui Kendji-beg. Le place să se-mbete la fiecare popas, ba unii dintre ei, cu învăţătura coranului de spoială în cap, se dedulcesc şi la carne de porc, dacă n-au altceva de mîncare!"
Yehuda rîse uşurel cînd beţivanii aceia se îndepărtară. În urma zulufegilor, apărură rînduri dese de pedestraşi şi înarmaţi cu şpăngi şi durde cu ţeava lungă. Mărşăluiau sub un steag galben, iar în mijlocul lor călărea un turc spătos cu barba sură şi o chivără lucitoare de oţel.
"Silidarii, tot lefegii şi ăştia... ăla din fruntea lor, lîngă steagul galben e Ahmed Jigala-paşa. La asediul Tabrizului un şrapnel i-a retezat nasul, de-atunci poartă coif cu obrăzar şi şi-a pus un nas de argint!"
După pedestraşi se buluciră spahiii timarioţi din Anatolia. Toţi înzăuaţi, cu arcuri, tolbe cu săgeţi şi piei de pardos în spinare şi sub şa. Pe calpacele lor luceau semilune mari din argint, semn că le plăcea să se fălească cînd mergeau la război.
"Şi pe aga lor îl ştiu... îi zice Yusuf Tukmak-beg, o dată era cît pe-aci să-l fac să muşte ţărîna dar a scăpat porcul, picînd de pe cal, şi era prea mare îmbulzeala în jurul nostru ca să-i iau capul... mare noroc a avut!" mîrîi Petrovici.
Începu să se audă surlele, tobele şi chinvalele meterhanelei iar în norul uriaş de praf luciră platoşele şi chiulafurile albe ale yenicerilor. Mărşăluiau în ordii strînse, de cîte o mie şi-i conducea Kara Mustafa-beg, paşă cu trei tuiuri, un bărbat smead şi încă tînăr, cu urme de sabie pe obraz.
"Nici yenicerii nu-s mai breji, dacă nu-şi primesc simbria la timp, nu se bat!" spuse cu dispreţ Ioan, iar israelitul se miră încă odată de ţinerea de minte şi de dibăcia lui şi-ntrebă:
"Dar sultanul, el cînd vine?"
"Vezi călăreţii ăia în ţoale roşii şi-albastre cu steaguri lungi, care înconjoară un baldachin verde împodobit cu cozi de cal? Sub el e marele vizir, care-i prea gras, blestematul, să stea o zi întreagă în şa. În urma lui vin spahii din Rumelia şi pe o urmă o ceată în caftane negre. Ăia-s cei trei mii de ceauşi şi bekcişi care-l veghează, zi şi noapte, pe sultan, veghea-l-ar viermii cei neadormiţi ai pămîntului!"
După ce alaiul marelui vizir trecu, Yehuda îşi aţinti privirea spre ceata de haidamaci fioroşi, cu iatagane late de-o palmă în mijlocul cărora călărea un ins uscăţiv, cu nasul ca un plisc de corb şi îmbrăcat într-un caftan bogat din brocart aurit. Turbanul alb din creştet era împodobit cu pană de struţ şi se legăna alene în şa, măsurînd împrejurimile cu o privire sastisită. Cînd pliscosul ajunse la vreo zece picioare de ascunzişul lor, Petrovici scăpără amnarul şi apropie iasca aprinsă de fitil, urmărind cum flăcăruia aleargă jucăuşă de-a lungul stîncii.
Se adeveri însă mai tîrziu, ceea ce nimeni nu fusese în stare să-ntrevadă, că Mehmet Avci se afla departe, în ariergardă, cu pîlcul vînătorilor săi, înveşmîntat în straie simple, ca orice oştean.
(va urma)