Cartea viselor (XXXI)

MUSA IBN KABIR

Întins pe o saltea umplută cu puf de gîscă sălbatică, Musa ibn Kabir ronţăia o aşchie de abanos, tot ce rămăsese din lăuta gusanului Mashduri. Şedea într-o odaie cu bîrnele afumate şi simţea că-i chiorăie maţele de foame. Dacă pentru oamenii de rînd noaptea este timpul odihnei, pentru un vînător de vise nu se află alt prilej mai potrivit ca întunecimea să înfulece vise. Pentru început scotoci, aşa cum face telalul de haine vechi cu boarfele de pe o tarabă, prin visele mărunte ale unor oameni fără ţintă, apoi bătu din palme cerîndu-i servului său franc să-i aducă o furculiţă de fier cu doi dinţi şi o solniţă. Acesta, de atîta umblat pe drumuri fără pulbere, se scofîlcise şi se împuţinase de-i vedeai oasele prin pielea subţiată ca pergamentul.
"Să ştii, Nicolas", îi spuse, "că pe lume se află două soiuri de vise. Aşa cum pescarii ştiu că peştii înţelepţi au carnea moale şi gustoasă, iar de cea a celor înţelepţi nu te poţi atinge fiindcă e tare şi aţoasă aşa-i şi cu visele omeneşti. Bunăoară, unuia ca mine îi trebuie multă sare ca să mestece un vis de nătîng!"

Deodată, corzile ţiterei de bronz începură să ţiuie şi să cînte atinse de o mînă nevăzută şi el mormăi în sinea lui:
"Cunosc digitaţia asta... o singură făptură pe lumea asta poate lua asemenea acorduri drăceşti, şi-acela numai fiindcă are şase degete la mîna stîngă!"

Muzica se înteţi, şi-atît de repezi şi ascuţite erau acele acorduri că lui Lecendrier începură să-i picure stropi de sînge din urechi şi pică leşinat la pămînt. Din umbra odăii se întrupă o făptură scundă şi cocoşată, cu pieptul păros şi cu fruntea împodobită de două coarne de berbec.
"Bine-ai venit Demir ben Yeblis, te-aşteptam!" zise Musa ibn Kabir.

Diavolul îşi frecă palmele cu degete terminate cu unghii înconvoiate de hultan, rînjind:
"Văd bine că m-aşteptai... ce pot face pentru sufletul tău nepieritor?"

Kabirul îşi frecă gînditor barba aricită:
"Am nevoie de-un hanger care să reteze gîndul cum taie briciul bărbierului firul de păr!"

Demir se strîmbă de parcă ar fi înghiţit o cioară cu tot cu pene:
"Dar nicovală şi un baros îmi dai? Dar oţel şi cărbuni ai? Că toţi veniţi cu tot felul de porunci la mine de parcă aş fi fierarul lui Solomon!"
"Poţi să iei corzile ţiterei astea, nu-mi mai foloseşte la nimic!"

Zis şi făcut! Fierarul iadului smulse corzile de oţel, le strînse în pumn pînă se topiră ca şi cînd ar fi fost aruncate în forjă, apoi suci şi mitocosi bulgărele încins între palme.
"Arată-mi şi mie cum faci!" zise curios Musa.
"Ce să-ţi arăt? Pentru mine-i un lucru firesc, dar tu n-ai cum să-l înveţi, cu toată puterea vrăjitoriilor tale. Eu, ca orice şeitan, sunt făcut din foc iar tu eşti făurit din lut, apă şi sare. Pe tine Allah te-a făcut cu amîndouă mîinile, iar pe mine m-a gătat cu una singură, însă noi, diavolii, am fost înaintea oamenilor pe-acest pămînt şi am învăţat toate meşteşugurile cunoscute, în vreme ce voi vă tîraţi de-a buşilea prîn ţărînă. N-am alte puteri decît cele pe care le-a vărsat în tine Şeitan şi din care iau şi eu, acum. Restul e meşteşug, cum sunt toate meşteşugurile de pe pămînt, pe care l-am învăţat în Djehenem, unde focul arde veşnic!"

Şi zicînd astea, diavolul îi întinse ditamai hangerul lucios şi tăios de parcă ar fi fost făurit de meşterii de săbii din Damasc.
"Dacă vrei să-ţi faci treaba cu el spune-i atît: taie, hangerule, taie taie ca vîntul, taie-i gîndul lui cutare, iar el va reteza gîndul celui mai straşnic ins cu iuţeala fulgerului!"

Vînătorul de vise prinse cu încîntare mînerul armei diavoleşti:
"Cum să te răsplătesc, preaiscusite meşter?"

Diavolul arătă spre tînărul francez care dormea ghemuit, gemînd în somnul său chinuit:
"Dă-mi sufletul ăla, de-acolo, să-mi sufle în foale... Am avut un ucenic, un biet diboc aşkenaz dar sufletul lui s-a subţiat şi s-a uscat de la căldura cuptorului pînă a rămas din el cît rămîne dintr-un irmilic calp de aramă!"

Musa ibn Kabir se despărţi fără nicio părere de Nicolas, ale cărui vise searbede nu-i mai aduceau niciun folos. Diavolul îl aburcă în spinare şi cît ai zice "vărsa-mi-aş udu-n Kevser" (rîul iadului) se făcu nevăzut.

Ştiind că pînă şi-un amărît de şeitan fierar umblă cu înşelăciuni cînd are de-a face cu muritorii, vînătorul de vise se grăbi să-ncerce puterea hangerului şi şopti:
"Taie hangerule, taie ca vîntul, taie-i gîndul lui Mehmet Avci!"

În timp ce el rostea vorbele acestea, sultanul Mehmet al patrulea tocmai îi dicta unui icoglan o scrisoare. Fără multe întorsături de vorbe, pe cît se poate de scurt, în acea epistolă îi poruncea marelui vizir să ducă mai departe războiul cu polonii. Sultanul rămase cu gura căscată fiindcă gîndul îi fu retezat pe neaşteptate, iar vorba negătată, astfel că Ahmed Kűprűllu-paşa fu nevoit să facă pace cu craiul Sobieţki. Se dovedi că înţelesul înţeleptului dicton al sfîntului Benedict "Intentia tua gratia et accepta est Creatori, sed opera tua non sunt accepta" (Intenţia ta este preţuită şi-i pe placul Ziditorului, nu şi fapta) fu întors, încă o dată, pe dos.

EVLYIA CELEBI

Călătorul îşi strînse mantia în jurul trupului căci începuse să ningă de-a binelea şi-l iscodi din nou pe cel aflat în vîrful steiului:
"Dar, spune-mi, omule, ce te-a îmboldit să te caţeri acolo sus?"

Elijah Melekitul ridică din umeri:
"Drept să-ţi spun, nu-mi amintesc prea bine. Ştiu numai că de cînd ce am scăpat de robie şi de pîrjol, am trăit în trei zile cît alţii în trei ani... Douăzeci de ani am păscut caprele prin munţii Etiopiei şi nu ştiam carte o iotă, acum scriu ca un scrib. Pînă azi nu ştiam decît limba părinţilor mei, acum vorovesc ca un dragoman iscusit, nemţeşte, greceşte, latineşte şi frînceşte. M-am culcat prost şi m-am trezit mai înţelept decît toţi episcopii din ţara mea. Oare ce sfînt şi-a turnat mintea în capul meu sărac în gînduri? De ce-am fost trimis şi pe cine aştept cocoţat pe stîlpul acesta de piatră, poţi să mă lămureşti?"

Zicînd astea îşi întinse braţele spre cer iar umbra lui şerpuită topi stratul de omăt în forma literei tet. Celebi sări în sus de bucurie şi strigă:
"Fără îndoială, pe mine m-aştepţi... pînă şi cămila mea te-a cunoscut!"

Stîlpnicul însă îi spuse cuprins de îndoială:
"Ar fi prea lesnicioase toate ca să mă încredinţez c-aşa este precum spui! Poţi, oare, tu, fără îndoială un om învăţat şi-nţelept, să pui degetul pe rănile mele şi să strigi: "El este!"

Evlyia nu găsi niciun argument să-l contrazică şi Melekitul urmă cu un glas curgător, vorbind repede de credeai că rostogoleşte cuvintele precum rostogoleşte apa pietrele din prund:

POVESTEA MELEKITULUI

Poţi să-ţi spun că pe cînd eram de treisprezece ani păzeam caprele şi oile tatălui meu şi n-aveam ştiinţă prea multă de cele ce se petrec în lume. Într-o zi în cătunul nostru a venit un egumen înţelept din Siria care a zis aşa: "Acest băiat este ursit să păstorească oile cuvîntătoare, fiindcă-i asemenea lui Iacob şi lui David, care de la păstorirea oilor au purces la găsirea căilor dumnezeieşti!" Ceilalţi au rîs de vorbele lui, însă mie mi-au rămas înfipte în minte ca un ghimpe pe care nu-l poţi scoate din talpă, iar din ziua aceea am fost alt om. L-am căutat pe egumen şi m-am aruncat la picioarele lui rugîndu-l:
"Tu mi-eşti tată şi mamă, înţeleptule, arată-mi cum pot să mă mîntuiesc, căci tare neştiutor sunt!" Iar el a făcut semnul crucii deasupra mea şi a zis: "Cînd va veni clipa ta, Cel de sus îţi va arăta ce şi cum, nu te îndoi de osteneala ta!"

Într-o zi mînînd caprele şi oile pe munte m-a cuprins oboseala şi m-am întins la umbra unui finic, să mă odihnesc. Nu ştiu dacă a fost vis sau aivea dar dintre stînci am auzit un glas poruncindu-mi: "Sapă, sapă!" Atunci m-am ridicat şi am luat o creangă groasă şi am început să sciorîi pămîntul şi bolovanii, iar vocea aceea nepămînteană a zis iarăşi:
"Sapă, sapă mai adînc!" Atunci m-am înverşunat şi am săpat în piatra seacă o groapă pînă la brîu şi nimic n-am găsit în ea, iar cînd am ostenit vedenia a rîs: "Nu în pămînt trebuie să sapi, ci înăuntrul tău!" iar eu am priceput că temelia mîntuirii este ascultarea şi smerenia. Am lăsat oile şi caprele în grija altora şi m-am dus la mănăstirea din Debra Damo, unde era egumen preasmeritul Vassos, din părţile Siriei. Mănăstirea este cea mai veche din ţară şi îi ridicată în vîrful unei stînci uriaşe şi abrupte de nu poţi ajunge acolo decăt cu ajutorul unor frînghii. Şapte zile am stat la picioarele stîncii, fără apă şi fără hrană, aşteptînd să scoboare călugării scripeţii, iar într-a opta s-au milostivit de mine şi mi-au îngăduit să sui în sfîntul lăcaş. De cum am ajuns în vîrf, egumenul m-a întrebat cum mă numesc şi ce caut acolo. Eu am picat la picioarele lui şi am zis: "Părinte, eu sunt dintre aceia care n-au făcut niciun rău oamenilor şi aş vrea să îi ajut cu toată osîrdia, de aceea, rogu-te, primeşte-mă aici şi învaţă-mă cum să fac!" El m-a ridicat şi a poruncit celorlalţi călugări de acolo:"Luaţi această oiţă rătăcită şi învăţaţi-o cuvîntul Domnului!" Mi-au dat veşminte de monah şi m-au lăsat să trăiesc cu ei o vreme. Şi-ntr-adevăr, mă simţeam alt om, fiindcă şi numele dat la naştere, Telikawali ("cel trimis") mi l-au schimbat, zicîndu-mi, Eljiah, fiindcă tocmai se nimerise în ziua aceea să se stîrnească o furtună grozavă cu tunete şi fulgere de ziceai că se prăbuşeşte tot cerul. Cugetul meu, însă a rămas neliniştit şi-aveam mari îndoieli că nimerisem în locul potrivit. Călugării s-au străduit să mă deprindă smerenia şi bunele purtări, dar mai ales au stăruit să învăţ Psaltirea, dar literele din carte mi se păreau de neînţeles, roind în mintea mea ca nişte furnici negre înăuntrul unui muşuroi. Din pricina asta mă repezeam să fac cele mai grele munci, să car apă, să pregătesc hrana sau să sap noi chilii în piatra muntelui, crezînd că-n felul acesta voi fi de folos egumenului Vassos şi lui Dumnezeu. Într-o noapte mi-a apărut în vis chipul celui care ridicase acea veche mănăstire, şi-al cărui nume îl cinsteau toţi călugării, Abuna za-Mikael Aragawi şi-acesta mi-a spus: "Elijah, dacă simţi că locul acesta nu este al tău, pleacă cu Dumnezeu!" M-am trezit în toiul nopţii şi, fără să spun nimănui, căci mă temeam de asprimea egumenului, am slobozit în jos una din frînghii şi-am părăsit pe furiş mănăstirea. Am mers trei zile şi trei nopţi, mereu spre soare-răsare, fiindcă îmi intrase în cap gîndul să ajung la mare şi să mă sui pe o corabie ca să cunosc lumea largă, despre care nu ştiam mare lucru. Cum umblam eu teleleu, am ajuns din urmă un călător. Se ghicea după urma paşilor lui că era ostenit, iar cînd m-a zărit apropiindu-mă s-a bucurat şi mi-a strigat: "Slavă lui Allah că te-am întîlnit, căci mult mai bine e să ai un tovarăş la drum decît să umbli singur!" Numele acelui om era Daud Al-Curyaan şi mi-am dat seama din spusele lui că era un om crud şi se îndeletnicea cu negoţul de carne vie. După o shabkadda (razie) prin părţile de miazăzi, norocul îl părăsise, şi-şi pierduse toată averea fiindcă într-o noapte robii omorîseră străjile şi fugiseră, iar el de-abia scăpase cu viaţă. M-am ferit să-i spun de unde fugisem dar nici el nu părea tare curios să afle de unde veneam. Am mers împreună cale de trei ceasuri şi am văzut că şchiopăta rău din pricina unei răni urîte la picior. Spre seară ne-am oprit şi am poposit lîngă un izvor cu apă sălcie dar, cum ni se gătase cea din burduf, am băut din acel izvor şi-am oblojit rana negustorului de sclavi. Viermii îi roseseră carnea de-o palmă şi rana mirosea atît de tare încît simţeai duhoarea de la o poştă. De bună seamă că o simţea şi el fiindcă mi-a zis: "Zilele mele sunt numărate, iată că putrezesc de viu pentru relele pe care le-am săvîrşit!" După ce a adormit am îngenuncheat şi m-am rugat aşa cum mă învăţaseră călugării zicînd: "Doamne, scapă-l pe acest necredincios de la moarte, fiindcă vezi şi Tu că se căieşte pentru tot răul pe care l-a pricinuit semenilor săi!" A doua zi dimineaţa, am văzut că rana se uscase şi nu-l mai durea dar cred că mai degrabă l-a tămăduit apa acelui izvor decît rugăciunea mea stîngace. Acel om rău a fost tare bucuros că n-a murit din pricina rănii şi a putut să umble mai departe. Cînd am ajuns în Adwa ne-am despărţit, iar la despărţire, mulţumit că-l ajutasem, mi-a dăruit un taler de argint. Am dat fuga în tîrgul de vite şi-am cumpărat zece capre ca să nu mă-ntorc acasă cu mîna goală. Ursita mea, însă, n-a vrut să rămîn păstor căci pe cînd intram în Aksum, negusul Zara-Yakob m-a zărit şi-a strigat: "Iată-l pe cel trimis să ne aducă scăparea!" Tare m-am mirat căci nu pricepeam cum un om prost ca mine putea să ajute unul ca el. M-a luat de-o parte şi m-a lămurit că altul mai potrivit ca mine să ducă o epistolă către negusul nemţilor, Rudolf, n-a găsit. Nu m-am împotrivit şi-atunci oamenii învăţaţi din palat, găsind de cuviinţă că unui împărat nu-i scrii pe o bucată de hîrtie ca unuia oarecare au încrustat literele pe o foaie de aur, iar foaia mi-au cusut-o sub pielea spinării, să nu mi-o fure careva. Dacă o să ai îngăduinţă îţi voi povesti şi cum am ajuns cu epistola de aur la cel căruia îi fusese trimisă.

Între timp se întunecase şi se lăsase gerul, iar Celebi îl întrerupse nerăbdător:
"Coboară de pe stîncă şi vino cu mine să căutăm adăpost, căci îngheţ pe viscolul ăsta!"

Eljiah Melekitul, însă, nici nu vroi să audă:
"Nu pot să cobor de-aici pînă nu-ţi povestesc ce m-a împins să mă sui pe acest stîlp!"
"Îmi vei povesti cînd vom fi la fereală!"

Pas cu pas, fără să se grăbească, stîlpnicul se scoborî cu tălpile pe pămînt, apoi îşi făcu trei cruci late cît pieptul şi-i spuse că-i gata să-l urmeze.

ALTEH

Coşmelia în care intrară era o cabană scundă dar largă, ridicată din trunchiuri negeluite de brad. Nu se zărea altă mobilă decît o masă croită din scînduri, iar pe masă un ulcior de lut nesmălţuit şi o mînă de crengi uscate de liliac, iasomie şi rozmarin. În dreptul ferestrei cu ocheţii cît latul de palmă se ridică o umbră cunoscută. Era prinţesa khazară, îmbrăcată într-o rochie de muslim prăfuită de ani, cu părul despletit pe umeri şi-un zîmbet amar pe buze.Ca o mireasă părăsită dinaintea altarului, ea începu să lăcrimeze şi îşi trecu degetele lungi şi palide ca ceara deasupra crengile de iasomie. Lucru de mirare, fiindcă era toamnă tîrzie iar pe culmi picase primul omăt din an, ramurile înfloriră sub palmele ei răspîndind un parfum gros şi dulceag. Celebi tuşi încet, ca şi cum ar fi vrut să nu-i tulbure plăcerea, apoi o întrebă:
"Cum aş putea oare să-ţi alung tristeţea?"

Alteh îl privi ca trezită dintr-un vis frumos:
"N-ai cum, fiindcă sunt pe jumătate femeie, pe jumătate vis, inima mea a încremenit ca stana de sare în care s-a întrupat nevasta lui Lot!"
"Mă mîhneşte acest gînd" şopti Evliya, "mai mult decît orice necaz prin care-am trecut!"

Ea urmă ca şi cum ar fi vorbit cu sine:
"Sufletul de-abia mi se ţine între zgîrietura slovelor: A de la aleph, prima slovă a înţelepciunii... L de la lamet zbaterea valului tyrian, teth a noua pecete ruptă în zi de Sabath, iar eh nimic altceva decît a patra slovă a numelui lui Dumnezeu... cum spune cu naivitate Deuteromul:
"Nu este nimeni ca El, ooo Ieşurun
El trece prin ceruri pentru ajutorul tău
el biruieşte zei antici, zgîlţîie forţele vechi,
astfel încât ţara mea trăieşte în pace,

şi netulburată este locuinţa lui Jacob
duşmanii voştri vor veni linguşitori la tine,
iar tu îi vei călca pe cerbice!

Melekitul sughiţă de frig, iar Celebi spuse repede:
"Mi-e teamă, prinţesă, n-aş vrea să ne pierdem tocmai acum!"
"Nu fii trist fiindcă nu poţi să faci nimic... din văzduh se cern gîndurile reci deasupra mea ca fulgii de nea, apa viselor a prins pojghiţă de gheaţă, la ce bun să mă trezesc la viaţă cînd nimic nu-mi mai încălzeşte trupul!"

Etiopianul, care stătea vînăt de frig pe podeaua cabanei se apucă să scapere din amnar, dar lemnul era ud şi scotea mai mult fum decît jar.
"Trebuie să plec departe, cu omul acesta, dar mă jur pe capul părinţilor mei că mă voi întoarce la tine!"

Ea tremură îngheţată de parcă viforul de-afară îi sufla prin măruntaie:
"Nu trebuie să-mi promiţi nimic, soarta ta este să călătoreşti, fiind ispitit mereu să rupi vălul necunoaşterii, a mea să număr norii şi să-not printre visele altora. Îţi spun că nu ne vom mai vedea niciodată, dar acesta nu-i prilej de întristare, poţi pleca cu inima uşoară ştiind că eu îţi îngădui să mă părăseşti fără opreliştea mofturilor muiereşti!"

Călătorul îşi plecă fruntea ca să nu i se vadă o lacrimă stingheră aninată de gene:
"Nici eu nu ştiu încotro mă duce kismetul, poate la o mie de mii de leghe depărtare de-aici..."

Atunci, un zîmbet dospi ca o fărîmă de drojdie-n lapte dulce pe buzele ei veştejite:
"Dacă vrei, te pot ajuta pentru ultima oară să ajungi mai repede!"
"Dacă vrei să mă scuteşti de povara drumului, ajută-mă să ajung barem la un pas de ultima mea ţintă!"

Zicînd asta deschise cu greu uşa zgîlţîită de vifor şi trase hamul cămilei. Animalul, care de-abia se vedea din troiene, îşi scutură cocoaşa ninsă şi îngenunche. Întîi încălecă etiopianul, apoi se apropie Evlyia de şa. Cu un picior pe pămînt şi altul în aer se întoarse să-şi ia rămas bun dar coliba de lemn, vatra plină de fum şi prinţesa hazarilor pieriseră toate ca şi cum ar fi fost numai rodul unei vedenii.Fără să aştepte să fie îmboldită, cămila porni la trap ca şi cum ar fi străbătut dunele Arabiei, nu o cîmpie transilvană înzăpezită.
"Ce ţară se vede acolo, dincolo de mare?" îl întrebă Elijah întinzînd braţul spre răsărit.

Celebi se frecă la ochi şi se propti bine în tălpi fiindcă puntea caicului pe care se trezise se scutura pe valuri ca o dromader nestrunit.
"Acolo, unde ţărmul e lin şi moale ca blana unui pui de leu lins de limba leoaicei? E Siria, coada Cornului Abundenţei, Suryah, cum o dezmiardă nomazii, Σύροι, cum îi zic grecii, vechea Assir rîvnită de toate naţiile!"